Organizatia Natiunilor Unite intre 1945-1991

Organizatia Natiunilor Unite intre 1945-1991

Dupa cum bine ne putem da seama din chiar titlul acestei lucrari tema centrala, in jurul careia orbitam, este conceptul de peacekeeping si cum a fost definit si reprezentat acesta dealungul anilor pornind chiar de la infiintarea Organizatiei Natiunilor Unite din anul 1945. Pentru a fi si mai concis capitolul prezent va pune in lumina situatia misiunilor de mentinere a pacii in perioada 1945-1990, perioada ce corespunde cu inceputul si sfarsitul Razboiului Rece dar si situatia generala in care se afla Organizatia Natiunilor Unite. Vom observa asupra caror aspecte se limitau misiunile de mentinere a pacii, vom enumera aceste misiuni mentionand evident cadrul in care au avut loc fiecare intr-o maniera mai larga sau mai scurta.

2.1 Razboiul Rece: paralizia O.N.U.

"o serie de incidente din Europa si Asia intre 1945 si sfarsitul decadei au demonstrat nu numai ca mentinerea unor relatii favorabile intre Statele Unite ale Americii si U.R.S.S. era imposibila ci si ca Organizatia Natiunilor Unite nu a putut sa joace un rol signifiant in regularea sau restrangerea Razboiului Rece care a inceput intre ele."[1]

Fragmentul anterior este mai mult decat revelator exprimand in doar cateva randuri relatia complicata dintre cele doua super puteri ale secolului XX dar si rolul pe care l-a jucat intr-un mod mai marginal Organizatia Natiunilor Unite in acest dans straniu al puterii.

Chiar din primii ani ai organizatiei observam reticenta si lipsa de incredere pe care cele doua super puteri o au fata de Carta Natiunilor Unite, si in special fata de Capitolul VII care prevede actiunile in caz de amenintari impotriva pacii, de incalcari ale pacii si de acte de agresiune. Ambele blocuri au preferat sa isi creeze propriile aliante militare: Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) care a luat fiinta in 1949, organizatie care in prezent inglobeaza 28 de tari, de o parte si de cealalta parte Tratatul de la Varsovia, pact stabilit intre U.R.S.S. si statele comuniste din Europa de Est in 1955 ca raspuns la N.A.T.O. si destramat in 1991 odata cu caderea cortinei de fier.

"Acest esec al securitatii colective in timpul Razboiului Rece cat si excluderea Organizatiei Natiunilor Unite din arenele principale ale confruntarii super puterilor ar fi putut conduce la o eroziune graduala al organizatiei pana cand ar fi devenit inutila in contextul politicii internationale. De fapt, desi activitatea organizatiei a fost sever restrictionata de catre Razboiul Rece, a reusit sa evite soarta Ligii Natiunilor si a fost capabila sa aduca contributii pacii si securitatii internationale in perioada 1945/1981. Cei patru secretari generali care au condus O.N.U. in acea perioada au reusit sa isi gaseasca rolurile potrivite pentru ei"[2]

Citind ultimul fragment nu putem sa nu ne punem cateva intrebari: intelegem ca Razboiul Rece a fost o confruntare ideologica, economica, politica intre Est si Vest dar cum a putut acest lucru sa blocheze sau sa paralizeze Organizatia Natiunilor Unite? Daca intradevar organizatia a fost paralizata sau a jucat un rol marginal in politica internationala a perioadei atunci cum putem face afirmatia ca a adus totusi anumite contributii pacii si securitatii internationale? Si daca tot punem intrebari de ce sa nu intrebam si de ce a supravietuit?

Pentru a putea oferi un raspuns la prima intrebare trebuie in primul rand sa reamintim ca Organizatia Natiunilor Unite a fost creata cu scopul de a promova si pastra pacea si securitatea internationala utilizand sau mai bine zis argumentand aceste scopuri prin conceptul de securitate colectiva. Statele care faceau parte din organizatie au cazut deacord asupra faptului ca nu vor folosi agresiunea sau amenintarile ca mijloace in relatiile dintre ele, evident exceptand cazurile de auto aparare sau cazurile in care Consiliul de Securitate stabilea ca anumite actiuni erau considerate amenintari dupa cum bine este stabilit si in Carta Natiunilor Unite in capitolul VII articolul 39: "Consiliul de Securitate va constata existenta unei amenintari impotriva pacii, a unei incalcari a pacii sau a unui act de agresiune si va face recomandari ori va hotari ce masuri vor fi luate, in conformitate cu Articolele 41 si 42, pentru mentinerea si restabilirea pacii si securitatii internationale."[3] Tocmai in acest articol 39 se afla una din problemele care ar fi putut paraliza organismele de decizie ale O.N.U., mai precis Consiliul de Securitate trebuie sa stabileasca daca exista o amenintare la adresa pacii. Pentru a face acest lucru Consiliul trebuia sa ajunga la un consens in privinta a ce se intelege prin amenintare, agresiune, uz de forta sau mai bine spus in ce conditii agresiunea este legitima si in ce conditii este ilegitima. Sigur pentru oamenii de rand acest lucru poate fi simplu de determinat, chiar banal, daca am fost lovit dau inapoi, daca am fost calomniat atunci calomniez si eu, bineinteles daca persoana in cauza tine de o anumita confesiune va opta pentru intoarcerea celuilalt obraz insa acestea sunt conflicte banale, iar in lumea relatiilor internationale nu putem spune ca avem de a face cu asemenea conflicte. In cadrul relatiilor internationale situatia clar este mai complicata, deoarece nu de fiecare data se poate ajunge la un consens asupra aceptiunii conceptului de agresiune dupa cum bine se reflecta in urmatorul fragment: "ce este agresiune pentru cineva este auto aparare pentru altcineva si eliberare nationala pentru o a treia persoana"[4] in concluzie am putea spune ca situatia nu este doar alba sau doar neagra ci ca antreneaza intregul spectru de culori.

Un al doilea motiv care ar fi putut provoca si chiar a provocat paralizia sau blocarea organizatiei tine de procedurile de vot, mai specific de procedura vetoului. Dupa cum bine s-a mai mentionat in cadrul acestei lucrari vetoul a fost acea procedura aflata la discretia celor cinci membri ai Consiliului de Securitate care le asigura dreptul de a respinge orice motiune propusa. Tocmai datorita acestei proceduri de veto "Consiliul a contribuit cu foarte putin la ameliorarea interventiilor si conflictelor armate in care membri sai permanenti au fost implicati direct - ,spre exemplu,  in Suez (1956), Ungaria (1956), Vietnam (1946-1975), razboiul Sino-Vietnamez (1979), Afganistan (1979-1988), si Panama (1991)."[5] Urmatorul tabel va prezenta tarile care au folosit vetoul in perioada 1946-1994[6]:

Putem observa in acest tabel ca la inceput in perioada anilor 1945-1965 vetoul a fost folosit cu preponderenta de catre blocul sovietic, dar numarul mic care apare la statele vestice nu inseamna ca au avut vreo reticenta in folosirea vetoului ci mai degraba reflecta increderea lor ca anumite motiuni oricum nu aveau sa beneficieze de o majoritate necesara, de altfel putem spune acelasi lucru despre U.R.S.S. in perioada anilor 70 si 80.[7]

Evident un al treilea motiv al blocajului Organizatiei tine clar de natura ideologica si politica a Razboiului, intreaga competitie vest versus est, diferentele in privinta conceptului de justitie, si interesele economice, geo-strategice ale celor doi adversari fie ca aceste interese au fost meschine sau nu.

A doua intrebare pusa in cadrul acestui sub capitol a fost: daca organizatia a fost paralizata fiind fortata sa joace un rol mai marginal atunci de ce sau in ce mod putem face afirmatia ca totusi s-au adus anumite contributii pacii si securitatii?

Raspunsul la aceasta intrebare trebuie corelat cu natura conflictelor de atunci, conflicte care la randul lor trebuiesc privite in raport cu Razboiul Rece. Fara indoiala competitia dintre cele doua super puteri a avut un caracter global, deci multe din conflictele acelei perioade au intrat intr-un fel sau altul sub sfera de influenta ale celor doua, de asemenea in cateva din acele conflicte "Moscova si Washingtonul au avut interese mutuale in a le rezolva deoarece pericolul escalarii ar fi condus la un razboi major intre ele, sau poate chiar la anihilare mutuala. In astfel de cazuri Organizatia Natiunilor Unite s-a dovedit a fi un instrument util in managamentul crizelor."[8] Daca ar fi sa enumeram dintre conflictele care se incadreaza in descrierea din fragmentul anterior va trebui sa amintim de cele patru razboaie Arabo-Israeliene, sau invaziile Libanului de catre fortele Israeliene.

Un alt raspuns, pentru ca nu ne putem permite sa credem ca intr-o lume cu atatea fatete exista doar un singur raspuns, care ar explica aceste contributii aduse pacii ar fi dat de catre rezolutia Adunarii Generale numarul 337(V), numita si rezolutia Uniting for Peace:

" Adunarea Generala

1. Determina ca daca Consiliul de Securitate, datorita lipsei de unanimitate a membrilor sai permanenti, esueaza in a isi exerciza principala responsabilitate de a mentine pacea si securitatea internationala in oricare caz unde exista o amenintare la adresa pacii, o incalcare a pacii, un act de agresiune, Adunarea Generala va lua problema imediat in considerare facand recomandarile potrivite membrilor pentru masuri colective, inclusiv in cazul incalcarii pacii sau a unui act de agresiune utilizarea fortei armate cand este necesar, pentru a mentine sau restaura pacea si securitatea internationala."[9] Respectiva rezolutie ii permite Adunarii Generale sa actioneze colectiv in cazul in care Consiliul de Securitate este blocat. Prin aceasta rezolutie s-a creat o comisie de observare a pacii care avea sa observe zonele in care existau riscuri ale incalcarii pacii, sau a unor acte de agresiune si sa raporteze in cazul in care existau pericole la adresa securitatii internationale.

Un al treilea raspuns are legatura cu cei patru Secretari Generali din perioada 1946-1981 care " utilizand o definitie mai larga a articolului 99 al Cartei au reusit sa joace un rol activ in problemele ce tin de pace si de securitate. Ei au reusit utilizand diplomatia tacuta sa lucreze impreuna cu Adunarea Generala si Consiliul de Securitate pentru a creea forte de peacekeeping."[10] Cei patru Secretari Generali au fost: Trygve Lie, Dag Hammarskjold, U Thant si Kurt Waldheim. Luand in considerare ca cei patru Secretari Generali au fost cei care au adus o mare parte a contributiei la adresa pacii se cuvine sa aducem la cunostiinta cateva informatii despre ei si carierele lor.

Trygve Lie (1946-1953): a fost ministrul de externe Norvegian in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand guvernul Norvegian se afla in exil la Londra de asemenea el a fost cel care a condusa delegatia Norvegiana la conferinta din San Francisco. A fost ales ca Secretar General la data de 1 februarie 1946 cu o majoritate de voturi si fiind sustinut de toate puterile mari. Fara indoiala una dintre cele mai importane probleme cu care s-a confruntat a fost constituirea propriu-zisa a secretariatului "desi o comisie preparatorie deja stabilise structura generala si regulile provizorii ale personalului, trebuiau gasiti recruti noi cu o larga varietate de abilitati iar rolul Secretariatului trebuia definit prin practica. In timp ce se lupta cu toate aceste probleme si incerca sa ghideze Organizatia Natiunilor Unite prin furtunile Razboiului Rece Secretariatul mai trebuia sa ofere un raspuns la emergenta crizelor internationale."[11] El a participat activ in medierea si stoparea multor conflicte din acea vreme printre care amintim: cel dintre Israel si tarile Arabe, cel din Kashmir, cel din arhipelagul Indonezian, cel din Corea, Grecia, Cehoslovacia si chiar criza de la Berlin (ultimele conflicte intrand in tipul de conflicte care erau centrale confruntarii dintre super puteri). Putem spune fara nici o indoiala ca de-alungul mandatului sau Trygve Lie a jucat un rol important daca nu central in modelarea Secretariatului, luptand pana la capat pentru a infaptui acele scopuri si idealuri ale Cartei Natiunilor Unite, chiar daca pe perioada carierei sale tensiunile provocate de Razboiul Rece au fost mai mult decat un ghimpe in coasta sa lucru care l-a si facut in cele din urma sa isi dea demisia.

Dag Hammarskjold (1953-1961): fost diplomat Suedez propus de catre Franta pentru postul de Secretar General, ales pentru post la data de 10 aprilie 1953. Vom aminti trei momente importante din cariera domnului Dag Hammarskjold: "in 1955 el a plecat in China Comunista si, spre mirararea tuturor, a securizat eliberarea a 15 prizonieri americani care fusesera retinuti inca de pe vremea razboiului din Corea"[12]. A fost implicat in criza Suezului, considerata a fi primul sau test important ca si Secretar General, criza a carui final a dus la inventarea sau mai bine spus aparitia primei misiuni de mentinere a pacii propriu-zisa (UNEF), celelalte misiuni de pana atunci fiind considerate doar misiuni de observatie si nimic mai mult " Exista o vorba faimoasa a lui Hammarskjold cum ca peacekeepingul nu este o slujba pentru un soldat, dar doar un soldat o poate face, iar Walter Lippman a scos in evidenta originalitatea si trasatura sublima a unui concept care necesita soldatii sa promoveze pacea in loc sa duca razboaie."[13] Al treilea moment important din cariera Secretarului General Hammarskjold a venit din directia Africii, mai specific din directia Congoului, problemele au aparut in momentul in care guvernul nou instaurat in Congo s-a dezintegrat, formandu-se astfel grupuri diferite care se aflau in competitie. Moscova incepuse sa acuze ONUC ca apara interesele vestice, ba mai mult il acuzau pe Hammarskjold, datorita continuarii misiunii din Congo, fiind sub autoritatea Adunarii Generale dupa ce Rusia folosise vetoul pentru a bloca continuarea acesteiea. Aceste discutii au dus la propunerea, facuta de catre Nikita Hrusciov, de a lasa conducerea Secretariatului pe mana unei politici de troika, adica trei oameni ar fi condus Secretariatul unul reprezentand vestul, unul blocul sovietic si unul statele nealiniate nici la primul pol al puterii nici la al doilea. Hammarskjold se afla la bordul unui avion care avea sa-l duca la intalnirea cu Moise Tshombe, liderul provinciei Katanga, cand acesta s-a prabusit aducand moartea tuturor persoanelor aflate la bord. Realizarile lui Dag Hammarskjold sunt de o mare importanta deaorece a reusit sa ofere Organizatiei Natiunilor Unite un rol cat mai activ in politica internationala a vremii, mai mult in aceasi perioada peacekeepingul a devenit unul din mijloacele cele mai importante in mentinerea pacii si securitatii internationale.

U Thant (1961-1971), a fost un diplomat care a fost reprezentantul permanent al Birmaniei in cadrul Organizatiei Natiunilor Unite inca din anul 1956 si a fost numit Secretar General pe perioada ramasa din mandatul lui Dag Hammarskjold pentru ca in 1966 sa fie renumit. Trebuie mentionat ca problema Congoului nu fusese rezolvata ci pur si simplu fusese mostenita de Thant care a ordonat trupelor ONUC sa restabileasca ordinea in capitala Katangana, aceasta fiind restabilita sub autoritatea guvernului central. In 1964 ONUC s-a retras dar inainte ca acest lucru sa se intample organizatia a fost lovita de o criza economica cauzata de neplata contributiilor pentru ONUC a Rusiei si a Frantei, Moscova mentionand ca nu era nevoie sa plateasca deaorece operatiunea defapt nu primise aprobarea din partea Consiliului de Securitate. S.U.A. a retaliat invocand articolul 19 "Un membru al Natiunilor Unite care este in intarziere cu plata contributiilor sale financiare catre Organizatie nu va putea participa la vot in Adunarea Generala daca totalul arieratelor egaleaza sau depaseste contributia datorata de el pentru ultimii doi ani impliniti."[14] Problema a fost rezolvata in cele din urma iar urmatoarea misiune de mentinere a pacii care a avut loc in Cipru 1964 avea sa primeasca fonduri doar pe baza de voluntariat, desi nici aceasta optiune nu a fost complet satisfacatoare. Ne aflam de asemenea in perioada celebrei Crize a Rachetelor din Cuba, despre care putem spune ca a atins apogeul Razboiului Rece. Din nefericire U Thant nu a putut sa faca prea multe in aceasta privinta, a trimis scrisori presedintilor Hrusciov si Kennedy solicitand o incheiere cat mai rapida si pasnica a incidentului. De asemenea l-a vizitat pe liderul Cubei din acea perioada, Fidel Castro, dar Thant nu a reusit sa il convinga pe Castro sa accepte prezenta O.N.U. in Cuba, primind totusi asigurari din partea ambasadorului sovietic ca rachetele erau deja in curs de dezarmare. Tot in timpul mandatului lui Thant O.N.U. a fost implicata in problema Irianului de Vest si a Jakartei unde a jucat un rol mai important, in problema Ciprului unde din nou implicarea a fost de o amploare mai ridicata. De asemenea in 1967 la cererea presedintelui Nasser de a retrage contingentele O.N.U. de pe teritoriul Egiptean, UNEF a fost retrasa lucru pentru care Thant a fost criticat deaorece astfel s-a grabit razboiul. Insa in conformitate cu unul din principiile peacekeepingului pe care le-am si enuntat in capitolul anterior, principiul conform caruia o misiune de acest gen poate avea loc doar cu consimtamantul tarii in care urmeaza a se desfasura misiunea putem argumenta ca Thant nu ar fi fost in pozitia de a refuza cererea lui Nasser. "Una din trasaturile anilor U Thant a fost abstinenta O.N.U. in a se implica in ceea ce se considerau razboaie interne din societatile multi etnice post-coloniale."[15] Iar in acest caz putem argumenta, de altfel cum a facut si Stephen Ryan in cartea sa The United Nations and International Politics ca aceasta politica de neimplicare era mai mult in beneficiul guvernelor care aveau astfel de probleme de secesiune.

Eseu: Protocolul de la Geneva Eseu: Domnia lui Alexandru Ioan Cuza 1859-1866

Unul dintre cele mai importante esecuri din istoria Natiunilor Unite a avut loc tot in timpul mandatului Thant, a fost razboiul din Vietnam, Washingtonul opunandu-se complet implicarii organizatiei. Cu toate acestea Thant a avut cateva incercari pentru ca acestea sa fie respinse de fiecare data pe cale americana. Privind in ansamblu putem spune ca la fel ca si in cazul primilor doi Secretari Generali Thant a adus cu sine considerabile investitii in domeniul pacii dar asemeni primilor doi nu a putut face prea multe cand interesele super puterilor se luptau pentru dominanta.

Kurt Waldheim (1972-1981): "Al patrulea si cel mai controversat Secretar General, a fost mai activist decat predecesorul sau, dar la fel ca U Thant nu vroia sa antagonizeze nici una dintre superputeri."[16] Kurt Waldheim a ajuns la carma Secretariatului intr-o perioada in care tensiunile dintre cele doua superputeri atinsesera un punct scazut, cele doua fiind capabile sa coopereze in mai multe ocazii. Ca si puncte culminante ale acestei perioade de cooperare amintim: incheierea razboiului din Vietnam actiune in care Organizatia Natiunilor Unite nu a jucat un rol signifiant; semnarea Actului Final de la Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa de la Helsinki din 1975 care a avut ca scop printre altele o mai buna cooperare intre est si vest. De asemenea amintim de o reaprindere a conflictului din Cipru, care a condus la intalniri prezidate de Waldheim intre liderul cipriot grec Makarios si liderul cipriot turc Denktash si la intelegerea in zece puncte care a fost reafirmata in 1977. Semnalam de asemenea conflictul care a avut loc intre Israel si Liban, mai precis invadarea Libanului de catre Israel, conflict in care O.N.U. a creat UNIFIL care a avut sarcina de a monitoriza retragerea trupelor Israeliene si de a ajuta guvernul Libanez in instaurarea pacii; sau conflictul din Timorul de Est care a demonstrat lipsa de putere a Secretarului General atunci cand puterile mari nu ii ofereau sustinerea de care avea nevoie.

Avand in vedere ca inevitabil istoria joaca un rol important in structurarea prezentei lucrari si ca acest sub capitol este dedicat in intregime perioadei Razboiului Rece este de necrezut ca vom da deoparte chiar ultima parte din saga pe care am incercat intr-o maniera sau alta sa o zugravim. Ne referim aici la perioada anilor 1980-1991, perioada care a avut problemele si succesele sale. Amintim printre problemele cu care s-a cofruntat Organizatia Natiunilor Unite din acea decada urmatoarele: invazia Israeliana asupra Libanului de Nord din 1982, care a avut loc desi fortele de pace UNIFIL au fost prezente; conflictul din Insulele Falkland, sau mai bine spus disputa dintre Regatul Unit al Marii Britanii si Argentina, care a dus la un razboi in toata regula; de asemenea conflictul din Cipru ramas activ in ciuda incercarilor fostului Secretar General Waldheim. Daca ar fi sa ne construim o imagine asupra Organizatiei Natiunilor Unite in prima jumatate a anilor 1980 vom observa ca situatia ramasese neschimbata cand era vorba despre conflictele care intrau in sfera de influenta a super puterilor, ba mai mult se observa o reticenta si mai mare din partea americanilor fata de organizatie.

Totul avea sa se schimbe insa incepand cu a doua jumatate a decadei, odata cu transformarile produse de catre liderul rus Gorbaciov in Uniunea Sovietica, printre care se numara si o anumita intoarcere catre Organizatia Natiunilor Unite.

"Organizatia, dupa cum sugerau liderii sovietici, putea sa joace un rol mult mai activ nu numai in protejarea mediului inconjurator ci putea de asemenea sa promoveze drepturile omului si sa investigheze acte de terorism international. Putea sa utilizeze mai mult peacekeeping-ul si ar putea avea un organism care sa se asigure ca tratatele privind controlul armamentelor erau respectate. Secretarul General ar putea deveni mai activ iar organizatia ar dobandi o capabilitate de constatare a faptelor independenta."[17]

Incepand cu anul 1988 au loc o serie de cooperari intre Consiliul de Securitate si cele doua super puteri. Trecem in revista conflictul dintre Iran si Irak, conflictul din Afganistan, problemele din Namibia si Angola, problema Americii Centrale, cit si razboiul din Golf.

Considerand ca am oferit cate un raspuns daca nu cuprinzator cel putin satisfacator primelor doua intrebari apartinand acestui sub capitol, si ca am parcurs perioada Razboiului Rece cu toate urcusurile si coborasurile sale vom trece mai departe incercand sa oferim raspunsul si celei de-a treia intrebari care era: de ce a supravietuit Organizatia Natiunilor Unite? Nu ne vom mai lungi cu raspunsul la aceasta intrebare deoarece l-am oferit deja in randurile anterioare, vorbind despre contributiile aduse pacii si securitatii internationale, de rezolutiile importante, de munca asidua depuspa de catre Secretarii Generali, de metodele utilizate pentru a depasi paralizia provocata de Razboiul Rece.

In aceasta maniera vom incheia acest prim sub capitol, fiind siguri ca desi nu am oferit o foarte detaliata relatare a evenimentelor perioadei 1945-1991 am reusit totuti sa marcam ceea ce era important pentru prezenta lucrare.

2.2 Conceptul de peacekeeping in perioada 1945-1991

Sub capitolul prezent va aduce sub microscop conceptul de peacekeeping asa cum a fost vazut si inteles in timpul Razboiului Rece, mai cu seama ce presupunea acest concept. Vom realiza acest lucru definind termenul de disputa asa cum este el definit de catre Ernst Haas in lucrarea sa Why we still need the United Nations, dupa care vom oferi o definitie a termenului de peacekeeping in acceptiunea sa din perioada 1945-1991, vom face diferenta dintre o simpla misiune de observare si o misiune de mentinere a pacii, vom studia misiunile de mentinere a pacii care au avut loc atunci metionand scopul, numarul lor dar si aspectul lor economic.

2.2.1 Conceptul de disputa

Asa cum este definita de catre Ernst Haas si fiind relationata la conceptia Organizatiei Natiunilor Unite "o disputa este un pas intre doua sau mai multe state despre un subiect specific implicand o alegatie cum ca o prevedere al Cartei Natiunilor Unite sau o rezolutie majora a unui organism autoritar al Organizatiei Natiunilor Unite a fost incalcata. In mod normal ele implica acuzatii de agresiune sau atac armat, creante spre sau chiar ocupari de teritorii, interventii intr-un razboi civil, incalcari ale drepturilor oamenilor, solicitari de independenta."[18] Desigur inevitabil ne vom pune intrebarea de ce este necesar sa cunoastem ce inseamna o disputa si mai cu seama de ce utilizam acceptiunea oferita de catre Ernst Haas? Rationamentul este unul foarte simplu, pornind de la definitia generala oferita peacekeeping-ului in cadrul sub capitolului 1.3.2 al acestei lucrari, peacekeeping-ul incepe atunci cand o disputa sau un conflict inceteaza, deci trebuie neaparat sa stim si cand si cum au inceput aceste dispute dar si contextul lor. Folosim sensul dat de Ernst Haas disputelor in principal pentru ca le defineste prin analogie cu sistemul Organizatiei Natiunilor Unite si pentru ca lucrarea din care imprumutam aceasta definitie este un studiu asupra disputelor din perioada 1945-1984.

Mai atragem atentia, folosind ca suport tot lucrarea lui Haas, asupra a ceea ce el numeste "meta problemele"[19], acesta sunt doua la numar si sunt reprezentate de Razboiul Rece si de procesul de decolonizare, fiind precizat ca 19% din disputele vremii au intrat intr-un fel sau altul sub sfera de influenta creata de conflictul dintre cele doua super puteri iar altele 20% au fost rezultatul proceselor de decolonizare sau "manifestari ale nationalismului celor colonizati"[20]. Cele 61% din disputele ramase nu au avut legatura cu cele doua meta probleme. De asemenea Haas mai deosebeste intre disputele interstatale si cele interne, sau intre disputele triviale si cele care pot fi considerate drept amenintare. O alta diferenta intre dispute ar fi gradul lor de intensitate definit prin: durata disputei, numarul fatalitatilor sau sansele de escalare a unei dispute. Nu in ultimul rand amintim ca disputele pot fi bilaterale, escaland cand un stat tert ofera ajutor uneia dintre partile aflate in disputa dar nu participa la lupta activ ci ofera sprijin diplomatic sau militar. Exista doua situatii pe langa cea mentionata anterior in care o disputa bilaterala devine mai mult decat atat: o situatie este cea in care statele vecine decid sa intervina activ in disputa, iar o alta situatie are loc atunci cand statele aflate in exteriorul zonei disputei intervin activ.[21]

2.2.2 Misiunile de mentinere a pacii

Trebuie in primul rand sa reamintim ca practica peacekeeping-ului nu este si nici nu a fost vreodata prevazuta in vreun fel sau altul in Carta Natiunilor Unite, dar putem gasi anumite referinte in Carta care ofera legitimitate unei astfel de practici. Cand vorbim despre peacekeeping, fie ca vorbim despre cum era vazut el in perioada Razboiului Rece fie ca vorbim despre perioada urmatoare ne referim la misiuni de mentinere a pacii. Astfel de misiuni, cu toate ca la inceput au purtat numele de misiuni de observare, au inceput sa aibe loc din 1948 cand au fost trimise in Orientul Mijlociu. Ne vom referi la acele misiuni, cat si la cele din perioada Razboiului Rece ca misiuni de mentinere a pacii traditionale pentru a putea face o diferentiere intre acceptiunea de atunci a acestor tipuri de misiuni si acceptiunea de acum.

"Misiunile de mentinere a pacii traditionale ale O.N.U. sunt trimise ca masuri interimare de administrare a unui conflict si pentru a crea conditii in care poate incepe negocierea unui acord de durata. Sarcinile atribuite misiunilor de mentinere a pacii traditionale de catre Consiliul de Securitate au in esenta un caracter militar si pot implica urmatoarele:

Observarea, monitorizarea si raportarea - utilizand posturi statice, patrule, patrule aeriene sau orice alte mijloace tehnice, cu acordul partilor;

Supervizarea tratatelor de incetare a focului si oferirea de suport mecanismelor de verificare;

Interpozitionarea ca zona de tampon si ca masura de consolidare a increderii."[22]

Trebuie mentionat ca din punct de vedere politic acest tip traditional de misiuni nu joaca un rol important, solutiile politice fiind lasate in seama altor actori cum ar fi statele care au fost parteneri ale partilor implicate sau organizatiile regionale. De asemenea trebuie subliniat faptul ca forta nu a fost folosita in nici una din misiunile de tip traditional, neutilizarea fortei fiind un principiu central in cadrul acestor misiuni, dovada stand si in faptul ca pana in 1988 participantii in cadrul misiunilor erau observatori militari neinarmati.

"In primele decade ale operatiunilor de peacekeeping ale O.N.U. nevoia pentu impartialitate a condus la o practica generala in neutilizarea trupelor din anumire tari. In particular, Organizatia Natiunilor Unite, in majoritatea cazurilor, a evitat folosirea contingentelor de la cei cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate (in special de la China si cele doua super puteri) sau a fortelor apartinand puterilor din zona."[23]

In ciuda faptului ca in perioada 1945-1990 au avut loc peste 300 de dispute in intreaga lume dintre care cel putin jumatate au fost la un moment dat pe agenda de lucru a Organizatiei Natiunilor Unite numarul operatiunilor de mentinere a pacii a fost doar de 18. Motivul sau motivele dupa cum bine le-am mai mentionat in cadrul acestei lucrari au fost tensiunile create de catre competitia celor doi poli ai puterii in lume.

In continuare vom face o prezentare asupra anumitor misiuni de mentinere a pacii, fie ca sunt considerate doar simple misiuni de observare sau misiuni propriu-zise. Tabelul urmator cuprinde numele misiunilor din perioada 1948-1990, anul infiintarii si incheierii misiuni acolo unde au fost incheiate:

tabel disponibil in format pdf pe www.un.org/Depts/dpko/dpko/pastops.shtml

Mentionam ca printre operatiunile care sunt afisate in tabelul de mai sus se afla cateva care sunt active si in prezent (UNTSO, UNMOGIP, UNFICYP, UNDOF, UNIFIL) de asemenea cele instituite incepand cu 1988 au fost mentionate deoarece se incadrau in perioada Razboiului Rece, perioada relevanta pentru structura acestei lucrari, insa ele fac parte din ceea ce numim misiuni de mentinere a pacii de generatia a doua iar acestea vor fi discutate in cadrul capitolului urmator.

Asadar din moment ce am clarificat situatia misiunilor care sunt inca active si a misiunilor care tin de generatia a doua vom incepe prezentarea propriu-zisa a operatiunilor de mentinere a pacii.

UNTSO

Contextul istoric:

In noiembrie 1947 Adunarea Generala O.N.U. a sustinut un plan de impartire a Palestinei care ar fi condus la crearea unui stat Evreu si unui stat Arab. Planul nu a fost acceptat de catre Arabii Palestinieni si nici de catre statele Arabe. La data de 14 mai 1948 Regatul Unit al Marii Britanii a renuntat la mandatul care il avea asupra Palestinei astfel statul Israel a fost proclamat, ziua urmatoare statele Arabe au inceput ostilitatile impotriva Israelului.

In mai 1948 rezolutia 50(1948) a Consiliului de Securitate cerea incetarea ostilitatiilor din zona si decidea incheierea unui armistitiu care avea sa fie obersvata de un mediator al O.N.U. dar si de un grup de observatori, astfel UNTSO se instituise.

UNTSO avea sa joace un rol important in razboaiele din 1956, 1967, 1973 functiile sale schimbanduse in permanenta datorita diferitelor circumstante. UNTSO este activa si in prezent, membrii sai formand de multe ori nucleul altor misiuni de mentinere a pacii ale Organizatiei Natiunilor Unite.[24]

UNMOGIP

Contextul istoric:

In august 1947 India si Pakistan devin state independente si in urma schemei de partitie oferita de catre Actul de Independenta al Indiei, Kasmirul avea dreptul acceada ori la India ori la Pakistan. In urma accederii la India au pornit disputele intre cele doua state.

Prin rezolutia Consiliului de Securitate 39(1948) a fost creat UNMOGIP care trebuia sa supravegheze incepand cu 1949 armistitiul intre cele doua state. Dupa intelegerea intre India si Pakistan care definea o linie de control in Kasmir, India avea sa preia controlul asupra lapsului din mandatul UNMOGIP. UNMOGIP este activ in prezent pastrandusi mandatul si functiile.[25]

UNEF I

Contextul istoric:

In iulie 1956 Egiptul, in ciuda protestelor din partea Frantei si Regatului Unit al Marii Britanii, nationalizeaza compania Canalului Suez. La data de 29 octombrie fortele Israeliene au lansat atacul impotriva Egiptului, cucerind Sinaiul si Fasia Gaza.

Dupa cum am mai mentionat operatiunea UNEF I este considerata ca fiind prima de acest fel din istorie. Aceasta a fost stabilita in urma primei sesiuni speciale de urgenta din noiembrie 1956 si in baza rezolutiei Uniting for Peace. Misiunea fortei a fost de a superviza incetarea ostilitatilor inclunzand retragerea fortelor armate ale Frantei, Israelului si Regatului Unit al Marii Britanii de pe teritoriul Egiptean, si dupa retragere avea sa joace rolul unei zone de tampon intre trupele Egiptene si cele Israeliene, de asemenea trebuiau sa supervizeze incetarea focului. In urma trimiterii fortei de mentinere a pacii in zona trupele Britanice si Franceze s-au retras in decembrie 1956, iar trupele Israeliene in martie 1957.

"Trasaturile cruciale care au contribuit la succesul UNEF I au devenit astfel principiile cheie care au intarit multe din viitoare misiuni de mentinere a pacii care au avut loc in acea perioada."[26] Misiunea a avut loc cu consimtamantul partilor implicate in disputa impunand deasemenea ca O.N.U. sa actioneze intr-o maniera cat se poate de impartiala, chiar neutra. Forta militara nu trebuia folosita decat in cazul auto apararii sau doar in ultima instanta. Acest lucru este important deoarece utilizarea fortei in mod deliberat ar fi insemnat o incalcare a principiului neutralitatii si misiunea "s-ar fi mutat dinspre peacekeeping spre peace enforcement".[27] Misiunea a fost dusa la capat avand suportul ambelor super puteri, iar contingentele au fost formate din membri proveniti din statele care nu aveau interese in zona in care avea loc dispute si care nu faceau parte din vreuna din tarile membre permanente in Consiliul de Securitate.

Date despre misiunea UNEF:

Misiunea a inceput in noiembrie 1956 si s-a incheiat in iunie 1967, locatia misiunii fiind initial in zona Canalului Suez si a peninsulei Sinai, pentru ca mai tarziu sa fie situata de-a lungul liniei de demarcatie oferita prin armistitiu in Gaza si la frontiera internationala in peninsula Sinai. Sediul central de operatiuni a fost situat la Gaza.

Din punct de vedere al contingentelor numarul maxim atins de personalul militar a fost de 6073 de persoane ajutate de asemenea de voluntari civili internationali si locali iar numarul personalului la retragerea fortelor a fost de 3378 de persoane. Tarile care au contribuit cu contingente au fost: Brazilia, Canada, Columbia, Danemarca, Finlanda, India, Indonezia, Norvegia, Suedia si Iugoslavia. Fatalitatile inregistrate au fost de 110 oameni, 109 apartinand personalului militar iar o persoana apartinand voluntarilor locali.

Metoda finantarii a fost decisa de catre Adunarea Generala si presupunea ca marile puteri sa plateasca proportional mai mult decat tarile mai mici. Au fost intampinate probleme din partea conducerii U.R.S.S. care argumenta ca misiunea nu era legitima ea neefind instituita de catre Consiliul de Securitate, deficitele fiind acoperite de contributii voluntare din partea Statelor Unite ale Americii. In cele din urma totalul cheltuielilor a ajuns la 214,2 milioane de dolari americani.[28]

Operatiunea UNEF a fost incheiata la solicitarea guvernului Egiptean, care a cerut retragerea trupelor anuntand Secretarul General ca nu mai avea de gand sa isi dea consimtamantul asupra mentinerii trupelor pe teritoriul Egiptului.

Reamintim ca UNEF I a fost prima misiune de genul ei in istorie si ca avea sa influenteze viitorul misiunilor de peacekeeping.

UNOGIL

Contextul istoric:

In mai 1958 o rebeliune inarmata a izbucnit odata cu anuntul facut de presedintele Libanului Camil Chamoun care avea de gand sa aduca un amendament constitutiei care i-ar fi permis sa fie reales pentru un al doilea mandat. Rebeliunea s-a raspandit din Tripoli spre Beirut si pana inspre granitele cu Siria pentru a evolua intru-un adevarat razboi civil. In data de 22 mai guvernul Libanez a solicitat o intalnire a Consiliului de Securitate in baza unei plangeri care afirma ca Republica Araba Unita incuraja rebeliunea oferind arme, infiltrand personal armat din Siria in Liban, si ducand o campanie mediatica impotriva guvernului Libanez. Plangerea a ajuns pe agenda Consiliului de Securitate insa la solicitarea Libanului de a permite Ligii Arabe Unite sa gaseasca o metoda de a pune capat disputelor intalnirea Consiliului de Securitate a fost amanata. Liga Araba Unita insa nu a reusit sa ofere un raspuns Consiliul de Securitate a preluat cazul.

UNOGIL a fost infiintata in urma rezolutiei 128(1958) a Consiliului de Securitate la data de 11 iunie 1958. Rolul UNOGIL a fost unul simplu, si anume UNOGIL avea sa se limiteze doar la observare si nimic mai mult. Era de datoria UNOGIL sa:

patruleze in mod frecvent toate drumurile accesibile in special in districtele apropiate granitei sau celor care erau adiacente cu cele ocupate de fortele inamice;

stabileasca un sistem de posturi de observatie care urma sa raporteze orice infiltrare sau activitate suspecta in zona respectiva;

stabileasca o rezerva militara de urgenta care sa ramana la sediul central si la posturile de observatie centrale cu scopul de a coordona anchete sau a investiga cazuri de trafic cat mai repede posibil;

formeze o echipa de evaluatori care avea sa ramana la sediul central sa analizeze, evalueze si sa coordoneze informatiile primite de la observatori;

conduca operatiuni de recunoastere cu ajutorul avioanelor usoare si a elicopterelor.

Date despre misiunea UNOGIL:

Misiunea UNOGIL a inceput in iunie 1958 avand locatie granita dintre Siria si Liban si zonele aflate in ocupatia fortelor opuse, sediul central al misiunii fiind la Beirut. Din punct de vedere al fortei trimise, personalul militar atingea numarul maxim de 591 de persoane asistati de voluntari iar la retragere numarul atingea 375 de persoane. Fortele proveneau din: Afganistan, Argentina, Birmania, Canada, Chile, Danemarca, Ecuador, Finlanda, India, Indonezia, Irlanda, Italia, Nepal, Olanda, Noua Zeelanda, Norvegia, Peru, Portugalia si Tailanda. Nu au existat fatalitati de partea UNOGIL. Iar fondurile au fost luate din bugetul regular al Organizatiei Natiunilor Unite, costurile atingand 3,7 milioane de dolari americani. Misiunea a fost incheiata in noiembrie 1958 indeplinindu-si functiile.[29]

ONUC

Contextul istoric:

La cateva zile dupa ce fosta colonie Belgiana, Congo devenise independenta in zona au erupt ostilitatile. Guvernul Belgian imediat trimisese trupe, fara aprobarea guvernului Congolez, cu scopul de a reinstaura legea si de a proteja nationali Belgieni. In iulie 1960 guvernul Congolez solicita asistenta militara din partea Organizatiei Natiunilor Unite pentru a proteja teritoriul national de agresiuni externe.

ONUC a fost stabilit in urma rezolutiei 143(1960) a Consiliului de Securitate iar mandatul initial a fost de a asigura retragere trupelor Belgiene din Republica Congo si de a mentine legea si ordinea. Mai apoi acestui mandat i s-au adaugat: mentinerea integritatii teritoriale, prevenirea unui razboi civil, si inlaturarea tuturor gruparilor militare straine care nu se aflau sub egida Natiunilor Unite.

Misiunea ONUC este foarte importanta deoarece a adus anumite schimbari responsabilitatilor oferite misiunilor de mentinere a pacii. Aceasta a fost la o scala mult mai mare decat misiunile de pana atunci, de asemenea prin doua rezolutii ONUC a fost legitimata sa foloseasca forta daca era necesar.

Date despre misiunea ONUC:

Misiunea a inceput in iulie 1960 avand ca locatie intreaga Republica Congo si sediul central la Leopoldville. Ca si contingente ONUC a atins numarul cel mai ridicat de pana atunci aproape 20 de mii de persoane asistate de voluntari, iar la retragere numarul atins a fost de aproximativ 6 mii de persoane. Tari care au contribuit au fost Argentina, Austria, Brazilia, Birmania, Canada, Ceylon, Danemarca, Etiopia, Ghana, Guinea, India, Indonezia, Iran, Irlanda, Italia, Liberia, Mali, Maroc, Olanda, Nigeria, Norvegia, Pakistan, Filipinele, Sierra Leone, Sudan, Suedia, Tunisia, Republica Araba Unita si Iugoslavia. Fatalitatile au atins un numar de 250 de persoane, 245 apartinand staff-ului militar 5 apartinand voluntarilor. Costurile au atins suma de 400 de milioane de dolari americani. Misiunea s-a incheiat in 1964, si a continuat cu ajutor civil care atinsese cele mai inalte cote de pana la acea vreme.[30]

UNSF

Contextul istoric:

Vestul Noii Guinei (Irianul de Vest) a fost sub ocupatie Olandeza inca de la inceputul secolului XIX, iar cand in 1949 Olanda a recunoscut independenta Indoneziei problema Irianului de Vest nu fusese rezolvata. Teritoriul ajunsese sa fie disputat de catre Indonezia si Olanda dupa ce timp de mai multi ani Irianul de Vest a ramas sub administratia Olandei. Indonezia a prezentat problema Organizatiei Natiunilor Unite in anul 1954 dar abia in 1961 la numirea lui U Thant ca si Secretar General lucrurile au inceput sa se miste in favoarea rezolvarii disputei. Dupa mai mutle discutii intre cele doua state conduse de catre U Thant cat si de catre reprezentatul sau in 1962 s-a ajuns la un acord care a decis ca Irianul de Vest sa fie trecut sub administratia unei Autoritati Executive Temporare a Natiunilor Unite. Aceasta autoritate purta numele de UNTEA si trebuia sa administreze zona, sa mentina ordinea si legea pana la data de 1 mai 1963. De asemenea UNTEA avea sa fie asistata de o forta de securitate UNSF, care trebuia sa ajute la o implementare mai usoara a mandatului administrativ al UNTEA.

Date despre misiunea UNSF:

Misiunea a fost instituita in octombrie 1962, locatia fiind Irianul de Vest iar sediul misiunii se afla la Hollandia. Contingentele au fost impartite in 1,500 de persoane apartinand personalului de infanterie si 76 persoane personalul aeronavelor, la retragere intalnim aceleasi numere. Tarile care au oferit contingentele au fost din: Pakistan, Canada si Statele Unite ale Americii. Fatalitati nu au fost inregistrate. Important de mentionat este faptul ca finantarea a fost facuta in mod egal de catre guvernele Indoneziei si Olandei.[31]

UNYOM

Contextul istoric:

In septembrie 1962 imediat dupa venirea la putere a noului Imam al Yemenului are loc o rebeliune care reuseste inlaturarea acestuia si astfel se instaureaza Republica Araba Yemen. Imamul insa scapase cu viata si unind triburile din partea de nord a tarii duce un razboi de gherila impotriva fortelor republicane ale Yemenului. Noul guvern blama Arabia Saudita pentru ca oferea ajutor roialistilor si ameninta ca luptele se vor duce pe teritoriul Arabiei Saudite. Roialistii afirmau insa ca armata rebelilor a primit ajutor din partea Egiptului dar guvernul Egiptean nega orice implicare. In noiembrie membrii misiunii Yemenului de la Organizatia Natiunilor Unite, din care faceau parte roialistii, adreseaza Secretarului General o scrisoare prin care solicitau o ancheta din partea O.N.U. care avea sa verifice implicarea sau neimplicarea Egiptului. In urma constatarilor facute de catre Ralph J. Bunche care studiase situatia atat in Republica Araba Unita cat si in Yemen, cat si in urma raportului trimis Consiliului de Securitate de catre cele trei state implicate s-a ajuns la un acord in privinta termenilor de retragere din Yemen. Arabia Saudita avea sa opreasca orice forma de ajutor oferit trupelor roialiste, Egiptul urma sa-si retraga trupele care au fost trimise cu solicitarea noului guvern revolutionar, in plus urma crearea unei zone demilitarizate in jurul granitei dintre Arabia Saudita si Yemen, zona in care vor actiona observatori impartiali. Observatorii impartiali au fost membrii UNYOM, infiintat in urma rezolutiei 179(1963) a Consiliului de Securitate. Este foarte important de mentionat ca UNYOM a fost creat in urma actului de acord dintre guvernele celor trei state implicate: Arabia Saudita. Republica Araba Unita si Republica Araba Yemen. Spre deosebire de celelalte misiuni O.N.U. UNYOM nu supravegehea un armistitiu, avand functii mai limitate la observarea si raportarea in legatura stricta cu intentiile prevazute in raportul trimis. Printre functiile membrilor UNYOM se numarau patrularea atat terestra cat si aeriana, in special pentru a observa retragerea trupelor Egiptene, dar si pentru a opri orice incercare de ajutor pentru roialisti care ar fi putut veni dinspre Arabia Saudita. UNYOM a intampinat probleme datorita numarului mic de contingente, datorita climatului, a diferitelor plangeri care proveneau de ambele parti ale baricadei, si a procesului incet de implementare a celor stipulate in raport. Cu toate acestea in cele 14 luni de activitate misiunea a inregistrat succese, in special in restrangere activitatilor ostile.

Date despre misiunea UNYOM:

UNYOM a fost infiintat in luna iulie a anului 1963, avand ca locatie Yemenul sediul central fiind in capitala Sana'a. Ca si contingente au fost 25 de observatori militari, 144 ofiteri si alte grade in cadrul unitatii de recunoastere, 50 de ofiteri si alte grade in cadrul unitatii aeriene iar la retragere contingentele au fost formate doar din cei 25 de observatori militari. Tarile care au contribuit la contingentele militare au fost: Australia, Canada, Danemarca, Ghana, India, Italia, Olanda, Norvegia, Pakistan, Suedia si Iugoslavia. Fatalitati nu au fost raportate.

Finantarea a fost facuta prin contributii egale din partea Arabiei Saudite si a Egiptuilui, suma atingand 1,8 milioane de dolari americani.[32]

DOMREP

Contextul istoric:

Datorita colapsului guvernului din Republica Dominicana si a razboiului civil care a izbucnit imediat dupa in aprilie 1964 guvernul Statelor Unite ale Americii trimite trupe militare cu scopul declarat Consiliului de Securitate al O.N.U. de a proteja si escorta catre siguranta cetatenii Americani. Consiliul Organizatiei Statelor Americane a fost convocat de catre S.U.A. si in urma deliberarilor se adopta o rezolutie pentru a incheia un armistitiu si se formeaza IAPF (Inter-American Peace Force). IAPF a fost formata din aproximativ 1700 trupe din sase state Latino-Americane si 12400 din Statele Unite ale Americii.

DOMREP a fost infiintat prin rezolutia 203(1965) a Consiliului de Securitate si a avut ca scop observarea si raportarea oricarei incalcari ale armistitiului cerut de catre Consiliu, sau a oricarui eveniment ce ar fi putut afecta in vreun fel mentinerea pacii in zona respectiva. Astfel misiunea O.N.U. a raportat asupra Actului de Reconciliere semnat intre partile beligerante, asupra stabilirii guvernului provizoriu cat si asupra pregatirilor pentru alegerile electorale. Este important sa mentionam ca Organizatia Statelor Americane a lucrat impreuna cu DOMREP in cadrul acestei misiuni, fiind prima astfel de cooperare in cadrul unei misiuni de mentinere a pacii dintre Organizatia Natiunilor Unite si o organizatie regionala.

Retragerea IAPF a avut loc in septembrie 1966 iar DOMREP a fost retras in luna octombrie a aceluiasi an dupa reinstaurarea pacii si ordinii si venirea la putere a unui nou presedinte ales in urma alegerilor electorale din iunie 1966.

Date despre misiunea DOMREP:

Mandatul misiunii DOMREP a inceput in 1965 locatia fiind in Republica Dominicana iar sediul central a fost situat in Santo Domingo. Este important de mentionat ca din punct de vedere a numarului contingentelor cat si a finantarii DOMREP a fost o misiune la scala mica in sensul ca tot timpul trebuiau sa fie prezenti doi observatori militari, vieti umane nu s-au pierdut iar suma cheltuita abia a atins 300 de mii de dolari americani.[33]

UNIPOM

Contextul istoric:

La inceputul anului 1965 relatiile dintre Pakistan si India au inceput din nou sa se deteriorze. De data aceasta problema era reprezentata de catre regiunea Kutch situata in partea de sud a granitei. Situatia s-a agravat in vara lui 1965 cand ostilitatile armate au erupt de-alungul liniei de control a Kasmirului, astfel armistitiul stabilit in 1949 incetase. Consiliul de Securitate al O.N.U. solicitase un nou armistitiu prin rezolutia 209(1965) si ceruse celor doua guverne sa coopereze cu trupele UNMOGIP, de asemenea Consiliul adoptase rezolutia 210(1965) care cerea Secretarului General sa ia toate masurile necesare pentru a intari misiunea UNMOGIP, sa implementeze rezolutiile si sa informeze Consiliul in permanenta in legatura cu situatia si cu masurile luate.

In 20 septembrie ostilitatile s-au raspandit pana la granita internationala dintre India si Pakistanul de Vest, ceea ce a determinat Consiliul de Securitate sa solicite retragerea personalului armat, solicitand de asemenea Secretarului General sa ofere asistenta necesara in situatia respectiva. Forta UNMOGIP a fost marita la un numar de 102 trupe, si pentru ca ostilitatile se raspandisera dupa linia de demarcatie a Kasmirului Secreatrul General a decis sa creeze UNIPOM ca si un adjunct administrativ al UNMOGIP. UNIPOM avea sa supravegheze respectarea armistitiului de-alungul granitei dintre India si Pakistan. Rolul UNIPOM era de a observa si in cazul de nerespectare a armistitiului aveau datoria de a convinge comandantii locali sa restaureze armistitiul, UNIPOM neavand autoritatea necesara pentru a ordona o incetarea a ostilitatilor.

In ianuarie 1966 la invitatia presedintelui Consiliului de Ministrii a U.R.S.S. prim ministrul Indiei si presedintele Pakistanului s-au intalnit la Tashkent unde au cazut deacord asupra retragerii trupelor la pozitia ce o aveau in 5 august 1965. Planul de retragere a fost pus la punct de catre reprezentantii militari ai ambelor parti implicate sub auspiciile reprezentantului O.N.U. iar UNMOGIP si UNIPOM aveau sa se asigure ca actiunile asupra carora s-a cazut deacord vor fi implementate. In februarie dupa ce trupele Pakistaneze si Indiene s-au retras complet iar misiunea UNIPOM s-a incheiat la mijlocul lunii martie.

Date despre misiunea UNIPOM:

Misiunea a inceput in septembrie 1965 la granita dintre Indiei cu Pakistanul dintre Kasmir si Marea Arabiei avand doua sedii: unul la Lahore in Pakistan si unul la Amritsar in India. La misiune au participat 96 de observatori militari ajutati de un personal international dar si local civil. Contributii la personal au fost facute in prima faza de catre UNTSO si UNMOGIP, tarile implicate fiind: Australia, Belgia, Canada, Chile, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Italia, Olanda, Noua Zeelanda, Norvegia si Suedia, mai apoi au contribuit: Brazilia, Birmania, Etiopia, Nepalul, Nigeria si Venezuela. Nu au fost inregistrate pierderi de vieti umane iar suma cheltuita pentru misiune a fost de 1,7 milioane de dolari americani.[34]

UNEF II

Contextul istoric:

La data de 6 octombrie 1973 trupele Egiptene si Siriene din Canalul Suez si din Piscurile Golan ataca pozitiile detinute de catre armata Israeliana. Consiliul de Securitate al O.N.U. a avut intalniri in care a discutat situatia dar nu s-a ajuns la nici un consens datorita pozitiilor opuse ocupate de puterile majore. In momentul in care razboiul a escalat, la o propunere a celor doua super puteri, Consiliul a adoptat rezolutia 338(1973) care cerea o incetare a focului, de asemenea s-a cerut trimiterea cat mai rapida a observatorilor.

Presedintele Egiptului ceruse atat Statelor Unite ale Americii cat si U.R.S.S.-ului sa trimia trupele pentru a se aplica tratatul de incetare a focului. Guvernul American a respins imediat cererea pe cand guvernul Sovietic fusese deacord cu trimiterea trupelor. Consiliul de Securitate se convocase din nou, de data aceasta la cererea Egiptului, iar tarile nealiniate membre ale Consiliului(Guineea, India, Indonezia, Panama, Peru, Sudan, Iugoslavia) impreuna cu Secretarul General au lucrat la o rezolutie care cerea marirea contingentelor UNTSO dar si crearea unei noi forte de mentinere a pacii (UNEF II) care avea sa fie formata din membrii ce nu apartineau statelor care erau membri permanenti in cadrul Consiliului de Securitate. Ca o masura de inceput in zona au fost trimise contingente Austriace, Finlandeze si Suedeze din cadrul UNFICYP, cat si contingente din cadrul UNTSO.

UNEF II trebuia sa se ghideze dupa urmatoarele principii si reguli pentru a avea succes:

trebuia sa aiba suportul si increderea Consiliului de Securitate, trebuia sa beneficieze de suport din partea partilor implicate si trebuia sa functioneze ca o unitate militara eficienta si integrata;

forta avea sa fie sub comandamentul Natiunilor Unite, investite de catre Secretarul General si sub autoritatea Consiliului de Securitate;

forta trebuie sa beneficieze de libertatea miscarii si comunicarii si de absolut orice alte mijloace necesare in implementarea misiunii sale, de imunitatiile si privilegiile relevante. De asemenea trebuia sa actioneze separat de trupele militare apartinand partilor beligerante;

forta avea sa fie inarmata insa doar in scopuri defensive, de auto-aparare;

forta avea sa actioneze impartial im implementarea sa si avea sa evite actiunile care ar putea aduce prejudicii drepturilor si cererilor partilor implicate;

iar costurile aveau sa fie suportate de catre membri Organizatiei Natiunilor Unite.

Date despre misiunea UNEF II:

Mandatul misiunii a inceput in octombrie 1973 im zona Canalului Suez si mai tarziu in peninsula Sinai, sediile fiind in Cairo intre 1973-1974 si in Ismailia intre 1974-1979. Forta UNEF a avut un personal militar de 7000 de membrii avand suport din partea unui personal international si local iar contributori la personal au fost: Australia, Austria, Canada, Finalanda, Ghana, Indonezia, Irlanda, Nepal, Panama, Peru, Polonia, Senegal si Suedia. S-au inregistrat si pierderi de vieti umane: 49 de oameni din cadrul personalului militar si doua persoane din cadrul personalului civil international. Plata misiunii s-a realizat printr-un cont special si a atins suma de aproximativ 450 milioane de dolari americani.[35]

Incheiem acest sub capitol si de asemenea capitolul in sine stiind ca am reusit sa marcam ceea ce am avut de marcat si mentionand ca anumite misiuni omise in acest capitol vor fi mentionate in capitolul urmator deoarece vom putea observa mai bine trecerea de la un peacekeeping traditional la cel de generatia a doua.