Fenomenul social fundamental este diviziunea
muncii si corolarul sau, cooperarea umana.
Experienta il invata pe om
ca actiunea in cooperare este mai eficienta si mai
productiva decat actiunea izolata a indivizilor
auto-suficienti. Conditiile naturale care determina viata
si eforturile umane sunt de asa natura incat [p.158] diviziunea
muncii sporeste outputul pe unitatea de munca cheltuita. Aceste
fapte naturale sunt:
In primul rand, inegalitatea
innascuta a oamenilor in ce priveste capacitatea lor de a presta
diferite tipuri de munca. In al doilea rand, distributia inegala
a conditiilor de productie nonumane, naturale, pe suprafata
pamantului. Putem considera aceste doua fapte si ca pe unul
singur, anume, multiplicitatea aspectelor naturii, care face din univers un
complex cu infinite varietati. Daca suprafata pamantului
ar fi fost astfel incat conditiile fizice de productie sa fie
identice pretutindeni si daca fiecare om ar fi fost egal cu toti
ceilalti, asa cum sunt egale intre ele cercurile de acelasi
diametru in geometria euclidiana, atunci oamenii nu ar fi practicat
diviziunea muncii.
Exista si un al treilea fapt, anume
ca reusita unor demersuri presupune forte mai mari decat cele
ale unui singur om si necesita efortul conjugat al mai multor
persoane. Uneori este nevoie de depunerea unui volum de munca de care nu este
capabila o singura persoana, deoarece capacitatea sa de lucru
este prea redusa. Alte obiective ar putea fi atinse de un singur individ,
dar timpul pe care ar trebui el sa-l dedice lucrului ar fi atat de lung,
incat rezultatul n-ar putea fi atins decat tarziu si n-ar compensa efortul
depus. In ambele cazuri, doar eforturile conjugate fac posibila atingerea
scopului urmarit.
Daca ar fi existat doar aceasta a
treia conditie, cu siguranta ar fi aparut cooperarea
temporara intre oameni. Insa asemenea aliante tranzitorii,
pentru a face fata la sarcini specifice care depasesc
puterea individului, n-ar fi instituit cooperarea sociala de durata.
Demersurile care puteau fi realizate numai in felul acesta n-au fost foarte
numeroase in stadiile timpurii ale civilizatiei. Mai mult, este posibil ca
nu toti cei implicati sa cada frecvent de acord ca
obiectivul in chestiune este mai util si mai urgent decat indeplinirea
altor sarcini, pe care le-ar putea indeplini singuri. Marea societate
umana care imbratiseaza toti oamenii si
toate actiunile lor nu s-a nascut din asemenea aliante
ocazionale. Societatea este mult mai mult decat o alianta
trecatoare incheiata pentru un anumit scop si careia i se
pune capat indata ce obiectivul este realizat, chiar daca
partenerii sunt gata sa o reinnoiasca daca se iveste din
nou ocazia.
Cresterea productivitatii
determinata de diviziunea muncii este evidenta oridecateori
inegalitatea participantilor este astfel incat fiecare individ, sau
fiecare bucata de pamant, sa fie superiori cel putin intr-o
privinta celorlalti indivizi, sau celorlalte bucati de
pamant in discutie. Daca A este potrivit pentru a
produce, intr-o unitate de timp, 6 p sau 4 q, iar B numai
2 p, dar 8 q, atunci A si B vor produce
impreuna, cand lucreaza izolat, 4 p + 6 q; cand
lucreaza in regim de diviziune a muncii, fiecare dintre ei producand [p.159]
doar bunul in a carui productie este mai eficient decat partenerul
sau, vor produce impreuna 6 p + 8 q. Dar ce se
intampla daca A este mai eficient decat B nu doar in
producerea lui p, ci si in producerea lui q?
Aceasta este problema pe care a formulat-o
si a rezolvat-o imediat Ricardo.
