Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate stiintaSa fii al doilea inseamna sa fii primul care pierde - Ayrton Senna





Aeronautica Comunicatii Drept Informatica Nutritie Sociologie
Tehnica mecanica


Drept


Qdidactic » stiinta & tehnica » drept
Arbitrajul pe plan international. Elemente de drept comparat.



Arbitrajul pe plan international. Elemente de drept comparat.


Arbitrajul pe plan international. Elemente de drept comparat.

In materia arbitrajului sediul materiei l-au reprezentat, inca de la inceput, codurile de procedura civila adoptate in primii ani ai veacului trecut, impregnate de liberalismul revolutiei franceze. Chiar mai devreme de secolul trecut, prin Decretul nr. 12 din 24 august 1790, arbitrajul era reglementat in termeni favorabili, fiind considerat "mijlocul cel mai rational de a solutiona contestatiile dintre cetateni', nu prin intermediul judecatorilor, ci al unor persoane particulare investite cu increderea deplina a partilor. Codul francez de la 1807 ofera cadrul legal pentru organizarea arbitrajului ad-hoc, prima dintre formele pe care le-a cunoscut institutia. Din el s-a inspirat Codul civil roman de la 1865 (in vigoare si astazi), inclusiv Cartea a IV-a, dedicata arbitrajului ad-hoc. De remarcat ca textul prevederilor franceze initiale era rigid si complicat, supunea arbitrajul dominatiei justitiei statale si instituia multiple cai de reformare a hotararilor pronuntate in cadrul controlului de legalitate (uneori paralizant), exercitat de aceleasi instante statale. in timp, procedura a fost fluidizata, regulile simplificate, au fost limitate caile de desfiintare a hotararilor.

Dezvoltarea interesului pentru institutie trebuie direct legata de progresul industriei, al societatilor industriale desi arbitrajul nu era o necunoscuta nici chiar in perioada antica. inceputurile sale indepartate, pierdute in timp, au favorizat de altfel opinii doctrinare care au sustinut ca este anterior justitieipublice, ca a fost forma primara de existenta a acesteia[1]. Cert este ca linia ascendenta, ferma in evolutia sa, a inceput o data cu perioada de expansiune a industriei si comertului, hranind si demonstrand necesitatea unei jurisdictii adecvate domeniului.

Ulterior, pe masura dezvoltarii interesului pentru aceasta alternativa particulara de judecata, au aparut institutiile arbitrale, ca forme organizatorice si functionale, centre permanente avand vocatia de a solutiona, in principiu, orice litigiu cu care sunt solicitate, sesizate. O simpla statistica privitoare la anii aparitiei a cateva mari asemenea centre, considerate traditionale, demonstreaza evolutia rapida in timp, inclusiv sub aspectul formelor organizatorice, fapt ce-i demonstreaza viabilitatea. Pentru ilustrarea ideii, enumeram cateva astfel de date, in ordinea aparitiei; in 1892, din initiativa Corporatiei Orasului Londra, a fost infiintata Curtea de Arbitraj International din Londra (LCIA), a carei principala functie consta in a asigura din punct de vedere administrativ realizarea procedurii arbitrale; in 1917 a fost infiintat Institutul de Arbitraj de la Camera de Comert din Stockholm (SCC), care a fost organizat in mod oficial in 1949, propunandu-si ca tel rezolvarea disputelor din domeniul comertului, industriei si transportului; Camera Internationala de Comert (ICC), a fost infiintata in 1923, in temeiul legislatiei franceze din 1901 si este singura institutie arbitrata care activeaza strict in sfera litigiilor internationale, avand o structura organizatorica si procedurala adecvata; Asociatia Americana de Arbitraj, cea mai reprezentativa dintre institutiile in domeniu de pe continentul american, a fost creata in anul 1926 ca un serviciu public, non-profit, in cadrul caruia rezolvarea litigiilor este asigurata de membrii sai; Centrul International pentru Solutionarea Disputelor de Investitii (ICSID) de pe langa Banca Mondiala, infiintat de catre Conventia de la Washington din 1965, isi propune sa promoveze un climat de incredere reciproca intre state si investitori, care ar duce la o crestere a directionarii resurselor catre tarile aflate in curs de dezvoltare. Spre a dobandi competenta de solutionare a litigiilor prin acest for, e necesar ca disputa sa fi aparut intre doua state contractante si sa fie determinata de o "investitie'[2].



Si, in sfarsit, cel mai recent set de reguli in domeniu este promovat de Comisia Natiunilor Unite pentru Dreptul Comertului International (UNCITRAL). Comisia a fost infiintata de Catre Adunarea Generala a Natiunilor Unite in decembrie 1966 cu scopul de a asigura "armonizarea progresiva si unificarea legislatiei comertului inter national' Asa cum am aminteam in cele expuse anterior, in iunie 1985 organismul a adoptat legea model UNCITRAL pe care multe state au preluat-o direct, incorporand-o in propriul sistem legislativ, altele, cum este si cazul tarii noastre, au utilizat-o ca sursa in elaborarea propriei legi, insusindu-si-o astfel indirect.

Institutiilor mentionate, cu traditie in domeniu (desi nu sunt singurele), li se adauga categoria celor mai nou aparute, dar care pun in evidenta aria de aplicabilitate tot mai intmsa a arbitrajului. Apartin acestui nou val centre ca: Centrul Regional de la Cairo pentru Arbitrajul Comercial International, Centrul international pentru reglementarea diferendelor in materie de proprietate intelectuala. Primul a fost infiintat in 1978, din initiativa celor 44 de state asiatice si africane participante la a 19-a Sesiune a Comitetului Legal Consultativ Africano-Asiatic (AALCC). Initial, sediul Centrului a fost experimental stabilit la Cairo, pentru doar trei ani, pentru ca in 1983 sa fiepermanentizata functionarea sa in capitala Egiptului. Este apreciat ca avand un rol esential in promovarea relatiilor economice dintre tarile din zona. Deruleaza un program foarte generos de pregatire si instruire, a contribuit la adoptarea noii legi egiptene in domeniul arbitrajului[3]. Cel de-al doilea exemplu, Centrul OMPI, este o institutie de organizare sau de administrare a arbitrajului comercial international, specializat in arbitrajele din domeniul proprietatii intelectuale. Este unitate administrativa a Biroului International al Organizatiei Mondiale a Proprietatii Intelectuale - OMPI cu sediul in Elvetia, la Geneva si administreaza patru proceduri de reglementare extrajudiciara a litigiilor: medierea, arbitrajul, arbitrajul accelerat si o procedura combinata de mediere, urmata, in caz de nereusita, de arbitraj. Dispune de regulamente distincte pentru fiecare din aceste proceduri, remarcabile pentru claritatea si precizia lor.

Suportul legislativ adoptat a dat una din explicatiile cresterii sferei de interes pentru arbitraj. Conventiile reprezentative in domeniu devin cea de-a doua coordonata utila analizei evolutiei institutiei.

Astfel, imediat dupa primul razboi mondial, au fost adoptate doua conventii multilaterale: Protocolul de la Geneva din 1923 privind clauzele de arbitraj, urmat si completat, in 1927, de Conventia de la Geneva pentru executarea sentintelor arbitrale straine. Romania a fost parte la ambele conventii, cu incepere din 1925 si, respectiv, din 1931[4]. Ele sunt urmate de Conventia de la New York asupra recunoasterii si executarii hotararilorarbitrale straine, adoptata la 10 iunie 1958 (si in care se prevede ca Protocolul din 1923 si Conventia de la Geneva din 1927 inceteaza sa mai produca efecte pentru statele membre ale Conventiei de la New York), Conventia europeana de arbitraj comercial international de la Geneva, din 21 iunie 1961, cea de la Washington din 1975 pentru reglementarea diferendelor relative la investitii intre state si persoane ale altor state (toate ratificate de Romania ). Privite in ansamblu, ele au oferit un veritabil set de norme de drept substantial care a facilitat considerabil accesul la aceasta cale de judecata si a oferit o rezolvare scutita de dificultatile si neconcordantele sistemelor de drept intrate in contact. Strict exemplificativ, Conventia de la New York este in prezent ratificata de un numar depeste o suta de state, ceea ce demonstreaza deschiderea pe care o ofera arbitrajul ca alternativa de judecata in plan international.


Urmarind evolutia in timp, se poate remarca orientarea si abordarea mai frecventa a formelor de arbitraj institutionalizate, concomitent cu declinul arbitrajului ad-hoc, ca prima varianta care a beneficiat de o reglementare proprie, speciala si care este considerata dreptul comun in materia arbitrajului. Desi este considerat "din perspectiva cronologica copilul arbitrajului ad-hoc'1, arbitrajul, in forma sa institutionala, este mai intens valorificat decat acesta ca varianta jurisdictionala de solutionare a disputelor. Comparatia celordoua forme, ad-hoc si institutional[7], explica aceasta realitate. Oferind o lista de profesionisti-arbitri abilitati sa solutioneze litigiile, arbitrajul institutional aduce garantii suplimentare privind calitatea si temeinicia actului de justitie intocmit; avand propria autoritate de nominare, elimina interventia instantelor de judecata in situatiile in care, cu privire la anumite obligatii si etape procedurale, survin neintelegeri intre parti si, ca urmare, hotararile se obtin cu mai multa celeritate; punand la dispozitia partilor regulile sale procedurale, le confera un grad sporit de certitudine si incredere; prin experienta dobandita in timp contribuie la uniformizarea practicii in domeniu si, prin aceasta, la imbunatatireacalitatii actului de justitie realizat.

Alegand arbitrajul in una din formele sale organizatorice (avem in vedere nu numai arbitrajul ad-hoc si cel institutional ci si pe cel in echitate[8], ca alta varianta posibila), partile au cumpanit asupra argumentelor pro si contra fiecareia dintre ele raportandu-le la circumstantele concrete ale cauzei lor. Daca optiunea s-a realizat in favoarea unui arbitraj institutional, din nou, alegerea uneia sau alteia dintre institutiile arbitrale va trebui sa fie determinata de specificul fiecareia. Exista diferente de reglementare intre diferitele institutii. De exemplu, ICC revizuieste si aproba toate hotararile arbitrale, spre deosebire de exemplu, de Camera de Comert din Stockholm, care nu solicita o astfel de aprobare. O corecta optiune a partilor presupune deopotriva cunoasterea exacta a trasaturilor, avantajelor si dezavantajelor fiecarei forme de arbitraj, pe de o parte, iar, pe de alta parte, in cazurile in care varianta aleasa este cea institutionala, cunoasterea specificului care particularizeaza diferitele institutii pentru a aprecia care din ele este mai adecvata imprejurarilor disputate, in functie de natura contractului, de locul executarii, de reprezentarea corespunzatoare a institutiei alese in tarile in litigiu etc. Aceasta mare diversitate de optiuni si, in acelasi timp, de cai de solutionare oferite de arbitraj, pune in evidenta dezvoltarea institutiei si, totodata, argumenteaza preferinta comerciantilor pentru aceasta cale de judecata, remarcata in prezent cu deosebire in plan international.

Confirmand utilitatea si importanta pe care a dobandit-o in timp. Adunarea Generala a ONU a avut initiativa unor reglementari in materie, mai intai in 1976, prin elaborarea unui Regulament de arbitraj si, in al doilea rand (dar nu ca importanta ci doar ca succesiune in timp), prin adoptarea Legii model - UNCITRAL, preluata de multe state in legislatia nationala sau, cum este si cazul tarii noastre, devenita sursa de inspiratie pentru reglementari interne in aceasta materie. Dealtfel, este demn de subliniat ca cele doua initiative nu sunt nicidecum singulare in activitatea Organizatiei Natiunilor Unite. Consecvent, ea a desfasurat o activitate sustinuta in vederea difuzarii arbitrajului comercial, prin cele patru comisii economice ale sale, si anume: Comisia Economica pentru Europa (C.E.E.), Comisia Economica pentru Asia si Extremul Orient (CEAEO), Comisia Economica pentru America Latina

(CEPAL) si Comisia Economica pentru Africa (C.E.A). Atat Conventia de la New York din 1958, cat si cea de la Geneva din 1961 sunt rezultatul actiunilor sustinute ale organizatiei, intreprinse pe plan mondial.





Pentru detalii privind evolutia istorica a arbitrajului, a se vedea, Viorel Ros, "Arbitrajul comercial international1'. Editura Regia Autonoma Monitorul Oficial, Bucuresti, 2000, p. 18-24.

Desi este intens promovat, ICSID a solutionat relativ putine cazuri pana in prezent, principalul motiv fiind jurisdictia ingusta conferita de Conventie, care conditioneaza accesul de calitatea de semnatar al ei de catre statele carora le apartin persoanele sau guvernele in litigiu.

Mohamed I.M. Aboul-Enein, "Rolul Centrului de la Cairo in solutionarea litigiilor comerciale si maritime', material prezentat cu ocazia Simpozionului organizat la Mangalia in zilele de 21-22 mai 1998, cu prilejul aniversarii a 45 de ani de la infiintarea Curtii de Arbitraj International.

Legea de ratificare a Protocolului din 1923 a fost publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 65 din 21 martie 1925, iar Conventia din 1927 a fost ratificata prin Legea publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 71 din 27 martie 1931.

Conventia de la New York a fost ratificata prin Decretul nr. 186/1961, Conventia de la Geneva din 1961 a fost ratificata prin Decretul nr. 281/1963 iar cea de la Washington a fost ratificata prin Decretul nr. 56 din 7 iunie 1975.

Arbitrajul ad-hoc se caracterizeaza prin: a. este constituit in vederea solutionarii unui anumit litigiu. Va avea, ca urmare, durata de existenta strict limitata la timpul necesar judecarii litigiului respectiv; b. nu are o structura si reguli procedurale proprii, ele sunt variabile fiind alese de partile fiecarui litigiu; c. are un caracter esentialmente voluntar.

A se vedea, Viorcl Ros, op. cit., p. 37

Arbitrajul institutional se caracterizeaza prin: a. este constituit ca o jurisdictie permanenta, cu scopul de a solutiona orice litigiu care intra in competenta sa si cu care este valabil investit. Spre deosebire de arbitrajul ad-hoc, durata existentei sale nu este identica cu cea a solutionarii unui litigiu concret. El preexista litigiilor cu care este investit, si isi va continua existenta si dupa pronuntarea hotararii cu privire la acestea. Are caracter de permanenta, de continuitate; b. dispune de un regulament propriu de organizare si functionare in care sunt precizate structurile sale organizatorice specifice si permanente: autoritatea de nominare, lista arbitrilor, secretariat; c. are reguli procedurale proprii.

Arbitrajul in echitate (ex aequo et bono), apreciat ca o varietate a arbitrajului ad-hoc, se caracterizeaza prin: a. arbitrii se supun numai propriilor lor principii de echitate, nefiind tinuti sa aplice norme de drept substantial sau procedural. Arbitrii isi fundamenteaza solutia numai pe dispozitiile contractului si uzurile comerciale in materie, fiind calauziti de imperativele echitatii si loialitatii care trebuie sa guverneze in relatiile comerciale, deopotriva interne si internationale, si b. arbitrii pronunta hotarari definitive, neatacabile la vreo alta instanta.



Contact |- ia legatura cu noi -| contact
Adauga document |- pune-ti documente online -| adauga-document
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| termeni
Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| copyright