Rolul femeii in societate - atributele sociale ale femeii

Rolul femeii in societate incepe sa fie pus sub discutie de la sfarsitul secolului al XIX-lea, cand va aparea acea ,, femme nouvelle'', femeia moderna, autonoma, cu drepturi sociale innoite. Inca din 1860 femeile din Franta aveau acces in universitati, studiind alaturi de barbati, iar din 1885 spitalele acceptau si doctorite. Aceste inovatii vor fi percepute de catre conservatori drept o respingere a rolurilor (sau indatoririlor) generice, atribuite in mod traditional sexelor, actiune pe seama careia vor pune natalitatea in descrestere, fapt cu atat mai ingrijorator cu cat in alte tari puternice, precum Germania, sporul natural era destul de mare. In Romania, se va cunoaste o imbunatatire considerabila a sporului natural pana in primul razboi mondial, insa nici numarul de copii abandonati, nelegitimi (printre primele tari europene) sau cu un singur parinte nu este neglijabil.

Biologi si antropologi vor aduce nenumarate argumente si exemple demonstrative pentru a justifica rolul strict casnic al femeii, iar in urma unui studiu ce analiza dimensiunile craniilor s-a facut o apropiere intre femei, infanti si rasele inferioare in ce priveste capacitatile intelectuale reduse. Continuand aceeasi idee, in Psychopathia Sexualis, psihologul Richard von Krafft-Ebing considera masochismul drept o perversitate strict masculina, intrucat la celalalt sex supunerea benevola in fata sexului masculin este un fenomen inculcat. Aceasta femme nouvelle ameninta sa rastoarne toate valorile date ale societatii, prin pretentiile sale de a iesi din interiorul casei pe care trebuie sa o infrumuseteze decorativ si moralmente si de a intra in sfera activa, combativa si, mai ales, publica, desemnata barbatului. Societati utopice erau schitate si caricaturizate frecvent, in cadrul carora femeia prelua rolul activ al barbatului, devenind un androgin fara ,cochetarie'' feminina, preocupat exclusiv de profesie, complet independent si sfidator, dezinteresat de spatiul domestic sau de cresterea copiilor, pe care ii incredinta sotului.

Dupa cum afirma radical anti-feministul Victor Hosè (in asentimentul multor contemporani), femeia este o fiinta separata de barbat, aparte, inzestrata cu alte functii de catre Natura comparativ cu barbatul, cu care nu are niciun drept sa intre in competitie in viata publica. O femeie exista doar prin ovarele ei.[1] Sufragetele, campaniile pentru drepturile civice ale femeilor, gazetele ce le sprijineau demersurile au condus la o schimbare in mentalitatea masculina dominanta, precum si la o intelegere mai profunda a ceea ce este, de fapt, femeia, dincolo de posibilitatile sale de perpetuare a speciei.

In ciuda disputelor pe aceasta tema, in arta noul tip de femeie a fost agreat si reprezentat cu succes, deoarece, macar o data in istoria artei, mina subiectului non-masculin putea exprima profunzimi ideatice, framantari interioare si o bogatie a spiritului, nu numai a faldurilor rochiilor somptuoase.[2] Art Nouveau-ul frantuzesc[3] scotea femeia din stransoarea corsetului, a familiei, a regulilor de conduita si, oferindu-i valente simbolice in pozele sale de nimfa sau naiada eterica, somnambula, vegetala, o aduce la a personifica idealuri precum Justitia, Credinta, Adevarul, Progresul (devine Zana Electricitatii si simbolul depasirii performantelor secolului al XIX-lea).

,, Nu ma obisnuisem cu spiritul nou, Sophie apartine acestei generatii proaspat venite ce calca dezinvolt in picioare privilegiile rangului, sexului. Acum a ajuns un fapt chiar banal ca doamnele discuta politica mai abitir decat domnii!''[4], marturisea pentru sine profesorul universitar despre sotia sa moderna, care il va mai surprinde cu interventia, alaturi de alte doamne din societatea inalta, in diferite proiecte umanitare mai mult sau mai putin delicate. Doamnele isi atribuie de acum dreptul de a lua initiativa, incep sa iasa din tiparul obisnuit al comentarii cu voce scazuta, al eventualelor interventii voalate, desi fructuoase, din culise, si cer un loc la masa discutiilor, la care oricum ajutau sa se intretina atmosfera. Implicarea in viata civica, publica din ce in ce mai pregnanta era o consecinta a acestei hotarari de a iesi, treptat, din umbra sotilor.

Concomitent cu acest suflu de initiativa directoare, se observa un amestec ireal de naivitate, imaturitate cu o clara intelegere a lucrurilor esentiale, preocupari de adolescenta intarziata coexista cu un real interes pentru cultivarea aptitudinilor de viitoare sotie gospodina (privind femeia din Viata incepe Vineri). Cititul este perceput ca o lectie de viata transcrisa pe hartie, nu neaparat substitut pentru experiente proprii, cat adjuvant, un comparativ ,, mai bine/mai putin bine" pentru chipul interior, etic. Unele domnisoare precum Iulica (Pe drezina) erau crescute in ideea ca un destin bun si fara vicii este cel ce alaturi de un barbat, iar educatia nu era trebuincioasa. Eventualele lecturi romantate se constituiau in nerealiste lectii de viata pentru fetele naive de acest gen. D. D. Patrascanu consemneaza alte atribute neflatante, in Inspectie si Condica doamnei Pompiliu: la scoala de fete se preda la cursul de limba romana si arta de a purta dungi verticale sau orizontale, in functie de conformatie fizica, fete prostute si emotive se lupta cu declinarea unui substantiv, ,,domn" si esueaza in propozitii cu conotatii nepotrivite, insasi directoare este un monument de neingrijire si impertinenta. Inspectorul, dupa o lupta pierduta cu sine, nu o destituie pe doamna, dar isi depune demisia, intr-un gest de onoare si lehamite. Femeile sunt vazute atat de prost incat nicio telegrama nu pot scrie astfel incat mesajul succint sa transmita, clar, ceva concret. Femeia nevrotica, apocaliptica in scenariile inchipuite, cu atacuri de panica, se dezlantuie de neoprit, la citirea telegramei eliptice (Telegrama). Povestea femeilor fara minte, care boceau copilul nevatamat pentru ca o pisica ar fi putut misca un drob de sare, care sa il loveasca mortal, e reluata intr-un cadru urban, mai plin de metri de material decat de intelepciune.

Un alt mod (expus pe un ton indignat, dar cu nuante ironice ingrosate si poate vag misogine) de a privi interferenta feminina intr-un domeniu considerat exclusiv masculin, deci de neprofanat de catre mintile slabe ale cucoanelor mondene si atat, este prezentat de catre D. D. Patrascanu in schita In tren. Conversatia infiorator de superficiala dintre doua doamne pe a caror minte cultura a apucat sa prinda doar o pojghita subtire este auzita pe tot parcursul ei de catre un barbat indeajuns de avizat pentru a vedea prapastia culturala dintre cele doua sexe. Noutatile in vestimentatia de sezon si aprovizionarea saracacioasa din provincie sunt subiectele in jurul carora graviteaza cu toata energia vocala si disponibilitatea sufleteasca cele doua calatoare, iar subiecte politice sunt dezbatute prin spilcuiri haotice din gazete si consecvente din cotidianul flux verbal al sotilor. Logoreea fara sens il infioara pe calator, dar prea mult se dovedeste a fi acest colaj naiv de franturi de idei, pe o baza proprie de informatii practic inexistenta. Cum a spune prea multe despre un subiect masculin era o dovada certa de lipsa de cochetarie si, intr-un fel, de prevedere (deoarece interlocutorului ii era aproape imposibil sa contrazica vehement o doamna, in cazul in care opiniile politice erau distincte sau eronate), este necesara o rasfoire usoara a manualului de eleganta-purtare nescris, dar omnicunoscut in lumea buna a vremii.

Din capul locului, barbatilor li se acorda o mai mare libertate de miscare, sansa la afirmare, o voce civica si publica, prin adjuvanti mediatici, iar comportamentul nu le era la fel de ingradit precum cel al doamnelor. Insa cerintele minime comune celor doua sexe erau eleganta in purtari si un prestigiul social impecabil, ce presupunea administrarea chibzuita a bunurilor materiale si armonie in cadrul familiei.

Bunele-maniere sunt fie aplicate din reflex, fie autoritar invocate, precum in schita Plimbare, de D. D. Patrascanu, unde Doamna este trecuta in brate peste o balta noroioasa[5] de catre Domn, ca sa nu i se vada coltunii a jour. Din pacate, Doamna este notata generic, ca exponent al sexului, cu majuscula, pentru a se distinge masca de auto-suficienta si vanitate pe care si-o punea in societate, in cadrul intim nefiind nimic asemanator, ci mai degraba o femeie fara minte, care isi abrutizeaza verbal sotul simtitor, critica permanent, e rasfatata, rauvoitoare si cartitoare, cu zambet fals de purtat pe bulevard, pentru a da iluzia unei familii fericite. Prin contrast, Domnul devine un domn in purtari si gentilete, cu o rabdare nesecata in fata capriciilor si mofturilor femeiesti si cu nesansa de a se fi casatorit extrem de imprudent. Originile mai umile, de provincie, sunt si ele motiv de umilire, desi provincial(cu sensul peiorativ oferit de text) sau stangaci se comporta tocmai sotia, cand, de exemplu, gusta din toate prajiturile pentru a le refuza pe toate. Pe langa sotul ispasit, dar cu o probitate serioasa, certa, Doamna pare o domnisoara iesita din pension, unde i s-a facut numai pe plac si nu a mai apucat sa se maturizeze, sa se debaraseze de atitudinea de copil rasfatat, egocentrist, care ameninta cu scandal si lacrimi de crocodil cand voia nu ii este implinita si cu o bosumflare ridicola, demonstrativa, ,,de poza", in caz contrar, pentru ca dorinta nu a fost anticipata.

In nuvela Un caz special de acelasi autor se exploateaza o situatie fara iesire, dictata si limitata de maniere si buna-cuviinta indispensabile la acea vreme, si anume obligatia fiecarui om bine educat de a fi curtenitor cu prietenii si cunostintele, uitatul cuiva fiind o mare nesocotinta. Chinul domnului Ichimescu de a afla cine era persoana volubila, ce parea ca il stie foarte bine si apelul la subtile incercari de a extrage informatii minimale de la interlocutor, fara sa admita fatis faptul ca ii era necunoscut, se constituie intr-un joc al elegantei verbale si a firii uitat azi, cand scena s-ar fi epuizat cu o intrebare directa: ,,cine esti? ". Desi comportamentul acesta puternic normat, supus conventiilor poate parea sufocant si poate excesiv, delicatetea rezultata menaja firi plapande si orgolii inflacarate. Un joc al balansului pe granita fina dintre comunicarea incifrata a emotiilor si vulgarizarea lor prin comunicare fatisa permitea pastrarea distantei fata de interlocutor intr-un moment vulnerabil si deschiderea discreta a unei parti intime, sufletesti.

Distractiile in Belle Époque sau ceea ce putea face o doamna

Balul devine un mod de intretinere a conditiei sociale, iar sotia primarului (amanta lui Leonida din Triptic) se supune conventiilor, desi era tocmai femeia care nu gusta aceste delicii sezoniere. Pentru bal, de D. D. Patrascanu, descrie pasiunea cu care se dedica pregatirilor minutionase o femeie tipica, pentru care sfarsitul lumii parea sa fi venit odata cu un fir tras de la dresul de o nuanta imposibil de (re)gasit. La balul dat de Carol I, In sfarsit de veac in Bucuresti, Presedintele functionarilor publici, Urmatecu, isi priveste fiica dansand cu un posibil pretendent.

O alta doamna va marturisi, cu nostalgie: ,, Mi-a placut sa calatoresc, sa dansez, mi-a placut la nebunie sa merg la spectacole. Cu Lulu ma duceam la toate balurile de la Cercul Militar, dansam toata noaptea si dimineata, cand ma intorceam cu trasura acasa, [ . ] stabileam ce avea de gatit [femeia in casa] in ziua aceea, vedeam ce mai este de facut prin casa . Pe urma ieseam din nou cu trasura, faceam comenzi pentru o saptamana, dupa-amiaza din nou vizite sau la un spectacol.''[6]

Urmarind cateva clipe dintr-o zi fara evenimente, una dintr-un sir aparent neintrerupt in aceasta perioada ,,belle'', putem zambi binevoitor naivitatii cadrului, a persoanei nepregatite pentru altceva decat pace si distractii usoare in decoruri bine montate, cu reguli impecabile sau putem aprecia amar distanta dintre lumea aceasta moderna si cea care a cunoscut botezul marelui si dezumanizantului razboi; este poate una dintre putinele clipe in istoria societatii romane cand cinismul nu parea sa fi fost inventat.

,, Totul la fel , exact la fel, mereu aceeasi zi, dinainte de Sfintii Constantin si Elena, sub umbreluta roz, usor decolorata de soare, Muti trece printre straturile de trandafiri din curte - face cativa pasi, se apleaca, incearca cu degetele inmanusate sa indrepte un boboc lovit aseara de ploaie. Iar ea exerseaza la pian, indreptand prin fereastra mereu aceeasi privire iute, nerabdatoare: pana unde a ajuns linia umbrei care taie in doua pavajul curtii? A gresit, din nou d'a capo, un flasnetar trece chiar acum pe sub ferestre, un flasnetar batran, ratacit cine stie cum la Sosea, o clipa cutia de muzica acopera pianul, Si care odinioaraaa, Da capo, din nou Da capo, Pe cand eram pe lume, tu singura si eu . .''[7]

Copile-domnisoare lasau joaca pentru un moment si isi construiau un destin idilic, uneori preluat din romane de dragoste, in care existenta li se invartea in jurul sotului frumos, inteligent, elegant. Uneori asteptarea unui Fat-Frumos era mai lunga, iar cand o fetita necoapta era aleasa in defavoarea unei domnisoare batrane, cu zestre putina, dar altfel excelenta gospodina, precum Anicuta (Casa grea- I. A. Bassarabescu), orgolii si sentimente erau ranite. Totul se uita cand nevrednicul pretendent, care facuse cererea in casatorie departe de ochii parintilor, dar nu si de urechile Anicutei, gaseste un pretendent fara pretentii banesti pentru domnisoara cu timpanul fin. Moralitatea, in acest caz, ca si gesturile elegante, era ocazionala si situationala.

Lucrare: Proiect de lectie - anotimpurile si vietuitoarele Lucrare: Ghid de redactare a proiectului de diploma - structura si cerinte de redactare a textului

Momentul primirii vizitelor, alt deliciu permis, este ales de catre Caragiale pentru a ilustra fondul limitat de idei si micimea sufleteasca din spatele rochiilor parfumate. Five o'clock e ora la care discutiile a jumatate din oras provoaca sughituri in cealalta jumatate, mai lenta in a despica ultimele zvonuri si calomnii pana la ultimul fir de insignifianta triviala. In afara micilor distractii ingaduite mentionate anterior, iesirea din tipar sau gesturile de originalitate, precum mersul pe bicicleta la Sosea, neinsotita,[8] sau obraznicia de a purta pantaloni (rapid sanctionata de catre barbatii-martori) erau puternic descurajate. Se dorea ca doamnele sa isi pastreze arealul de virtuti cuminti si sa nu depaseasca spatiul sacru al conventiilor sociale, imperativ dictat tocmai de grupul celor carora libertatea de miscare, gandire si manifestare publica le era atribuita fara ingradiri. Tiparul comportamental trebuia urmat cu strictete, pentru ca orice doamna care il incalca sau depasea era totodata un model pentru alte femei doritoare de o augmentare a importantei sociale a Evei.

autor: Mirela Ianoși

,, . Will we never make our skirted publishers and sociologists in dresses understand that a woman is neither equal nor inferior nor superior to man, that she is a beig apart, another thing, endowed with other functions by nature than the man with whom she has no bussiness competing in public life. A woman exists only through her ovaries.'' Victor Jose, apud Art nouveau in fin-de-siecle France: politics, psycology and style, p 72.

Debora Silverman, Art nouveau in fin-de-siecle France: politics, psychology and style, University of California Press, Los Angeles, 1992, pp 67-72.

Gama limitata de atribute interioare pusa la dispozitie de inventarul simbolist este cel mai bine exprimata de Phillipe Julian, in: ,, Princess or artist s model, sphinx or succubus, the fin-de-siècle insisted that the face should be moulded by the soul, and this was the mask which obtained the greatest success. In order to be desirable in a milieu which had turned its back on materialism, woman had to become a lily if she did not want to be condemned as vulgar by the Aesthetes. If woman could not be childlike and inocent, she was expected to inspire evil desires."

Alastair Duncan, Art Nouveau, Editura Thames & Hudson, Londra, 2001, pp 188-191.

Gabriela Adamesteanu, op cit, p 190.

D. D. Patrascanu, Plimbare in vol. Candidat fara noroc, Junimea, Iasi, 1987, p 32.

Gabriela Adamesteanu, op cit, pp 43- 44.

Ibidem, p 76.

Ibidem, p 321.

Atributele sociale ale femeii in la Belle Epoque(II)

22 mai 2011

Antropologie urbana

0 comentarii

Postat de: Adrian Majuru

Spiritualii barbati

,,Sufletul acestor domni se ascunde sub palarie, gandurile lor au lavaliera sau papion, sentimentele lor poarta manusi de piele, mandria lor barbateasca se sprijina in baston."[1] Eleganta interioara a domnilor din belle époque transpare din orice gest, gand sau intentie faptica. Domnii din Viata incepe Vineri sunt caracterizati de o maturitate calma, lipsita de amaraciune, greutatile sunt luate in piept fara auto-compatimire, cu o demnitate si un curaj in fata valtorii vietii innascute. Omul-orchestra aparut acum era implicat in nenumarate proiecte si activitati, mereu activ si informat, in miezul lucrurilor, deschis la tot ce era nou. Ceea ce I. M. Sadoveanu spunea despre personajul sau era aplicabil majoritatii barbatilor vremii: ,, Darul lui Urmatecu, intre altele, era si acesta: sa ramana chiar si inspre batranete deschis pentru toate incercarile faptelor si ale gandului.''[2]

Trecerea de la pubertate la maturitate se petrecea uneori in cadrul pensionatelor, nu doar fetele primeau educatie in astfel de internate severe, iar oficial tanarul isi primea drepturile de adult la varsta de 21 de ani . Felix din Enigma Otiliei, cand isi capata autonomia financiara, ramane uimit de capitalul pe care i-l atribuise tatal sau, pana in acel moment aceasta chestiune era nediscutata, de parca mos Costache i-ar fi refuzat acest drept, ca unuia necopt inca. Motivele reale erau mai meschine.

Dupa incheierea studiilor, casnicia este urmatorul pas necesar, hotarator pentru restul vietii, deoarece, in functie de cat de inspirata este in alegerea consoartei, isi poate asigura un loc ales in societate si o complementaritate sufleteasca. Asa apar ,, sotii de meserie", precum cel din Atena (I. A. Bassarabescu), care se indragosteste la fel de repede pe cat divorteaza si este si ,, batut la datorie". Stalp al familiei in cele mai multe cazuri, sotului ii este imperativ necesara o slujba nesezoniera politic, prestigioasa si rentabila. Staruinte si Ce cere publicul de la un deputat, de D. D. Patrascanu, descriu fuga nesfarsita dupa propteli, relatii, vorbe bune de recomandare, dupa toate scurtaturile catre un post bun. Odata instalat, emploaiatul poate incepe sirul de compromisuri care l-au adus unde este. Astfel, o Inima de judecator (AL. Cazaban) ignora o plangere impotriva nepotului boierului si afla prea tarziu ca gresise in estimari: boierul scapatase, iar reclamantul, un taran bogat, l-ar fi recompensat mult mai indestulator. Tipul barbatului pseudo-ingrijorat, ramas fara slujba, dar intretinut de mici economii (I. L . Caragiale) ale sotiei se adauga si el, listei.

In afara literaturii, divortul lui Atanasiu (Hotul - I. A. Bassarabescu) s-ar fi adaugat acelui procent motivat de parasirea domiciliului conjugal. Fictionalizat, impresioneaza prin libertatea implicita, pe care si-o putea lua femeia, cu conditia sa se indeparteze indeajuns pentru a nu o ajunge blamul public, si prin duiosia unei scene: din casa golita complet de catre sora lui fugitiva, cumnatul lui Atanasiu, venit in vizita si de dragul lor, ia un corn, de foame. Comisarul pus pe urmele lui datorita acuzatiei de furt, ii poate trece pe procesul-verbal jumatatea de corn ramasa. Simbolic, doar cu jumatate ramane si personajul - cu un cumnat inselat, dar induiosat de loialitatea rudei prin afiliere.

Ca parinti de fete, doresc sa aplice aceeasi reteta in demersurile matrimoniale: sunt luate in calcul doar partidele cu avere si/sau trecere in lumea buna. De aceea, tanarul indragostit (Dintr-o idila) ramane bulversat cand tatal iubitei lui de taina il confunda cu un comisionar oarecare, desi ii fusese prezentat. Fusese prea sarac pentru a mai conta in marea lista a cunostintelor dispensabile. Conventiile sociale de acest tip sunt regasibile in varietatea aplicarii lor in destule scrieri scurte ale lui Bassarabescu. Un pictor talentat joaca tocmai pe aceasta carte si imbraca rolul unui Fane Pomadici ipotetic barbier cu ziua, care, invitand la dans o domnisoara destul de conventionala, o expune ridicolului prin situatia lui implicit umila si prin comportamentul de mahala prea explicit. Atitudinea acesteia destul de revoltata se tempereaza cand afla ca in spatele Pomadiciului care o ceruse de sotie era de fapt un tanar educat, manierat si, mai ales, cu potential social, iar in final, cu un plagiat se ajunge la o originala gluma pe seama slabiciunilor naturii sociale si cu o foarte reala logodna.

Incalcarea conventiilor se refera si la casatoria fara consimtamantul parintilor, ca in Emma, sau la fuga de una, datorita unui sambure ratacit intr-o dulceata de casa, pe care pretendentul se vede obligat sa il tina ascuns printre canini, pentru a nu supara gazda (Samburele). Telian, nascut sarac, iar la maturitate ajuns inginer, cu o situatie financiara indestulatoare datorita zestrei sotiei, refuza sa se revolte public impotriva adulterului partenerei cu prietenul lui cel mai bun, pentru a-si pastra locul social dobandit cu greu ( De pe culme; toate de I. A. Bassarabescu). Odata cu divortul, sotia isi reclama zestrea, iar toate parghiile necesare supravietuirii sociale cadeau.

Tot o victima a conventiilor este si domnul Tudorache, maior si negustor cu pravalie, membru onorific al foaiei ,, Scanteia literaturii romane, revista enciclopedica lunara" ce aparea bianual. Se vede nevoit sa dea un dejun in cinstea redobandirii puterii a partidului in care era inscris, pentru aceasta amaneteaza obiecte de valoare de-ale sotiei, iar membrul onorific semneaza cu degetul. Replica sotiei este prea delicioasa pentru a nu fi notata: ,, mai mare rusinea, Tudorache, cand ai sugiuc (sigiliu), sa ma faci de ras cu destu'!".[3] Urmatorul pas social, pe langa ingerarea eticului si schimbarea starii civile, era obtinerea unei functii.

Functia cu cele mai multe abordari in literatura vremii este cea a functionarului anonim. Acesta pare a exista doar pentru a ilustra imoralitatea, coruptia si oportunismul, slabiciunea umana. ,,Adevarata energie morala a cuiva o putem cunoaste si din taria cu care tine la niste principii morale", afirma Lucian Blaga, dar goana dupa functii, protectii si recomandari era prea obositoare pentru a pastra o verticalitate morala. Insa pentru prima oara, stereotipul angajatului incorect este contrazis de catre administratorul de plasa Bratu (Numai de mila - Caton Theodorian), prototipul barbatului perfect: sot iubitor, parinte bland si grijuliu fata de fiu, angajat meticulos, aspru si riguros, dar nu fara inima, cand constata incalcari ale legii. Va fi, bineinteles, destituit, iar fiul, banuindu-l ca a furat, pentru ca i se explicase ca acesta era singurul motiv pentru care fostul administrator destituia la randul lui pe cineva, il sfideaza si, in tacerea lui de copil mic, il reneaga. In cele din urma il iarta, doar din mila, dar in continuare nu il crede.

Ambitia este deseori confundata cu vocatia, iar barbatii care nu au la indemana o potentiala sotie cu zestre frumusica, isi cauta zgomotos o slujba banoasa, cu niscaiva prestigiu fata de colegii de halba. La I. A. Bassarabescu se pot intalni destule personaje masculine in cautarea unei oportunitati de a-si urma vocatia (scrisului, de obicei). Rude care se impotrivesc, dispretuitoare ( Invins, Muza romana), situatia financiara precara sau prieteni interesati, care incurajeaza un talent inexistent ( Fratele poetului) sunt doar cateva din obstacolele ce le apar, invariabil, in cale.

Cei care isi implinesc ambitiile scriitoricesti coboara in publicul profan pentru a primi feed-back. Ego-ul supradimensionat al poetului vede atunci lacrimi de sensibilitate pe propriul volum de pe masuta gazdei, cand ele erau de fapt pete de grasime. Invins (I. A. Bassarabescu) este tanarul cu ceva talent scriitoricesc, total dependent de relatiile rudelor deloc indatoritoare, dispretuitoare tocmai pentru ca sunt in pozitia de putere, de a sprijini pe cel slab socialmente.

Tot o arta a penei, jurnalismul romanesc ascundea multe figuri anonime, cu foarte elastice coloane vertebrale. Gazetele cuprindeau stiri umflate, efemere, cu durata de viata minima si informatii de cele mai multe ori ,, incondeiate" de dragul senzationalului, demers jurnalistic ce se baza pe acea fervoare in a exploata noul drept civic de a avea o opinie. Groaznica sinucidere din str. Fidelitatii cuprinde, cu umor, o micro-lupta a doua gazete de a informa (,,Lumina"), respectiv intriga prin senzational (,,Aurora"), abordand acelasi subiect: o domnisoara trecuta bine de prima tinerete incercase sa se sinucida prin ingerare de fosfor din motive de amor esuat - tanarul medic pe care il intretinuse pana atunci fugise miseleste. In urma campaniei jurnalistice asupra subiectului, medicul devine si logodnic, iar toata lumea este impacata.

Asemanator, Obuzul lui Bassarabescu se opunea saptamanalului de provincie Glontul, dar in definitiv aceeasi oameni demagogici ce agitau spirite si mansete depindeau de relatiile, averea si voturile sotiilor. Centrul de putere era, in mod surprinzator, in maini delicate, inmanusate, de doamna. Redactia gazetei Universul descrisa in Viata incepe Vineri pare animata dintr-o joaca, fara sa se ia in serios, ca un experiment cu oameni maturi ce calculeaza reactiile chimice ale cuvintelor in laboratorul propriilor minti, pentru publicul deja specializat, cu preferinte.

Insa in presa era loc si pentru dezvoltarea unor idei literare si prezentarea celor mai recente linii de forta in cultura romana, pentru care se gaseau partizani sau dusmani redutabili in localurile Regatului. Berarii sau cafenele gazduiau literatorii de ocazie, despartiti in doua tabere: cea a traditionalistilor si cea a modernistilor. Ambele contin oameni boemi, neplatitori, logoreici. In acest ambient de spuma de idei si de bere se aplica perfect fraza: ,,Cele mai multe prostii nu le spun prostii, ci capetele mijlocii, care vaneaza dupa originalitate" (Lucian Blaga).

,, In genere, intelectualii sunt cei care nu se ocupa cu nimic. Discuta numai ce au facut altii, si atata tot. De obicei, discutiile astea tin de dimineata pana seara, se intind ca pecinginea de la o masa la alta si cateodata continua chiar zile intregi, fara niciun rezultat propriu-zis. Verdictul judecatii lor este mai totdeauna negativ. Noroc, insa, ca omnipotenta lor nu merge decat pana la pedeapsa cu moartea. Altminteri, populatia planetei noastre ar fi diminuata in mod simtitor. N-ar mai ramane pe lume decat intelectualii de cafenea.''[4]

Lache si Mache ,,iau parte cu mult succes la toate discutiile ce se ivesc in cafeneaua lor obisnuita: poezie, viitorul industriei, neajunsurile sistemei constitutionale, progresele electricitatii, microbii, Wagner, Darwin, Panama, Julie la Belle, spiritism, fachirism, l'Exilee, s. cl, s. cl."[5]. Un martir al higienei (D. D. Patrascanu), Sofroni, discuta cu amicii sai despre progresul aguzilor si urmarile lui pentru situatia noastra economica, starea taranului roman, trebuinta unui cor la catedrala, despre frumusetile jocului de sah, planurile sionistilor si epidemia de scarlatina. Literatori de berarie sunt si Stampineanu, Paunescu et C-nia (I. A. Bassarabescu), demagogi de club semi-docti, cu expresii in latina si franceza gresite, introduse la fiecare cateva fraze, pentru a frapa prin eruditia de imprumut. Discutiile de berarie au deseori miez de scandal sau imoralitate, dupa cum I. L. Caragiale ilustreaza in CFR, iar relatiile ce se cultiva sunt ,,prietenii la foc mic, asemanatoare pana la confuzie cu simpla familiaritate, eventualul prieten devenind eternul amic"[6].

O ultima ilustrare a unui tip aparte de a privi ,, cu dioptrii" lumea contemporana este data de schita Thali a lui Bassarabescu, care descrie drumul sinuos de la apreciere si emulatie exagerata la renegare a modelului strain, cand se observa o imixiune a raselor: tanarul germanofil redevine roman cand nemtoaica la care tinea se indragosteste, fatalmente, de un daco-roman modern. Existau astfel si acei barbati care preferau mentalitatea si stereotipurile asociate unei natii si isi renegau radacinile romanesti ca pe ceva nedemn si inferior modelului occidental, dar de obicei erau ridicoli si ridicularizati.

La polul pozitiv, este destul de dificila o eventuala comprimare a trasaturilor spirituale comune masculine din belle époque intr-un singur spirit-robot, tipic. O incercare timida ar schita un barbat matur, dar nu prea departe de varsta majoratului, care se poarta si pe interior, si pe exterior, elegant si discret. Desi se racoreste fizic si mental la o bere cu guler, nu isi spala rufele murdare in public(ul amical). Chiar si demagogia poate fi scuzata drept un exercitiu perpetuu de oratorie, cu scopul de a ajunge, prin eliminare, la o opinie si crez politic final. Insa atunci cand libertatea de alegere este prea mare, sovaiala si impasul sunt inerente.

Despre relatiile cu cei din familie si atasamentul familial:

,, O, solidele, mediocrele noastre sentimente familiale, nascute din obisnuinta, incredere, comoditate sufleteasca si toleranta! Mediocrele si profundele noastre sentimente familiale care dau vietii necesara stabilitate, care elibereaza spiritul, lasandu-l sa se dedice lucrurilor mai inalte! Aparandu-l . ''[7] Si totusi, din aceasta eliberare ramane doar o legatura inexorabila fata de familie, un fel de datorie sufleteasca peste care nu se poate trece, indiferent de trecerea timpului si a moravurilor. Atunci cand aceasta legatura este puternica, rude sarace pasesc in casa celor mai fericite financiar fara niciun sentiment de umilire sau inferioritate. O mandrie cosangvina de a apartine aceluiasi filon genetic ii uneste pe toti cei pe care Stanica Ratiu ii numeste ,,familie".

Cand relatiile sunt nefunctionale, mercantile, fete batrane isi lasa bunica sa moara de foame, pentru a scapa de o gura de hranit, sora pandeste moartea fratelui pentru a-i capata averea, in operele calinesciene. Obsesia de a acumula, mosteni si parveni prin orice mijloc devine maniacala de la o anumita varsta, cand renuntarea la achizitiile trecutului este imposibila: ,, aceasta indaratnicie de a cultiva in umbra obiectele decedate era caracterul esential al familiei, compusa mai cu seama din femei batrane, mai toate celibatare, dar stranse printr-o solidaritate de speta sub acelasi acoperamant.'' [8]

Privita mai indeaproape, familia se compune, la Caragiale, din tatal impiegat, sotia casnica, o soacra (gramama, mamitica sau mamitica mamitichii puiului) si un fiu, de obicei rasfatat. Tatal mai mult lipseste din mijlocul familiei, mereu implicat in multiple activitati cronofage.[9] Copiii simt interferenta barbatilor straini drept initierea unei competitii si o contestare a autoritatii lor in micul grup de mamiti protectoare, iar intregul spectacol sonor si vizual deranjant este dat pentru a le intari acest statut imuabil. Aceasta pentru ca indiferent de ce ar face, este iertat si scuzat de femeile subjugate de un instinct matern prost inteles.

In alte cazuri, figurile materne sunt reprezentate de catre bunici cu instinctul matern complet epuizat. La Caton Theodorian, o cucoana Zinca era rastita si scurta la vorba cu copiii, ,,intindea mana la sarutat de cum te vedea intrand pe usa"[10], alte doua bunici nu petreceau mult timp cu nepoteii, pe care ii tineau la o distanta respectuoasa si rece. Copiii erau mai mult crescuti de preceptori. Zenobia din Triptic nu este nici pe departe un exemplu pozitiv, isi dispretuia propriii copii si cu atat mai mult pe progeniturile lor.

De regula, copiii sunt ignorati, cresc in umbra adultilor prea inalti la vorba si la stat pentru a le inspira afectiune. Nicu din Viata incepe Vineri isi creste si sustine emotional si financiar mama alcoolica, alter ego-ul sau adult preia toate responsabilitatile, fara sa cunoasca vreun pic de compatimire de sine. Meseria, rolul de element de stabilitate emotionala si psihica si de aducator de venit sunt luate foarte in serios, sa cu toate acestea, comisionarul Nicu reuseste sa mai fie si copil.

Tizul sau din Numai de mila (de Caton Theodorian) este poate singurul copil care primeste o iubire blanda si inteleapta, singurul care apartine unei familii normale, functionale. Atunci cand isi sfideaza tatal (crezandu-l hot pentru ca fusese demis, iar cei pe care ii concedia la randu-i aveau acest unic pacat), nu este molestat nici verbal, nici fizic, ci se incearca a i se castiga bunavointa si increderea, asemenea unui adult. Un comportament cu adevarat pricipial, ce dovedeste o iubire parinteasca intarita de o profunda aprehensiune a psihologiei copilului, demn de urmat.

Nu la fel de demn este comportamentul abuziv al unui jurnalist intrat in impas ideatic. Linistea absolut necesara pentru incropirea unui articol este intrerupta de catre cainele prea zelos din curte, de catre tipetele de foame ale infantului din camera alaturata. Aproape ca isi loveste copilul, sotia il ocroteste, dar cainele ii cunoaste toata mania, ca apoi sa reia articolul de la titlu: Impotriva celor care bat ( Al. Cazaban). Mahnirea unui tata ce si-a aflat copilul lovit de un automobil chiar in fata casei nu se refera la ranile suferite de catre fiu, ci la pagubele pe care i le-a adus tatalui, prin superficialitatea ranilor. Hraparet, parintele il daduse in judecata pe conducatorul automobilului si contase pe un castig magnific, iar sanatatea copilului, sperat deficitara, era miza. Neavand decat niste julituri si o sperietura, copilul aduce cu el din spital, involuntar, o paguba insemnata pentru tata si nu vestea ,,buna" sperata.

Tata serios, preocupat de ultimele stiri din gazete sau de incidente profesionale, mama volubila si foarte feminina, preocupata de ultimele zvonuri si tendinte vestimentare occidentale si de gospodarie, copil pur si simplu, preocupat sa preia din ceea ce vede si aude deprinderile uneori viciate, dar voalate ale adultilor (carcoteala, preocuparea mercantila, boala zvonisticii), dar destul de intelept sa pastreze secretul aflarii secretelor celor mari - uniti, alcatuiesc societatea in mic, in belle époque. Separati . nu pot fi, burghezia in numele acestei celule acumuleaza si prospera. Cel mult, individual pot reprezenta exponential piesele foarte diferite ce alcatuiau puzzle-ul social al vremii.

autor: Mirela Ianosi

Ioana Parvulescu, In intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005, p 60.

I. .M. Sadoveanu, op cit, p 452.

I. A. Bassarabescu, Un dejun in vol. Scrieri alese, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1966, p 54.

Ion Minulescu, op cit, p 207.

Ion Luca Caragiale, Momente si schite, Editura Erc Press, Bucuresti, 2009, p 11.

Ioana Parvulescu, In Tara Miticilor De sapte ori Caragiale, Editura Humanitas, Bucuresti, 2008, p 10.

Gabriela Adamesteanu, op cit, p 126.

George Calinescu, Cartea Nuntii, p 23.

Ioana Parvulescu, op cit, pp 30-31.

Caton Theodorian, Povestea unei odai, Editura Institutului de Arte Grafice, Bucuresti, 1914, p 10.