Costul finantarii sl corelatia acestuia cu structura financiara a intreprinderii: Costul specific pentru fiecare resursa de finantare

Sistemul financiar national sau international ofera intreprinderilor o gama complexa de mijloace de finantare. De aceea, alegerile efectuate dintre resursele accesibile si combinarea acestor resurse constituie doua aspecte importante ale politicii financiare.

In luarea deciziilor de finantare, intreprinderea trebuie sa dispuna de criterii riguroase care sa-i permita sa selectioneze si sa combine aceste resurse. Printre variabilele care pot sa intervina pentru a orienta aceste decizii, trebuie subliniata importanta consideratiilor referitoare la durata finantarii, la autonomia si flexibilitatea asigurate intreprinderii ca urmare a folosirii diferitelor resurse de finantare. Dar costul finantarii constituie fara indoiala principalul determinant in alegerea resurselor de finantare.

Problema costului pare simpla cand se pune la nivelul fiecarei resurse considerata izolat.

In schimb, determinarea costului global al finantarii ridica importante dificultati, unele dintre acestea prezentand un caracter tehnic. Dar problemele cele mai delicate pentru decizia de finantare privesc gestiunea fondurilor. Ele se refera la influenta pe care structura financiara a intreprinderii (adica proportia in care se combina resursele alese de intreprindere) o exercita mai intai asupra costului fiecarei resurse si mai departe asupra costului global al finantarii.

1. Costul specific pentru fiecare resursa de finantare

1.1. Costul datoriilor

Dupa indicatiile furnizate de contabilitate, costul datoriilor corespunde cheltuielilor suportate de intreprindere ca urmare a recurgerii la imprumuturi. Aceste cheltuieli inglobeaza dobanzi varsate, prime acordate imprumutatorilor, comisioane si alte cheltuieli financiare efectuate pentru aceste operatii de finantare. Din aceasta perspectiva, costul datoriilor se analizeaza ca un flux de cheltuieli financiare, efectuate de intreprindere si care greveaza, in consecinta, rezultatul sau.

Intr-o optica financiara, notiunea de cost presupune o definitie extrem de divergenta. Ea corespunde unei rate de actualizare care poate fi exprimata, atat din punctul de vedere al imprumutatorului, cat si din punctul de vedere al imprumutatului.

Din punctul de vedere al imprumutatorului, operatia consta in a pune fonduri la dispozitia celui ce doreste sa se imprumute. In compensatia acestui aport, imprumutatorul beneficiaza de o promisiune ferma de rambursare a imprumutului si de o remunerare, sub forma de dobanzi, sau sub alta forma. Imprumutatorul cauta sa obtina o rata de randament pentru operatia respectiva. Aceasta rata de randament corespunde tocmai ratei de actualizare care ii permite sa stabileasca echivalenta intre:

plata initiala ocazionata de acordarea imprumutului;

incasarile viitoare reprezentand rambursari ale imprumutului si dobanzi promise de imprumutat.

Cu titlu de exemplu, schema de mai inainte prezinta, din punctul de vedere al imprumutatorului, fluxurile monetare ocazionate de un imprumut de 10 000 000 lei, acordat cu o dobanda anuala de 8% si rambursabil intr-o singura rata peste 5 ani. Aceasta operatie se analizeaza ca o investitie pentru imprumutator care cauta sa obtina o rata de randament. Aceasta rata constituie tocmai rata de actualizare care asigura imprumutatorului echivalenta intre doua posibilitati pe care le poate avea:

fie folosirea capitalului de 10 000 000 lei pentru cumpararea unor bunuri, ceea ce inseamna utilizare directa si conservarea capitalului;

fie imprumutarea lui contra promisiunii de varsaminte viitoare a caror valoare actuala trebuie sa fie cel putin egala cu suma capitalului imprumutat.

Rata actuala de randament a imprumutatorului este deci rata r care permite sa se stabileasca aceasta echivalenta:

Rezulta ca r = 8%.

In aprecierea aceleiasi operatiuni, punctul de vedere al imprumutatului e simetric fata de cel al imprumutatorului. Pentru imprumutat, operatia inseamna o incasare imediata generatoare de angajamente de plati viitoare.

In consecinta, daca imprumutatul determina rata de actualizare care echivaleaza fluxul incasarilor imediate cu fluxurile platilor viitoare, el stabileste rata de revenire pentru imprumutul sau sau costul actual al datoriei sale.

Se observa ca in afara costurilor tranzactiei, toate incasarile imprumutatorilor constituie plati pentru imprumutat si invers. Costul actual sau rata de revenire r pentru imprumutat se obtine de asemenea, din formula de calcul deja utilizata in masurarea ratei de randament pentru imprumutator. Marimea r este rata de actualizare care permite sa se asigure echivalenta:

Rezulta r = 8%.

Acest rezultat exprima de fapt caracterul simetric al relatiei dintre imprumutator si imprumutat. Se subliniaza astfel ca, orice cost de finantare suportat de imprumutat isi gaseste justificarea in exigenta de randament a imprumutatorului.

1.2. Costul capitalurilor proprii

1. Justificarea costului capitalurilor proprii

Din perspectiva juridica si contabila, notiunea de cost al capitalurilor proprii nu prezinta nici o semnificatie concreta. Dintr-o asemenea perspectiva costul corespunde unor prestatii pe care intreprinderea se obliga sa le faca tertilor pentru aportul lor cu resurse reale sau financiare. Astfel, plata salariilor, a chiriilor sau a dobanzilor apare ca o contrapartida obligatorie pentru utilizarea de catre intreprindere a fortei de munca, a bunurilor sau a capitalurilor.

Juridic si contabil capitalurile proprii nu apar ca generatoare de costuri, pentru ca nu dau nastere nici unei obligatii juridice de remunerare a profitului in folosul asociatilor intreprinderii. Este ratiunea pentru care varsarea dividendelor nu este considerata de contabilitate ca o cheltuiala baneasca deductibila din rezultat, ci ca o prelevare efectuata asupra rezultatului deja calculat, dupa luarea in considerare a ansamblului veniturilor si cheltuielilor.

Dar, daca recurgerea la capitaluri proprii nu antreneaza pentru intreprindere nici o constrangere juridica de remunerare, ea antreneaza totusi o constrangere economica, care ii impune sa asigure o anumita remunerare a asociatilor sai, pentru a nu se priva de orice posibilitate viitoare de finantare prin fonduri proprii. In fapt, o intreprindere care ar asigura asociatilor sai o remunerare insuficienta nu mai poate fi in masura sa solicite noi aporturi la capitalul propriu.

Intr-o societate pe actiuni de exemplu, actionarii care nu primesc dividende satisfacatoare, tinand cont de posibilitatile oferite de alte plasamente, vor refuza sa subscrie la cresterile viitoare de capital. Mai mult, ei vor fi tentati sa cedeze actiunile lor si pot astfel determina o depreciere a titlurilor, care va face impracticabila orice decizie de crestere a capitalului.

Este posibil ca remunerarea sub forma de dividende asigurate asociatilor sau proprietarilor sa atinga niveluri foarte scazute si chiar sa fie nula timp de multi ani. Totusi, aceasta observatie nu anuleaza analiza precedenta. In fapt, aceste intreprinderi asigura proprietarilor sau asociatilor o remunerare care, in esenta, nu apare sub forma dividendelor. Astfel, in aceste intreprinderi, e frecvent faptul ca remunerarea proprietarilor-conducatori se efectueaza prin subterfugiul majorarii salariilor, in raport cu nivelul acestora pentru salariatii care nu sunt asociati, de competenta comparabila. De asemenea, proprietarii accepta frecvent sa efectueze prelevari mici din rezultate pentru ca spera intr-o acumulare patrimoniala si deci in realizarea unei cresteri de avere in viitor. Interesele fac sa se renunte la un venit prezent in favoarea unui venit viitor, care se spera sa fie mai atractiv, dar nu se renunta la orice remunerare.

La urma urmei, asociatii sau proprietarii intreprinderii exprima cerinta unei remunerari, oricare ar fi forma acesteia. In acest fel, intreprinderea care trebuie sa asigure aceasta remunerare suporta o constrangere economica, aceasta gasindu-se la originea costului capitalurilor proprii. Desi capitalurile proprii pot apare la prima vedere ca resurse "gratuite", ele ocazioneaza o constrangere economica de remunerare, deci un cost.

2. Dimensionarea costului capitalurilor proprii

Costul capitalurilor proprii e mult mai dificil de masurat decat cel al datoriilor. Intreprinderea isi ia, in cazul imprumuturilor, angajamente date de remunerare a imprumutatorilor sai, ceea ce permite sa se masoare cu o anumita precizie costul datoriilor sale. In schimb, angajamentele luate fata de proprietari sunt formale, ceea ce face masurarea costurilor destul de dificila.

Analiza: Metode financiare de evaluare a proiectelor de investitii Proiect: Procesul politico-juridic in Uniunea Europeana

In continuare vom pune problema costului capitalurilor proprii pentru un caz general, apoi vom preciza modul de calcul in doua cazuri simple: cel al unei societati care asigura o remunerare stabila si cel al unei societati care asigura o crestere constanta a remuneratiilor acordate asociatilor sai.

a) Formularea costului capitalurilor proprii intr-un caz general. Un investitor care intentioneaza sa cumpere actiuni ale unei societati la cursul P₀ este confruntat cu o problema de investitii.

In fapt, operatia considerata antreneaza:

o plata imediata P₀;

incasari viitoare sub forma de dividende D₁, D₂, . , D_n si eventual sub forma unui pret P_n de revanzare a actiunilor in viitor.

Daca anticipam aceste fluxuri de incasari viitoare, sau cel putin formulam ipoteze asupra evolutiei lor, investitorul va putea sa determine rata randamentului actual aferenta operatiei respective, Aceasta este rata de actualizare r care anuleaza valoarea actuala neta a acestui proiect si verifica astfel expresia urmatoare:

Rezulta:

Cum pretul P_n va fi determinat prin anticiparea dividendelor pentru cumparatorul viitor al titlului, se poate scrie:

Rata r masoara randamentul actual avut in vedere sau cuvenit pentru investitorii dispusi sa plateasca cu P₀ actiunile societatii. Ea corespunde deci unei cerinte de randament formulata de actionarii actuali sau potentiali ai societatii, ale caror titluri sunt supuse comparatiei si concurentei cu titlurile emise de alte societati. Aceasta cerinta de randament exercita o constrangere asupra societatii emitenta a actiunilor, care se vede nevoita sa asigure un anumit nivel de remunerare actionarilor sai, pentru a nu fi pusa in situatia de a vedea ca titlurile sale se depreciaza si ca posibilitatile sale viitoare de finantare prin capitaluri proprii vor disparea.

b) Costul capitalurilor proprii pentru o societate care asigura dividende stabile. In cazul unei societati pe actiuni care ar asigura actionarilor sai dividende stabile pe o perioada lunga sau medie de timp, un nou actionar va putea sa considere cumpararea unei actiuni ca o investitie care antreneaza:

un cost initial corespunzand unui pret de cumparare a actiunii (sau cursul actiunii) P₀;

un venit real stabil primit la sfarsitul anilor 1,2,3,,n, .

Se poate masura rata interna de randament r care permite sa se verifice egalitatea:

(Costul initial al actiunii) (Valoarea actuala a dividendelor viitoare)

Deci,

Intre paranteze, in relatia de mai sus avem suma primilor termeni ai unei progresii geometrice cu n tinzand spre infinit.

Amintim ca,

Putem spune ca:

primul termen al progresiei este (1+r)^-1;

ratia este (1+r)^-1 pentru ca fiecare termen este obtinut prin produsul dintre ratie si termenul precedent.

Daca insa scriem aceasta progresie de la dreapta spre stanga avem:

primul termen (1+r)^-n cu n tinzand spre infinit;

ratia (1+r).

Se demonstreaza ca suma primilor n termeni ai unei progresii geometrice, avand primul termen C si ratia R este:

In aceste conditii se poate scrie:

Dezvoltand termenul din paranteza, avem:

Dar,

Rezulta ca:

Cand n devine infinit de mare, expresia (1+r)^-n tinde spre 0. In consecinta, P₀ la limita va fi:

Aceasta expresie apare ca o formula de evaluare. Ea semnifica faptul ca, cumparatorii eventuali de actiuni considera determinat pretul P₀ pe care sunt dispusi  sa-l ofere, pentru un sir infinit de dividende constante D, la o rata de actualizare r. De altfel, aceasta formula corespunde aceleia care permite evaluarea unei rente perpetue pentru ca furnizeaza valoarea actuala a unui varsamant constant, perpetuu. Invers, daca se cunoaste pretul P₀ achitat pentru cumpararea unei actiuni (de exemplu cursul in bursa pentru o societate cotata), si daca se poate formula o ipoteza credibila asupra nivelului dividendelor stabile asteptate de cumparatorii titlurilor, se poate deduce r, rata de randament intern ceruta de investitia in actiuni. Aceasta rata apare ca rata de randament necesara pentru furnizorii de capitaluri proprii, sau, din punctul de vedere al intreprinderii, ca fiind costul specific al acestor capitaluri proprii.

c) Costul capitalurilor proprii pentru o societate care asigura dividende crescatoare cu rata constanta. Daca actionarii potentiali ai unei societati anticipa dividende crescatoare cu rata stabila g, rata interna de randament pentru investitia lor in actiuni este rata r, astfel ca:

rezulta

Daca D₁ este primul dividend asteptat dupa aceasta achizitie, avem:

rezulta,

Paranteza corespunde sumei primilor n termeni ai unei progresii geometrice, cu n tinzand spre infinit, in care:

primul termen C = (1+r)^-1;

ratia R = (1+g)/(1+r),

Amintim ca formula generala a unei astfel de sume se scrie:

Vom avea:

Daca g < r, (1+g)ⁿ / (1+r)ⁿ tinde spre 0 cand n creste la infinit. In aceste conditii, deci cand n → , avem:

Aceasta formula permite unui subscriitor interesat in cumpararea de actiuni sa evalueze cursul pe care ar accepta sa-l plateasca pentru achizitia unui titlu care aduce dividende crescatoare an de an cu o rata constanta g.

Invers, rata r care verifica aceasta egalitate reprezinta rata de randament intern, ceruta de investitorul care plateste P₀ astazi pentru achizitia unei actiuni de la care asteapta in viitor dividendele D₁, D₂,, D_n , crescatoare cu rata constanta g.

Aceasta rata de randament ceruta de actionarii potentiali, defineste constrangerea de remunerare care apasa asupra intreprinderii si-i permite sa determine costul capitalurilor proprii.

2. Costul global al finantarii

La prima vedere pare usor sa se stabileasca un cost global al finantarii datorita costurilor specifice pentru diferitele resurse folosite de intreprindere. Combinand mijloace de finantare diverse intreprinderea ar putea determina un cost mediu egal cu media costurilor suportate pentru diferitele resurse utilizate.

Dar asimilarea costului global al finantarii cu costul mediu ponderat al resurselor ridica dificultati complexe pentru ca structura financiara aleasa de intreprindere poate exercita o influenta asupra fiecarei resurse utilizate.

2.1. Determinarea costului mediu ponderat al finantarii

Pentru determinarea costului mediu ponderat al capitalului, presupunem, pentru inceput, ca nu exercita nici o influenta asupra costului fiecarei resurse modul de combinare a acestora.

In cazul unei intreprinderi care foloseste active in suma A, finantate prin capitaluri proprii in suma S si prin indatorare in suma D, se va putea scrie:

unde:

K₀ - reprezinta costul mediu ponderat;

K_p - reprezinta costul capitalurilor proprii S;

K_d - reprezinta costul datoriilor D;

Subliniem insa doua probleme practice ridicate de aplicarea acestei relatii.

Prima problema priveste sistemul de ponderare utilizat. Pentru masurarea coeficientilor S/(S+D) si D/(S+D) trebuie sa se foloseasca valoarea contabila a capitalurilor proprii si a datoriilor astfel cum apar ele in bilant ? Sau, din contra, trebuie sa se utilizeze alte metode de evaluare si, mai ales, sa se ia in calcul valoarea de piata a titlurilor emise de intreprindere ?

In cadrul general adoptat de teoria deciziei financiare, este evidenta referirea la valoarea capitalurilor proprii si a datoriilor pe piata, care este solutia cea mai buna. De aceea, S ar trebui sa reprezinte capitalizarea actiunilor intreprinderii pe pietele financiare, iar D capitalizarea tuturor titlurilor reprezentand datorii, de asemenea pe aceste piete.

Valorile contabile sunt prea riguroase, avand in vedere, mai ales, evaluarea dupa costul istoric pentru active si constrangerile juridice si fiscale care influenteaza asupra determinarii lor.

Cu toate acestea, solutia teoretica astfel schitata nu este simpla. In fapt, valoarea de piata a titlurilor emise de o intreprindere nu este usor de stabilit. In primul rand, o mare parte a resurselor obtinute de intreprinderi nu se realizeaza prin emisiune de titluri negociabile in realitate. Valoarea baneasca a partilor de capital intr-o societate de persoane sau acoperirea bancara pentru intreprinderile de orice natura, ridica probleme de masurare aproape insolubile. In plus, referirea la valorile pe care le putem aprecia pe pietele financiare reale (cazul actiunilor sau obligatiunilor negociate la bursa), ramane adesea problematica din cauza volatilitatii cursurilor pentru titlurile financiare.

A doua problema analitica si tehnica ridicata de determinare; costului mediu ponderat priveste suma datoriilor care se au in vedere. Trebuie luata in calcul indatorarea totala, incluzand si creditele curent, de exploatare ? Sau se au in vedere numai operatiunile financiari autonome ? In general se iau in calcul numai datoriile cu caracter financiar, excluzandu-se din analiza datoriile de exploatare.

2.2. Dificultati intampinate in determinarea costului mediu ponderat

Cercetarea costului mediu ponderat al capitalului presupune ca:

un cost specific poate mai intai sa fie determinat pentru fiecare posibilitate de finantare avuta in vedere;

diferitele costuri specifice pot apoi sa se compuna intr-un mod mecanic pentru a se determina costul global.

Aceasta abordare se sprijina pe ipoteza conform careia costul fiecarei surse de fonduri ramane independent fata de structura de finantare de ansamblu a intreprinderii.

Dar ne putem intreba daca utilizarea unei surse de finantare nu antreneaza un cost (sau economie) implicit, adica o modificare a costului unei alte surse de finantare, modificare care s-ar repercuta in costul mediu ponderat.

In mod evident, abordarea prin costul mediu ponderat nu da posibilitatea de a integra aceste costuri "implicite", intrucat costurile specifice sunt presupuse independente de structura financiara. Trebuie deci sa se largeasca cadrul analizei daca vrem sa luam in considerare "efectul structurii financiare" in determinarea costului capitalului.

O asemenea remarca nu inseamna ca ar fi imposibila calcularea unui cost mediu ponderat semnificativ. Un asemenea calcul ramane posibil. Dar el este pertinent numai daca tine cont in prealabil de influenta pe care structura financiara o exercita asupra costului fiecarei surse de finantare.

In afara de costurile monetare care ii sunt explicit imputate, o resursa financiara poate induce costuri implicite care pot fi definite prin doua formulari.

Dupa o prima formulare, costurile implicite ale capitalului sunt costurile de oportunitate. Costul implicit al fondurilor mobilizate si investite poate fi definit ca rata de rentabilitate a proiectului cel mai favorabil pentru intreprindere.

O a doua definire a notiunii de cost implicit are in vedere in mod direct influenta structurii financiare. Dupa aceasta acceptiune, costul implicit pentru o resursa corespunde variatiei pe care folosirea sa o poate produce in costul altei resurse.

In fapt, recurgerea sporita la un anumit mijloc de finantare poate antrena o influenta favorabila sau defavorabila asupra costului altor mijloace de finantare utilizate de intreprindere. Astfel, o consolidare a partii capitalurilor proprii e perceputa ca un element favorabil in ceea ce priveste riscul si poate deci sa antreneze o reducere a costului datoriilor. Din contra, recurgerea sporita la datorii pe termen scurt, accentueaza vulnerabilitatea intreprinderii si poate conduce la alte cautari de fonduri care vor presupune pentru intreprindere o remunerare mai ridicata. In aceste conditii, costul unei resurse nu poate fi determinat decat daca se ia in considerare combinarea surselor de finantare utilizate. Este deci necesar sa se studieze compozitia costurilor specifice, explicite si implicite, ale diferitelor resurse pentru determinarea costului global al finantarii.

3. Corelatia dintre structura financiara a intreprinderii sl costul finantarii

1. Structura financiara a intreprinderii si criterii de optimizare a acesteia

Dezvoltarea in mediul sau financiar pune intreprinderea in fata unui ansamblu diversificat de mijloace financiare, a caror folosire implica interventia pe piete (cazul emisiunii de actiuni, de obligatiuni sau alte categorii de titluri), si/sau contactul cu institutii specializate (banci sau alte organisme financiare).

Pentru teoria deciziei financiare, dezvoltarea pune intreprinderii problema unei combinari a mijloacelor de finantare, adica alegerea unei structuri financiare. In acest context, structura financiara a intreprinderii se analizeaza ca fiind configuratia pasivului din bilant, sau ca o combinare a resurselor acumulate la o anumita data.

Structura financiara poate fi caracterizata cu ajutorul ratelor relative la compozitia pasivelor.

De exemplu, se pot distinge in cadrul pasivului P, urmatoarele:

S, capitalurile proprii;

D_l, datoriile pe termen lung;

D_se, datoriile pe termen scurt pentru activitatea de exploatare;

D_sa, datoriile pe termen scurt din afara exploatarii.

Se poate caracteriza structura financiara cu ajutorul ratelor P₁, P₂, P₃, P₄ astfel incat:

P₁ + P₂ + P₃ + P₄ = 1,

si unde:

In general, problema structurii financiare este abordata pe baza unei delimitari globale intre ansamblul datoriilor (D) si capitalurile proprii (S). Rata D/S este un indicator sintetic care exprima raportul intre fondurile imprumutate si fondurile proprii. In aceste conditii, problema structurii financiare se reduce la alegerea combinatiei datorii / capitaluri proprii cea mai avantajoasa pentru intreprindere. Totusi, aceasta alegere cere ca, criteriile de optimizare sa fi fost in prealabil definite pentru a orienta deciziile intreprinderii in materie de finantare.

In general, teoria financiara spune ca structura financiara optima este aceea care corespunde unei combinari a resurselor astfel incat sa se minimizeze costul capitalului. Trebuie totusi sa subliniem caracterul relativ al acestui criteriu de optimizare. In fapt, costul nu constituie decat unul din determinantele luate in calcul in practica, in cadrul deciziilor financiare. Printre alte criterii care sunt deopotriva luate in seama, se pot mentiona si autonomia intreprinderii, mentinerea indatorarii la un nivel corelat cu riscurile financiare pe care conducatorii inteleg sa si le asume, asigurarea unei flexibilitati care sa permita o indatorare aditionala daca va fi nevoie, timpul necesar obtinerii resurselor de finantare.

2. Concluzii privind teoriile referitoare la influenta structurii financiare a intreprinderii asupra costului finantarii

Din toata analiza structurii financiare se sugereaza ca intreprinderea poate, in practica, sa exercite o influenta asupra costului finantarii sale, datorita unei actiuni asupra structurii sale financiare.

In pofida caracterului uneori abstract si uneori "irealist" al diferitelor sale dezvoltari, aceasta teorie furnizeaza scheme analitice de referinta, esentiale pentru elaborarea, aplicarea si intelegerea politicii financiare a intreprinderii si mai ales pentru politica sa de investitii.

Pentru intreprinderile romanesti nu a existat preocupare in ceea ce priveste costul finantarii. Atata timp cat proprietarul era unul singur, respectiv statul, nu putea sa existe preocuparea de a plasa capitalul intr-o intreprindere sau alta astfel incat fructificarea sa fie cat mai buna. Capitalul propriu al intreprinderilor era capital de stat, iar bancile care puteau sa imprumute intreprinderile erau de asemenea proprietate de stat. Alocarea capitalului se facea dupa criterii care nu exprimau, in primul rand, confruntarea intre producatori, pe de o parte si investitorii financiari, pe de alta parte.

Aspectele nefavorabile se pastreaza in continuare in conditiile cand multe societati comerciale, indeosebi marile intreprinderi, sunt si capital de stat in cea mai mare parte.

Au aparut insa unele aspecte caracteristice pentru perioada actuala pe care o parcurge economia noastra. Stim ca in general costul pentru capitalurile proprii trebuie sa fie mai mare decat costul datoriilor, dar deocamdata lucrurile stau invers. Pentru multe din marile intreprinderi capitalul propriu este al statului, care nu poate sa emita pretentii de rentabilitate pentru capitalurile sale, intrucat el nu are posibilitatea de a alege intre mai multe intreprinderi, el este in fostele intreprinderi ale statului. Statul va primi dividende conform rezultatelor intreprinderilor. Dar capitalul intreprinderilor este si capital imprumutat de la banci. Dobanda pentru imprumuturile bancare este mult mai ridicata decat rentabilitatea capitalurilor proprii, costul pentru capitalurile imprumutate de la banci este mult mai ridicat decat costul capitalurilor proprii care apartin statului. Dar si bancile sunt cu capital de stat si, pe aceasta cale, profiturile raman in sfera proprietatii de stat. In acest fel nu se stimuleaza preocuparea pentru eficienta economica.

Trebuie facuta privatizare efectiva, trebuie creat capitalul privat formandu-se astfel o piata a capitalurilor, statul nefiind un bun actionar in intreprinderi.

Situatia actuala cand costul datoriilor este mai ridicat decat costul capitalurilor proprii va conduce la dezvoltarea pietei financiare a capitalurilor, pe care sa circule titluri reprezentand capitaluri proprii. Se va obtine astfel pentru inceput reducerea costului datoriilor, iar in timp se va ajunge la situatia de a fi mai ridicat costul capitalurilor proprii decat costul datoriilor. Acesta este sensul evolutiei, iar noi trebuie sa-l grabim.

Intr-o economie libera, evoluata, dezvoltata, cu o piata a capitalurilor bine conturata, costul ridicat al capitalurilor are un aspect pozitiv, astfel ca economia este eficienta si poate sa asigure o remunerare superioara pentru detinatorii de capitaluri, dupa ce s-a facut remunerarea celor care folosesc capitalurile, in primul rand sub forma de salarii.

Costul ridicat al capitalurilor este expresia eficientei economice. Dar indiferent de costul global al finantarii, un cost mai ridicat al datoriilor fata de costul capitalurilor proprii exprima ineficienta. Costul ridicat al capitalurilor imprumutate este dat de faptul ca bancile au devenit societati comerciale, fiecare urmarindu-si interesul de a obtine profit, in timp ce statul, detinatorul capitalurilor proprii al multor intreprinderi, in general mari, nu are decat sa se multumeasca cu profitul ramas dupa remunerarea datoriilor fata de banci.