Discurs politic - discurs electoral

DISCURS POLITIC - DISCURS ELECTORAL

Discusul electoral constituie principala modalitate prin care actorul politic poate genera evenimente intr-o campanie electorala. O data lansat in spatiul concurential al campaniei, discursul electoral parcurge o continua miscare de reorganizare si negociere conform unei "gramatici" conventionale care include "capitole" allocate participantilor protagonisti: candidatii, mass-media, "clasa mediatica" (personalitatile publice care comenteaza evenimentul), electoratul si diferitele reprezentari ale acestuia. Cu alte cuvinte, inainte chiar de a deveni "discurs", exista deja institutia si practica discursului electoral.

"Discursul" este un mod de utilizare a limbii si a limbajelor (limbaje nonverbale, limbaje specializate, diferite vocabulare) pe baza caruia un actor social prezinta interlocutorilor sai o interpretare a unor fapte. In masura in care, utilizand o limba si anumite limbaje, producem efecte asupra unor fapte. In masura in care, utilizand o limba si anumite limbaje, producem efecte asupra interlocutorilor nostri directi si indirecti, putem spune ca orice act de comunicare are o dimensiune discursive.

Elaborand un "discurs", punem in circulatie anumite fapte si, in acelasi timp, caracterizam faptele respective; ne atribuim noua si interlocutorilor nostril o pozitie in functie de situatia in care ne aflam; indicam cat de mult ne implicam in actul de comunicare si cat de importanta este pentru noi situatia in care comunicam. Prin discurs, redefinim situatia in care evoluam.

Un discurs este politic atunci can evalueaza situatii de interes public. Ceea ce distinge discursul politic de alte tipuri de discurs este in primul rand conventionalitatea sa: oricat de "originala" ar fi conjuctura care declanseaza acest discurs, ea este imediat normalizata printr-un comentariu corespunzator cu rangul institutiei si a celui care reprezinta institutia. Orice discurs politic functioneaza pe baza unei argumentatii conventionale care justifica, pe de o parte, rolul institutiei si, pe de alta parte, imaginea publica a celui care reprezinta institutia.

In al doilea rand, un discurs este politic atunci cand se autoevalueaza ca fiind "adevarat" sau correct. Mai mult decat orice alt tip de discurs, cel politic comunica "versiunea corecta" a unor fapte, precum si implicarea maxima a autorului in ceea ce priveste veridicitatea continutului. Discursul politic comunica adevarul, "ianaintea" chiar a continutului propriu-zis.

Material discursului politic provine din faptul ca actorul politic activeaza, in functie de situatia de comunicare, anumite strategii de credibilitate menite a comunica "adevarul". De ce opinia publica ridiculizeaza sau condamna "minciuna politica", iar actorii politici continua promisiunile adesea fara acoperire? Probabil pentru ca politicianul are nevoie nu doar sa afirme adevaruri, ci sis a fie perceput de catre electorat ca fiind persoana care spune adevarul atat in situatia data, cat si adevarul "in general, indifferent de situatie".

Prea preocupati sa-si construiasca credibilitatea, actorii politici promit prea mult sau spun cu prea mare usurinta ceea ce vor oamenii sa auda. Pe de alta parte, regimul mediatic in care actioneaza actorii politici, contribuie la dezvoltarea unor tehnici de credibilitate din ce in ce mai sophisticate. Astfel, daca intr-o prima etapa discursul politic se intemeia pe "adevar" pe baza de criterii ideologice, in epoca mediatizarii, politicienii beneficiaza de un intreg dispozitiv tehnologic si scenic care produce "imagini adevarate".

Discursul politic este si electoral atunci cand este generat de un eveniment conventional (campania electorala) si este construit pe baza unor conventii de interactiune si comunicare specifice.

Campanile electorale confera actorilor politici roluri discursive multiple inainte chiar ca acestia sa se lanseze in competitie. Astfel, fiecare actor politic actioneaza simultan in calitate de:

"candidat" care detine puterea politica in timpul campaniei versus "candidat" situate in opozitie

"contracandidat"

"politician" care dispune deja de o imagine publica alimentata de un trecut politic si de o memorie colectiva

Participand la aceasta interactiune relativ pre-stabilita, la un spatiu de comunicare conventional si, ca atareaparent "inchis ", candidatul isi poate construe in mod legitim o identitate in conditii de publicitate.

Evenimentul conventional care este o campanie electorala distribuie nu numai rolurile, ci si tipurile de resurse electorale de care pot benefiacia actorii politici. Potentialul acestor resurse variaza in functie de caracteristicile sistemului politic, electoral si mediatic din fiecare tara. Depinde de actorii politici cum vor utilize la nivelul discursului electoral:

resursele electorale formale provenond din organizarea constitutionala si procedurala a campaniei (avem in vedere o serie de prevederi constitutionale si legislative care vizeaza eligibilitatea candidatilor, accesul la mass-media durata campaniei, finantarea, rolul unor organizatii nonguvernamentale etc.);

resursele electorale cumulate - imaginea publica a candidatului bazat pe trecut si familie politica, intreaga istorie discursive a candidatului;

resursele electorale create pe baza actiunii in campania electorala a candidatului (aceste resurse fie sunt depistate de catre candidat in conjuncture electorala, fie constituie resurse "date" pe care respectivul le creeaza in favoarea sa).

Unele dintre resursele unui candidat sunt deopotriva formale, accumulate si create. De pilda, "electoratul" este o resursa formala (electoratul ca interlocutor colectiv si institutie care legitimeaza actiunea candidatului), o resursa acumulata (electoratul ca interlocutoru care dispune deja de o imagine preelectorala a candidatului si implicit, de criterii de evaluare a acestuia), precum si o resursa create (electoratul, un interlocutor care trebuie mentinut sau - dupa caz - convertit).

Resursele electorale formale si accumulate atribuie candidatului o marja de putere care poate fi perdanta sau performanta. De aceea, in timpul campaniei, un candidat are nevoie si de alte resurse care sa mentina, sa suplimenteze sau sa anuleze marja de actiune electorala.

Rolurile discursive confera candidatului o identitate formala. Astfel, in fata electoratului si a mass media, candidatul trebuie sa "se lase" investigat si, in acelasi timp, sa se prezinte. In fata contracandidatilor, candidatul se lasa chestionat de acestia, si la randul sau, ii poate interpela. Din acest punct de vedere, campania electorala este singura practica politica care egaleaza conditiile discursive ale actorilor politici si care face posibila "comunicarea orizontala" dintre acestia. 

Rolul de candidat constituie numai in aparenta o pozitie de subordonare. In realitate, acest rol confera politicianului dreptul de a simula pozitia celui care ia decizii politice. Pornind de la aceasta "reprezentatie", candidatul poate accede la decizia politica efectiva.

Intr-o campanie electorala, nu numai candidatii, ci si electoratul si mass-media beneficiaza de roluri distinctive.  Totusi, cata putere are electoratul, in conditiile in care , desi el concentreaza atentia mass-media si a electoratului, posibilitatile sale de participare la dezbaterea electorala sunt extreme de limitate?

Dincolo de faptul ca mandateaza liderii politici, electoratul legitimeaza organizarea unui spatiu de comunicare electorala la care, paradoxal, el nu aprticipa in mod direct. Pe de alta parte, depinde de politica de mediatizare si de sondare a opiniei cat de eficienta este participarea electoratului la campania electorala chiar prin formulele de mediere.

Ca si in perioada dintre alegeri, pe parcursul campaniei electorale, mass-media asigura circulatia informatiei politice si evalueaza evenimentul electoral in calitate de opinie publica independenta. Spre deosebire insa de perioadele politice "normale", mass-media abordeaza acelasi subiect timp indelungat - un timp a carui durata este stabilita prin conventie -, astfel  incat mass-media va avea nevoie de un proiect de comunicare electorala. De regula, acest proiect modifica grila canalului mediatic fara ca acesta din urma sa renunte la modelul de comunicare consacrat (modelul care a propulsat canalul mediatic drept "voce" sau "gen" mediatic).

Controversata problema a efectelor mass-media este relansata mai mult ca oricand in timpul campaniilor electorale, cand mass-media trece drept o resursa atat pentru bublicul care urmeaza sa voteze, cat si pentru candidatul care actioneaza in regim concurential. Din perspective candidatilor, "oferta mediatica" inseamna, in primul rand, eleborarea unor ituatii de mediatizare a candidatului. Din acest punct de vedere, candidatii se raporteaza la mass-media ca la o resursa formala. Pe de alta parte, pentru candidat, mass-media poate fi si o resursa acumulata in masura in care candidatul dispune de un "trecut mediatizat". 

Nu este clar inca daca discursul politic propriu-zis a aparut odata cu afirmarea retoricii sau odata cu inventarea politicii in sine, desi problema este fara indoiala, in mod ironic, una caracteristica oricarui homo sapiens sapiens care se respecta. Si daca un homo faber ne-ar vorbi de prima posibilitate, in timp ce un homo politicus si-ar respecta cu strictete Egoul, gasindu-l in cea de a doua.

Ce trebuie sa faca un discurs? Daca el isi propune sa-i convinga pe toti, el e cu siguranta ratat. Daca isi va propune sa fie cea mai frumoasa incercare lingvistica rostita vreodata, el va fi lamentabil ca si eficienta. Iar daca nu-si propune nimic, este chiar posibil sa iasa bine.

Nu este obligatoriu ca aceasta sa fie secventa exacta a rationa-mentului implicat, dar elementele sale constitutive nu pot fi altele. Motivatia este arareori o usurinta si o placere deosebita de a tine discursuri - cand se intampla, oratorul este un caz special, cu mari sanse de a reusi oricum. In rest, obiectivul oricarui orator improvizat este sa pastreze atentia publicului sau printr-o disimulare a propriului interes pentru bunastarea generala sau printr-o tactica adoptata pe moment, in functie de diferitele reactii ale ascultatorilor. De aceea, discursurile cele mai complicate si de aceea supuse celor mai multe studii sunt 'cele fara public', unde avantajul relaxarii aparente este devansat de absenta feed-back-ului general, element crucial in reglarea nivelului paratextual implicat. Exista si in acest sens unele posibilitati de manipulare evidente, precum si altele subliminale. De exemplu, pentru discursul radiofonic, intrebarile, invocatiile si exclamatiile retorice sunt redundante, pentru ca sunt realmente adresate 'nimanui', atata timp cat la un moment dat nu poate fi determinat un adversar evident, iar aceste procedee au fost concepute cu precadere pentru confruntarile directe. In schimb, este profitabila 'tactica Churchill', care rezida in utilizarea, in acelasi text, a multor elemente sloganice - originale, evident - alcatuindu-se o concentrare de fraze care raman in memorie asociate numelui celui ce le-a rostit.

Eseu: Elemente cu influenta asupra managementului resurselor umane din organizatie Proiect: Ce face managerul ?

O alta tactica utila, mai ales in situatiile limita este aceea a 'gentlmanului' - anume, a oferi ascendentul moral unui inamic potential, eventual celui care a invins deja, mai intai cu scopul de a te mentine in lupta, prin realinierea argumentelor in asa fel incat sa accepti pierderea unei batalii, dar nu a razboiului, apoi, pentru a schimba in mod subtil pozitia fata de admiratorii adversarului, in asa fel incat acesta sa piarda mult din sprijinul lor daca ataca imediat pe acelasi subiect in fata caruia i se pare ca a castigat.

In campaniile electorale, limbajul ia forma discursurilor politice si a sloganurilor, fiecare din acestea vizand castigarea unei parti cat mai mari a electoratului; astfel, un procent destul de mare din voturi se datoreste calitatilor oratorice ale candidatului si modalitatii de realizare a discursului.

Psihologia celor ce asculta. E un talent sa stii sa asculti - e mai mare talentul celor care mai mult asculta decat vorbesc. Vechi de cand lumea, obiceiul de a alege are la baza aprecierea meritului aparent. Dintre toti paunii, o paunita alege evident mereu pe cel cu coada mai frumoasa, indiferent de calitatile genetice cu adevarat importante pe care oricum nu le poate verifica. Acest ritual s-a transferat in mod perfid in viata politica. Coada paunului este discursul, oricat de multe si de colorate artificii ar atasa un candidat campaniei sale.

Singurele efecte care detaseaza publicul general de aceste reguli sunt efectul de obisnuinta si efectul de fronda, pe care le vom trata separat, pentru ca, ele indica participarea de mare finete a structurii sociale moderne in chiar formarea ei.

Primul efect se manifesta evident mai ales la publicul in varsta, insa regula nu are nimic de-a face cu acest criteriu. Cu cat unei persoane i se supun atentiei mai multe argumente intr-un anumit domeniu - inevitabil ele se vor repeta - aceasta tinde sa le acorde mai putina atentie si sa pastreze in mod rigid drept corecta ultima secventa care, la un moment dat, i-a atras atentia in mod pozitiv. Este clara, aici, importanta pe care o are originalitatea intr-un discurs cu unele sanse.

Efectul de fronda are in mod fatal o pondere mai mare in randul tinerilor si, cu toate ca de regula nu are consecinte negative (se traduce in refuzul de a vota), uneori se indreapta in proportii mari impotriva a tot ceea ce pastreaza un parfum invechit; totusi el nu va fi prea des un curent pozitiv 'pentru' ceva - prin definitie, este un curent 'contra'.

Psihologia 'adjectivului posesiv'. O categorie aparte a discursului politic modern - intr-un stat democratic - este cea a 'realegerii'. Se refera, evident, la acea categorie de personaje din arena politica, pentru care lupta este de a pastra si nu de a castiga, printre care nu sunt rare notiunile de 'guvernul meu' sau 'ministerul nostru', in opozitie cu 'senatorii vostri' si 'motiunile dumitale'.

Avand avantajul unor realizari deja implinite si dezavantajul ratarilor mult mai mediatizate, ca intotdeauna, un potential 'reales' are de optat, cand isi construieste atat discursul, cat si publicul tinta, intre a se lauda sau a o lua de la capat. De exemplu, daca se afla in fata unor oameni neutri politicianul isi poate permite sa riste o usoara lauda de sine de tipul 'uite ce am facut eu pentru ceilalti' - ceea ce nu e tocmai etic din partea lui, insa adesea se intampla ca acest punct sa fie negativ, caci imediat ce apare un declansator (banuiala, acuzatie) lauda provoaca o reactie in lant dezastruoasa.

Statul totalitar. Cel mai autentic discurs politic este cel dintr-un stat totalitar. In orice stat relativ democratic, discursul este adesea inlocuit sau eclipsat de polemica. El ramane 'coada paunului', dar, prin efectul de obisnuinta nu mai este un discriminant absolut. In statul totalitar, ideea nu mai este efect pe termen scurt, de aceea, pierzandu-si caracterul electiv, discursul devine propagandistic. Scopul oratorului nu este sa reveleze, ci sa acopere, sa motiveze publicul sau sa inchida ochii - sa recunoastem, o sarcina mult mai dificila. Textul se adreseaza tuturor, si, in plus, el este considerat ratat atunci cand macar un ascultator nu a fost convins pe deplin, oarecum, sau macar 'facut atent'. Evident, un discurs, in aceasta configuratie, trebuie sa contina destul entuziasm pentru a-i pacifica pe revoltati, transformandu-i in mod natural in adepti si eroi ai 'doctrinei', dar indeajuns de putina 'doctrina' pentru a nu-i deranja pe pacifisti, care au un anumit prag de toleranta fata de lucrurile cu care sunt impacati, dar nu de acord.

Discursul este cel mai frumos mod de a-i manipula pe oameni, atunci cand esti convins de la inceput si fara nici o ezitare ca nu crezi un cuvant din ce ai de gand sa spui. Comunicarea umana reprezinta o strategie directa si eficienta de influentare sociala a comportamentului politic al indivizilor, prin impactul direct pe care il are asupra atitudinilor si credintelor.

Exemplu: obiectivul discutiei candidatului politic pe un post radio sau TV este sa determine la ascultatori un comportament de votare. Chiar daca receptorul este atent la comunicare, impactul persuasiv este mic daca nu intelege argumentele sursei din cauza ca sunt prea complexe (esec de intelegere) sau daca nu accepta concluziile candidatului (esec de asteptare). Presupunem ca auditoriul a fost convins, deci a acceptat mesajul electoral, dar daca schimbarea atitudinala nu este durabila si de profunzime oamenii isi schimba opinia indusa chiar inainte de ziua alegerilor.

Informatia primita implica un proces de prelucrare cognitiva, analiza critica a mesajului, corelarea experientei anterioare a individului, referitoare la candidat, cu argumentele continute in mesaj. Calea indirecta a procesarii informatiei din cadrul mesajului persuasiv urmeaza un procedeu euristic, cel al credibilitatii sursei.

Mesajul candidatului poate fi acceptat chiar si in lipsa unei motivatii logice daca individul capata credibilitate si prezinta atractivitate. Prin increderea acordata de alegatori si totodata competenta acestora, candidatul este investit cu credibilitate. Eficienta mesajului este mai mare cu cat nivelul de educatie, statutul social, inteligenta si competenta profesionala atribuie candidatului vor creste. Si, ca urmare a aprecierii acordate acestuia, mesajul va fi considerat ca detine informatii pertinente, adevarate.

O alta competenta necesara este sinceritatea care se poate pune in evidenta deoarece:

· Comunica ceea ce stie;

· Este dezinteresat fata de rezultatele demersului comunicativ;

· Lipseste intentia de persuasiune;

· Apara o pozitie opusa propriului interes.

In functie de informatiile pe care le detine despre candidat, inainte de a asculta mesajul persuasiv (opiniile exprimate anterior, competenta, trasaturile de caracter) asociate cu situatia din momentul discursului (lipsa de sinceritate) alegatorul isi va construi o reprezentare a candidatului de la care va astepta un anume un anume comportament politic. Eficacitatea mesajului politic depinde de confirmarea sau nu a acestor asteptari.

Cand candidatul este atractiv (aspect fizic, personalitate, charisma, conduita) schimbarea atitudinala a alegatorului este determinata de procesele de identificare cu sursa, pe baza sentimentelor admirative pe care le incearca, deoarece opinia este determinata de sentimente.

Schimbarea comportamentului politic daca nu este integrata in sistemul de valori si credinte al alegatorului, fiind dependenta de durata legaturii afective stabilite intre candidat si alegator, va putea fi oricand revocata. Contactele directe sau prin mass-media fac sa creasca atractivitatea si durabilitatea relatiei.

Oamenii se lasa influentati de cei asemanatori lor, avand atitudini si comportamente similare lor. Dar, se lasa influentati si de cei cu trasaturi si comportamente diferite de ale lor, in masura in care sunt cele pe care nu le au si ar dori sa le aiba (complementaritatea generand atractivitate).

Ceea ce convinge alegatorul de bunele intentii este chiar imaginea pe care o proiecteaza, cu cat este mai dinamic cu atat este mai convingator. Comunica energie, entuziasm, autoritate prin aspectul sau propriu-zis, cat si prin stilul si viteza mai mare a discursului. Dinamismul discursului va determina auditoriul sa-l accepte ca fiind credibil.

Mesajul devine mai persuasiv daca se asociaza la receptor cu emotii pozitive. Este posibil sa devina eficient daca se asociaza cu emotii negative, prin inducerea fricii. Daca la informatiile despre experiente concrete si strategiile de evitare se adauga argumente emotionale asociate cu instructiuni exacte, complete despre evitarea situatiei dificile se va obtine drept efect modificarea comportamentelor indivizilor in sensul dorit, prin inducerea fricii.

De exemplu: 'Noi nu ne vindem tara!'

Cat de diferit trebuie sa fie mesajul de opiniile alegatorilor pentru a putea convinge?

· O sursa foarte credibila determina schimbarea opiniilor alegatorilor chiar daca prezinta pozitii diferite de ale receptorului.

· Receptorul implicat emotional intr-un anume tip de mesaj nu va putea fi schimbat in comportamentul sau chiar si de sursa credibila.

Sa se prezinte argumente pro sau contra in discurs?

· Aducand numai argumente pro, autorul isi apara discursul prin sustinere, eliminand situatiile de contrazicere.

· Aducand atat argumente pro si contra discursul se va apara prin respingere.

Este foarte importanta si calitatea mesajului, generata de noutate si validitatea opiniilor sursei (elementele noi ale discursului sa nu fie repetate prea des pentru a evita in acest fel saturarea receptorului si a da un caracter plauzibil mesajului).

Mesajul ce sustine atitudinile receptorului determina raspunsuri cognitive in favoarea ideilor candidatului. Cand auditoriul este supus unui mesaj contra-atitudinal si i se sugereaza pozitia pe care trebuie sa o sustina atrage cresterea rezistentei la persuasiune si tendinta de pastrare a comportamentului initial.

Auditoriul informat, prin mesaj, ca atitudinile candidatului atractiv si credibil sunt altele decat ale lui, va dezvolta un dezechilibru cognitiv care genereaza presiuni psihice ce intra in contradictie cu credintele sale.

Cu cat calitatea argumentelor continute de mesaj genereaza mai multe idei favorabile (pozitive) la auditoriu, cu atat efectul persuasiunii creste si schimbarile atitudinale si comportamentale vor fi mai mari. De altfel, se poate ajunge la aspectul 'malefic' al persuasiunii: propaganda.

Un act ostensiv de comunicare reprezinta un apel la atentia ascultatorilor. Astfel, auditorul are dreptul sa creada ca ceea ce li se comunica prin intermediul stimulului ostensiv este relevant pentru ei, sau ca cel putin emitatorul considera asta. Receptorii nu doar spera ca mesajul este relevant, ci au asteptari precise legate de relevanta mesajului. Comunicarea ostensiv-inferentala implica faptul ca emitatorii comunica ascultatorilor relevanta stimulilor, ceea ce inseamna ca un act de comunicare ostensiva comunica o prezumtie de relevanta.

Conform aceleasi teorii, un mesaj este relevant, si astfel procesat de un receptor, daca si numai daca efortul depus de ascultator la procesarea mesajului este cat mai mic posibil. Fiind un factor negativ, relevanta unui mesaj este mai scazuta atunci cand efortul de procesare este mai ridicat decat se asteapta ascultatorul.

In lumina considerentelor teoretice prezentate, principiul relevantei poate fi definit astfel: "Orice act de comunicare ostensiva comunica prezumtia propriei sale relevante optime."4

Pentru a analiza efectele pe care le au discursurile politice asupra ascultatorilor, am folosit principiul relevantei si teoria comunicarii ostensiv-inferentiale pentru urmatoarele motive:

(1) Candidatii la presedintie trebuie sa atraga atentia auditoriului asupra intentiilor lor informative si acest lucru se realizeaza pe baza stimulilor ostensivi;

(2) Ascultatorii se asteapta ca vorbitorii / candidatii sa comunice numai informatii relevante;

(3) Ascultatorii se asteapta ca procesarea mesajelor sa implice un nivel scazut de efort si sa duca la modificari importante ale mediului lor cognitiv, adica se fie relevante;

(4) Candidatii isi folosesc discursurile ca stimuli ostensivi si astfel comunicarea devine ostensiv-inferentiala;

(5) Atat vorbitorii, cat si ascultatorii vor sa obtina o comunicare reala; este adevarat ca politicienii incearca sa persuadeze, dar asta se leaga de modul in care isi structureaza discursurile, nu de intentiile lor informative; candidatii nu vor sa-si informeze ascultatorii ca incearca sa le schimbe optiunile politice; persuasiunea poate fi considerata o intentie ascunsa, care totusi este cunoscuta in mod reciproc;

(6) Ascultatori se asteapta ca uneori comunicarea sa nu fie relevanta, dar pot sa isi imagineze ca mesajul a fost de fapt relevant, dar ca vorbitorul nu a fost relevant intr-un mod optim; alteori, pot fi convinsi ca mesajul in sine a fost irelevant;

(7) De obicei, alegatorii ii voteaza pe acei candidati care prezinta in discursurile si in campaniile lor o informatie relevanta;

(8) In campaniile electorale, mesajele relevante sunt in primul rand acelea care contin informatii ce fac ascultatorii sa se increada intr-un anumit candidat, mesaje care ofera solutii la problemele curente, solutii care vor aduce schimbari si imbunatatiri in vietile ascultatorilor.

Discursurile politice sunt structurate in jurul a doua tipuri de teme: pozitive si negative. De obicei, candidatii se folosesc de teme pozitive pentru a-si sublinia propriul program, modul in care vor rezolva problemele curente cu care se confrunta tara, de un limbaj negativ pentru a se referi la contracandidatii lor sau la cei aflati la putere in acel moment. Astfel, o dihotomie Eu/Noi vs. El/Ei se poate observa in orice discurs politic.

Este interesant faptul ca unii dintre candidati aleg sa-si structureze discursurile numai pe baza unui limbaj si a unor teme negative. Acest fapt poate avea doua explicatii: in primul rand, folosirea unor termeni negativi creeaza o imagine grotesca a contracandidatilor si astfel alegatorii au o singura alternativa, de a nu vota pentru acestia si de a-l alege pe cel care a avut curajul sa demaste raul; in al doilea rand, o analiza mai profunda, poate dezvalui ca un candidat care se foloseste numai de teme negative nu are de fapt nici un fel de program electoral. De obicei, acei candidati care nu au nici o sansa folosesc cu preponderenta mijloace negative in discursurile lor.

Termenul "discurs politic" acopera diferite moduri in care limbajul si datele politice pot fi folosite, de la conversatiile obisnuite la prezentari formale ale sefilor de atat si de guverne, de la articole jurnalistice la acte si legi ale Parlamentului, de la simple statistici in jurnale la analize complexe ale agentiilor guvernamentale.
Analiza discursului politic poate oferi solutii pentru intelegerea problemelor, solutiilor, costurilor si efectelor, care conduc la succesul sau la esecul actului politic.
Limbajul si datele politicului pot fi, uneori, foarte greu de evaluat din cauza faptului ca politica reprezinta o activitate sociala marcata in cel mai inalt grad de conflicte, complexitate, ambiguitate si partizanat. Nivelul conflictual, ar gumental, pasional si emotional tinde sa se situeze la cote maxime in domeniul politic.
In societatile moderne, relatile politice sunt foarte complexe si adesea greu de inteles, reprezentand relatii de intrepatrundere intre gru puri si actori individuali care desfid orice analiza sau chiar simpla observare a faptelor (de la relatii cauza-efect la conturararea secventelor de evenimente de la inceput la sfarsit). Aceasta face ca procesul politic sa fie ex trem de ambiguu iar un eveniment sa poata sa fie interpretat in numeroase moduri (unele chiar contradictorii).
Politica este partizana iar actiunea politica isi are o riginea adesea in grupuri/indivizi care
incearca sa-si foloseaseasca pozitia impotriva altor grupuri. Actorii politici incearca sa influenteze opinia publica deci, nu se poate vorbi de informatii obiective.
              Politica poate fi interpretata si din perspectiva unei instante care aloca anumite resurse si impune un set de valori sociale. Institutiile politice reprezinta organismele investite de societate cu valori pe care societatea le respecta, cu evaluarea costurilor si a beneficiilor, cu stabilirea recompenselor si a pedepselor sociale. O clasificare a resurselor politice releva distinctia dintre resursele tangibile ( care pot fi direct observate si masurate - alimente, arme, bani etc. si a caror importanta deriva din experienta, observarea, practica personala) si cele intangibile (care nu pot fi direct observate si masurate, reprezentate, in special, prin valori ca putere, libertate, nationalism, respect, demnitate, egalitate, drepturi, justitie etc.).
Importanta acestei distinctii apare clar daca se iau in considerare diferitele tipuri de simboluri necesare pentru a face referire la aceste resurse. Dupa o definitie acceptata, simbolurile sunt elemente grafice (inclusiv cuvinte) pe care oamenii le folosesc pentru a vorbi despre (si pentru a intelege) valori abstracte despre care nu se poate vorbi eficient fara apel la forme simbolice
(de ex emplu, harti, steaguri, sigilii, embleme, sigle, fotografii ale liderilor, ale evenimentelor eroice etc.).
Mecanisme retorice : metafore si analogii

Folosirea metaforelor (implicite sau explicite) si a analogiilor reprezinta inca un element de opacizare a discursului politic. Daca a influenta reprezinta ratiunea de a fi a clasei politice, folosirea acestor figuri este expresia unui limbaj care isi propune intentionat mai degraba sa convinga decat sa descrie o realitate.
Prin stabilirea unei legaturi de similaritate intre doua lucruri, aceste figuri de stil pot conduce audienta la presupunerea ca, o data ce un lucru familiar este inteligibil si ceea ce este nefamiliar va putea fi inteles daca este prezentat intr-o forma adecvata. Succesul unei metafore sau a unei analogii consta atat in "prospetimea asocierii", cat si in adecvarea la conceptul desemnat. aIstoria discursului politic retine ca metafore care au determinat succesul actiunii pe care au descris-o in cel de-al doilea razboi mondial, celebrele formulari ale lui
Churchill: Italia ca "Ulcerul sangerand al lui Hitler" sau "coastele Mediteranei" /"The soft underbelly of Europe" Locul cel mai vulnerabil al Europei/pantecele moale al Europei" i.
A gandi prin analogii inseamna, in ultima instanta, a descrie un fenomen p rin referire la altul, a substitui un fenomen cu altul (prin stabilirea unei legaturi intre ele).

Transferul imaginii prin asocieri reprezinta un mecanism prin care propaganda politica se raporteaza cu veneratie la valori, categorii, institutii etc. respectate pentru prestigiul, autoritatea lor simbolica in scopul asocierii imaginii proprii cu acestea. Aceasta asociere simbolica "transfera" o parte din calitatile ideale ale valorilor asupra unor programe care nu au de cele mai multe ori decat capacitatea de a contine termenii atribuiti acestor concepte.
Simbolurile nelingvistice sunt larg folosite in cadrul acestei tehnici (crucea pentru crestinism,
Uncle Sam pentru America, steagul pentru natiune etc.). Folosirea simbolurilor -lingvistice sau nelingvistice- constituie o tehnica eficienta in manipularea emotionala a publicului.
Simbolurile sunt folosite adesea pentru a sustine sau a contracara idei, programe, actiuni etc. iar sensul lor depinde de perspectiva spectrului politic din care sunt transmise mesajele.
Acesti termeni cu o deosebita valoare simbolica precum democratie, adevar, bine, interes national pot aparea in diferite texte (in Constitutie de exemplu)..
                   Analizele traditionale asupra limbajului politic au acordat o mica importanta studiului metaforelor, interpretate, de cele mai multe ori, ca ornamente retorice care reprezinta, in fond, o problema de stil si un aspect superficial al discursului politic.
Noile perspective74 asupra discursului politic au incercat, din contra, sa supraevalueze rolul metaforei, in special, din perspectiva absolutizarii observatiei potrivit careia "oamenii politici
isi aleg imaginile din domeniile care le sunt familiare sau care ii obsedeaza; jucandu-se cu cuvinte, ei se descopera, se dezvaluie . " .
Metafora reprezinta o comparatie implicita. Pentru a o face ex plicita se folosesc diferite mijloace lingvistice : "asemanator cu", "ca" etc., fara ca prin aceasta sa i se afecteze sensul.
Studiul discursului unui actor politic trebuie sa stabileasca un "inventar " al metaforelor folosite pentru a evidentia un sistem mai mult sau mai putin organizat sau mai mult sau mai putin stabil de imagini. Astfel, analiza metaforelor dintr-un discurs poate demonstra o preferinta a omului politic pentru unul sau mai multe domenii (care tin de registre diverse cum ar fi cel militar, religios etc. sau care selecteaza cu predilectie elemente cosmice, ale naturii etc.). Registrele care se plaseaza in prim- planul imagistic se contureaza ca un domeniu coerent al discursului, atat ca importanta cantitativa, cat si ca bogatie a semnificatiilor si complexitate a asociatiilor. Uneori se pun in evidenta registre banale dar revelatorii pentru conceptia omului politic despre actiune si autoritate.

In concluzie, o metafora nu poate fi considerata izolat, ea trebuie integrata si interpretata in sistemul din care face parte. O analiza sistematica a imaginilor folosite de un om politic dezvaluie o retea semnificativa de teme, motive, asociatii stabile etc.
Pornind de la constatarea faptului ca discursul politic abunda in metafore, retorica clasica propune trei explicatii posibile ale fenomenului:
1) Imaginile servesc la "a deghiza conceptele negative, ideile agresive, dezagreabile, triste sau care contravin modestiei"75, deci, sunt folosite pentru disimularea propriilor conceptii politice.
2) Metafora poate suplini lipsurile lexicului, daca limbile nu au destule cuvinte pentru a ex prima bogatia ideilor, conceptelor, sentimentelor etc. Imaginile reprezinta deci o necesitate a comunicarii si o sursa a crestivitatii lexicale.
3) Dintr-o anumita perspectiva, retorica este considerata un element esential al limbajului si al gindirii. Metaforele ar reprezenta deci, o maniera de a gandi analogic, un mijloc de cunoastere pe care il utilizam constant si care face apel atat la imaginatie cat si la ratiune
(interpretare echivalenta cu considerarea metaforei epistemologice in discursul stiintific).
Politicienii folosesc deseori metafore, analogii, asemanari referitoare la sfera semantica a amenintarii ( ca dezastre naturale, razboaie), ceea ce constituie un exemplu de folosirea
"dramatica" a limbajului in politica. Mai putin dramatica dar cu mai mare impact este insa folosirea etichetelor, stereotipurilor si a altor simboluri in discursul politic ( cu scopul de a influenta actiunea politica). Unul dintre cele mai rezistente mecanisme simbolice folosite de a lungul timpului l-a constituit simbolul limitei teritoriale (frontiere internationale sau elemente topografice care separa culturi au fost frecvent folosite in confruntari - armate sau economice).(Ramane de vazut ce importanta va mai avea acest tip de simbol milenar in cadrul Europei unite).
Alte simboluri se concentreaza pe caracteristici transmise din generatie in generatie in cadre culturale, care pot fi sociale (limba, religie, etnicitate) sau genetice (culoarea pieii, statura, rasa). Un alt grup de simboluri se refera la anumite grupuri sociale (muncitori, tarani, industriasi etc.)
Elitele politice recurg adesea in discursul politic la simboluri pentru a influenta politicile publice. Separarea umanitatii pe criterii etnice, teritoriale, de clasa, contribuie la
(re)distribuirea valorilor. Adesea, simbolurile sunt alese pentru a compensa psihologic lipsa resurselor tangibile. Etichetele de grup constituie factori determinanti pentru conturarea deciziei politice.



Este interesant de urmarit in discursul politic felul in care limbajul influenteaza deciziile politice, amorteste simturile, deghizeaza intentii si mascheaza costurile alegerilor politice etc.
In eseul "Politica si limba engleza/ Politics and the English Language", George Orwell observa felul in care cliseele si jargonul repetate mecanic in discursul politic ascund adevarul si contribuie la "poleirea" ideilor celor mai comune. Prin folosirea unor fraze cu textura bogata - ritm, simetrie, cadenta etc. - dar sarace, aride in semnificatii, oamenii politici pot masca natura sau impactul deciziilor neplacute si al actiunilor politice dure. Prin folosirea frazelor lipsite de semnificatie pentru a descrie diverse probleme, actorii politici cauta, de fapt, sa impiedice procesele rationale care analizeaza, clarifica, evalueaza. Folosirea excesiva a limbajului figurat in discursul politic face dificila analiza textelor. "Ceea ce audienta nu poate intelege, analistul politic 77 nu poate studia ( dar merita sa incerce, cel putin pentru a surprinde repetabilitatea unor fenomene lingvistice si a contura o "grila de interpretare" a acestora).