Aspecte ale dreptului de proprietate industriala cu aplicatii in expertiza calitatii produselor

Asa cum s-a aratat, la cercetarea calitatii loturilor de marfuri, atat in cadrul unor expertize a calitatii, de exemplu la analiza calitatii produselor noi, si nu numai a acestora, una din etape o constituie analiza respectarea legalitatii. Intre aspectele legale de cercetat, un loc important il ocupa cele legate de dreptul de proprietate industriala.

1 Definirea proprietatii industriale

Intr-o formulare foarte concisa, se poate defini ca dreptul proprietatii industriale reuneste normele juridice care reglementeaza creatiile intelectuale industriale cum sunt inventiile, know-how-ul, desenele si modelele industriale, modelele de utilitate, topografiile circuitelor integrate si semnele distinctive ale activitatii industriale ca marcile de fabrica, de comert si de serviciu, firma si emblema comerciala, indicatiile geografice (denumirile de origine, indicatiile de provenienta). Protectia proprietatii industriale are ca obiect si reprimarea concurentei neloiale.

Din definitie se constata ca proprietatea industriala se refera la protejarea unor drepturi cu privire la producerea si comercializarea produselor industriale, in acest cadru fiind cuprinse si produsele industriilor agricole si a industriei extractive. Prin industrii agricole se intelege producerea de vinuri, graunte, foi de tutun, fructe, vite etc., iar prin industria extractiva productia de ape minerale, de minereuri etc.

La baza colaborarii internationale in domeniul protectiei proprietatii industriale sta Conventia de la Paris din 1883, revizuita de mai multe ori (ultima data la Stockholm in 1967), la care Romania a aderat in 1967.

In aceeasi masura in care se pune problema apararii drepturilor celor care detin o proprietate industriala in sensul celor de mai sus, se pune si problema protejarii drepturilor creatorilor de opere literare si artistice. Pentru protectia drepturilor aceastora s-a incheiat Conventia de la Berna din 1886, activitatea definindu-se ca protectia proprietatii intelectuale.

Ambele conventii - de la Paris si de la Berna - au dus si la crearea structurilor organizatorice corespunzatoare. In 1967, s-a creat, pentru asigurarea unei colaborari internationale corespunzatoare, Organizatia Mondiala a Proprietatii Intelectuale (OMPI). Aceasta organizatie urmareste realizarea unei mai bune colaborari intre state in toate domeniile de creatie intelectuala, inclusiv in domeniile de ordin tehnico-stiintific. Astfel, conceptul de proprietate intelectuala dobandeste o sfera mai larga, incluzandu-l si pe cel de proprietate industriala. Romania a ratificat Conventia pentru instituirea OMPI in 1968.

Conventia pentru instituirea OMPI defineste conceptul de proprietate intelectuala prin enuntarea componentelor sale. Asadar, prin proprietate intelectuala se inteleg drepturile referitoare la:

- operele literare, artistice si stiintifice;

- interpretarile si executiile artistice, fonogramele, emisiunile radiodifuzate;

- inventiile in toate domeniile activitatii umane;

- descoperirile stiintifice;

- desenele si modelele industriale;

- marcile de fabrica, de comert si de serviciu precum si numele comerciale si denumirile comerciale;

- protectia impotriva concurentei neloiale si toate celelalte drepturi aferente activitatii intelectuale in domeniile industrial, stiintific, literar si artistic.

Desi protectia proprietatii industriale este cea care are implicatii mai multe in comert si, in legatura cu acesta, in expertizarea calitatii, chiar si sfera propriu zisa a proprietatii intelectuale este strans legata de comert si anume de comercializarea unor produse legate de dreptul de autor - inregistrarile audio-vizuale, programele de calculator, cartile, reproducerile de arta etc.

2. Creatii intelectuale industriale

2.1. Inventia

In sensul cel mai larg al cuvantului, a inventa inseamna a imagina, a realiza ceva ce nu exista pana atunci, a crea, a nascoci.

Prima lege pentru apararea dreptului de inventator a fost legea engleza din 1623 care se referea la 'patent' ca instrument juridic ce confera dreptul de proprietate asupra unei inventii.

In Romania, prima reglementare legala in domeniu dateaza din 1879. In prezent este in vigoare legea nr. 64/1991 privind brevetele de inventie. Legea stabileste ca o inventie este brevetabila, adica protejabila, daca este noua, rezulta dintr-o activitate inventiva si este susceptibila de aplicare industriala.

Inventia brevetabila poate avea ca obiect un produs, un procedeu sau o metoda.

In cazul in care mai multe persoane au creat aceeasi inventie independent una de alta, dreptul la brevet apartine aceleia care a depus cea dintai o cerere de brevet de inventie. Acesta este principiul prioritatii.

a. Functiile brevetului de inventie si implicatiile acestora in expertiza calitatii.

Brevetul de inventie indeplineste mai multe functii si anume:

-garanteaza dreptul asupra inventiei;

-furnizeaza informatii privind progresul stiintei si tehnicii;

-stimuleaza comertul international si cooperarea tehnico-economica si stiintifica, prin transferul de inventii intre detinatori;

-indeplineste functia de comercializare a produselor realizate pe baza inventiilor catre partenerii straini.

Dintre acestea, in primul rand functia de comercializare a produselor realizate pe baza inventiilor poate impune expertizarea produselor respective. Astfel, la realizarea si comercializarea unui produs trebuie sa se verifice daca solutiile tehnice inglobate in produs contin elemente brevetabile si brevetate.

Solutia tehnica facuta publica fara protectia oferita de brevet poate fi folosita liber de oricine. Daca produsul contine solutii tehnice brevetabile, dar nebrevetate, comercializarea va face publica aceste solutii ceea ce inseamna pierderea prioritatii, imposibilitatea inregistrarii ulterioare si a dobandirii tuturor drepturilor care ar decurge din brevetul respectiv.

Datorita faptului ca protectia si drepturile dobandite prin brevetare sunt limitate in timp si ca arie geografica, atunci cand se intentioneaza sa se exporte produse care contin elemente brevetabile, inainte de a efectua exportul trebuie asigurata protectia solutiilor prin brevetare in tara de destinatie.

Daca produsul contine solutii tehnice brevetate, trebuie verificata situatia juridica si patrimoniala a brevetelor respective, astfel ca utilizarea solutiilor sa nu lezeze dreptul de proprietate al titularilor brevetelor. In cazul in care produsul este destinat pietii internationale, aceasta expertizare, numita studiu de puritate a produsului, trebuie efectuata pe baza conventiilor internationale si a legislatiei tarii de destinatie. In cazul in care studiul de puritate este neglijat, se poate ajunge la serioase litigii, a caror solutionare impune expertize privind natura solutiilor inglobate in produs, paternitatea si proprietatea acestora.

Pentru solutionarea litigiilor privind incalcarea principiului prioritatii si stabilirea cu exactitate daca o solutie tehnica sau un produs poseda caracteristici susceptibile de a incalca drepturile protejate de un brevet se apeleaza, de asemenea, la expertiza.

b. Acordarea brevetelor

Procedura de acordare a brevetelor de inventie difera de la o tara la alta, dar se disting doua sisteme principale:

- Sistemul atributiv impune o cercetare prealabila a elementelor de noutate a inventiei. Sistemul se aplica in Anglia, SUA, Franta, Germania, Austria, Suedia, Finlanda, Israel, Argentina, Brazilia, tarile est-europene etc. Si in Romania se aplica acest sistem. Organismul romanesc care se ocupa cu studiul solicitarilor de brevete de inventie este Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci (OSIM).

- Sistemul declarativ nu impune cercetarea elementelor de noutate a inventiei, solicitantul fiind insa obligat sa acorde garantii suplimentare la incheierea de contracte. Sistemul se aplica in Belgia, Spania, Grecia, Turcia, unele tari din America Latina, Asia si Africa.

Lucrare: Caracteristicile formarii si dezvoltarii pietei de capital a Romaniei Lucrare: Functiunile intreprinderilor: indicatorilor economici, al executarii si controlului indeplinirii

Continutul brevetelor se refera la urmatoarele patru aspecte:

- obiectul protectiei (solutia tehnica protejata);

- dimensiunea geografica a protectiei; aceasta este de obicei aria nationala sau aria regionala corespunzatoare autoritatii care a emis brevetul;

- dimensiunile in timp ale protectiei. In Romania brevetul asigura o protectie de 20 de ani, cu conditia platii taxelor de mentinere in vigoare;

- obligatiile impuse si drepturile acordate de lege.

c. Cesionarea licentelor

Cesionarea licentelor de productie consta in achizitionarea de catre una din partile contractante a dreptului de a produce si desface un produs prin folosirea inventiilor, tehnologiilor, procedeelor tehnice de la cealata parte, care a avut prioritate si detine dreptul de proprietate industriala.

Adesea brevetul cesionat este insotit de asistenta tehnica de specialitate din partea furnizorului si de furnizarea unor masini si instalatii care conditioneaza utilizarea brevetului. Contractele contin, cel mai adesea, si prevederi privind informarea reciproca referitor la perfectionarea produsului sau procesului brevetat. Astfel, in majoritatea cazurilor, tranzactiile cu licente se transforma din simple actiuni de vanzare- cumparare in cooperare.

In practica se intalnesc mai multe tipuri de licenta:

- Licenta exclusiva, cand cesionantul acorda cesionarului dreptul de utilizare a brevetului, el renuntand atat la dreptul de a utiliza brevetul cat si la dreptul de a-l transmite altor persoane. Licenta exclusiva poate fi deplina, atunci cand cesionarul primeste drepturile pe toata perioada de valabilitate a brevetului, precum si dreptul de a-l acorda unor terti si poate fi limitata cand cesionarul este supus unor restrictii in ce priveste durata, sfera de aplicare etc.

- Licenta neexclusiva presupune prezervarea dreptului de utilizare a brevetului de catre cesionant si dreptul de a-l acorda si altor cesionari.

Exista mai multe modalitati de plata a cesionarilor de licente in practica internationala:

- Plata unei sume forfetare sau globale, conform unor calcule de estimare a productiei;

- Plata unei redevente (royalty), mai avantajoasa pentru achizitor, deoarece plata se face treptat si vanzatorul este cointeresat in perfectionarea productiei care se realizeaza pe baza brevetului;

- Plata in produse fabricate pe baza licentei respective. Acest sistem are avantaje pentru ambele parti. Vanzatorul licentei poate urmari aplicarea brevetului si obtine contravaloarea cu promtitudine, sub forma de produse de buna calitate. Cesionarul (cumparatorul licentei) are avantajul ca nu isi imobilizeaza fonduri.

Cesionarea licentelor este o cale eficienta de transfer international de tehnologie catre tarile mai putin dezvoltate. Acest proces nu se realizeaza fara contradictii si confruntari intre cesionari si cesionanti. Ele se manifesta chiar si sub forma unor abuzuri ale cesionantilor. Astfel sunt achizitionarile legate, adica obligarea prin contractul de cesiune la a cumpara, odata cu licenta, si a elementelor tehnico-materiale ale aplicarii ei. Desi se justifica adesea prin interesul de a asigura calitatea ridicata a productiei realizate prin licenta, totusi de multe ori intervine interesul de a plasa avantajos echipamentele respective.

Solutionarea litigiilor privind abuzurile de acest fel sau a altor contradictii legate de derularea contractelor de cesiune depaseste, desigur, cadrul strict al unor experize de calitate, dar participarea expertului in probleme de calitate a marfurilor poate fi esentiala.

2.2. Know - how

In traducere insemnand a sti sa faci' sau mai exact a sti cum sa faci', know-how -ul este o notiune mult mai larga decat aceea de inventie. Conform unei definitii date de Camera de Comert de la Paris, know-how-ul este ansamblul de notiuni si experienta, de operatiuni si procedee necesare pentru fabricarea unui produs.

O definitie completa data de CEE/ONU stabileste ca prin know-how se intelege: 'ansamblul formulelor, definitiilor tehnice, documentelor, desenelor si modelelor, retetelor, procedeelor, experientei de productie si a altor elemente analoage care servesc la fabricatia unui produs'. In tranzactiile internationale trebuie luata in considerare aceasta definitie oficiala.

Frecvent know-how-ul este partea cea mai valoroasa dintr-un contract si in acelasi timp, partea cea mai susceptibila la modificari - perfectionari sau, din contra, la simplificari nedorite. Cu toate acestea, posesorii de know-how sunt insuficient protejati din punct de vedere juridic.

Know-how-ul nu este protejat prin inregistrare sau brevetare de aceea i se pastreaza secretul pe timpul tranzactiilor, iar fata de terti si dupa semnarea contractului.

Contractul comercial de transfer de know-how poate fi asociat cu o licenta de inventii sau inglobat intr-un contract de transfer de tehnologie, dar poate fi si contract pur de know-how.

In expertiza, know-how-ul intereseaza in masura in care este obiectul unui contract.

Spre deosebire de inventie, notiunea de know-how nu implica neaparat conditia de noutate absoluta, obiectiva, ci doar o noutate relativa, subiectiva, in sensul ca detinatorul know-how-ului are cunostinte care-i permit sa faca ceva, mai bine decat o persoana interesata.

3. Semne distinctive ale activitatii industriale

3.1. Marcile de fabrica, de comert si de serviciu

a.      Definitii si functii

Marca este un semn distinctiv menit sa diferentieze produsele si serviciile unei intreprinderi de cele identice sau similare ale altor intreprinderi, cu garantarea unei calitati superioare si constante, semn susceptibil de a forma obiectul unui drept exclusiv, in conditiile legii, care apartine categoriei drepturilor de proprietate industriala.

Aceasta definitie subliniaza trasaturi fundamentale ale marcii: caracterul ei distinctiv, reflecta aspectul ei economic, se refera la garantarea calitatii si crearea increderii clientului privind garantarea calitatii si subliniaza faptul ca marca poate forma obiectul unui drept exclusiv.

Marcile, ca semne distinctive ale produselor sau serviciilor, sunt cunoscute din antichitate, cand au fost folosite semne (“sigillum”, care cuprindeau numele producatorului si localitatea de provenienta a produsului) pentru identificarea vinurilor, branzeturilor, produselor ceramice sau a altor produse. In evul mediu folosirea marcilor s-a extins ca urmare a dezvoltarii mestesugurilor. S-au separat doua categorii de marci, marca corporativa, pentru atestarea respectarii regulilor de fabricatie ale corporatiei si marca individuala, pentru individualizarea, in cadrul corporatiei, a produselor unui mestesugar. Primele legi emise direct pentru reglementarea protectiei marcilor au aparut in a doua jumatate a secolului XIX.

Marcile pot fi constituite din cuvinte, litere, cifre, reprezentari grafice plane sau in relief, combinatii ale acestor elemente, una sau mai multe culori, forma produsului sau a ambalajului acestuia, prezentarea sonora sau alte asemenea elemente.

Numele pot constitui o marca daca au un aspect caracteristic, sunt rezultatul combinarii unor elemente figurative ca viniete sau embleme, ori au grafica, asezare a literelor sau culoare specifica. Legislatia din diferite tari cuprind reguli si restrictii cu privire la modul de folosire a numelor ca marci.

Astfel, potrivit reglementarilor din tara noastra, firma - numele comercial – (v. cap. 5), poate intra, in intregime sau partial, in compozitia unei marci, cu conditia de a nu incalca drepturi anterioare si sa nu creeze confuzii. Aceasta prevedere nu exista in legislatia tuturor tarilor.

Denumirile – marca sunt cuvinte luate din limbajul curent sau inventate, arbitrare sau de fantezie, de exemplu Kodak, Ford, Coca-Cola, Jaguar.

Literele si cifrele pot constitui o marca singure sau in combinatie. Adesea literele sunt initialele unui nume sau denumiri ale unei intreprinderi, de exemplu FIAT (Fabrica Italiana Automobili Torino), BMW (Bayerische Motoren Werke), ELF (Essence et Lubrefiants de France).

Cifrele utilizate ca marca, sau ca parte a marcii, semnifica, de regula, fie anul aparitiei modelului respectiv, fie varianta modelului, sau o anumita caracteristica etc, de exemplu Dacia 1310, dar nu au neaparat o astfel de smnificatie, cum este, de exemplu, marca 8x

Reprezentarile grafice, plane sau in relief, care pot fi inregistrate ca marci pot fi embleme, vignete, portrete, blazoane, desene etc Emblema. este un semn figurativ simplu cu valoare simbolica asa cum este de exemplu marca firmei Puma. Vigneta este un ansamblu de figuri, de exemplu marca firmei Adidas. O reprezentare in spatiu este marca firmei Mercedes.

De regula, nu se admite de catre legislatiile nationale folosirea drept marci a formelor geometrice simple, cum sunt triunghiul, patratul, cercul, neinsotite de elemente figurative.

Culoarea sau combinatiile de culori constituie elemente protejate ale marcilor unor firme ca Pepsi (rosu-alb-albastru intr-un anumit aranjament), Milka (violet), Kodak (galben).

Forma produsului sau a ambalajului, folosita ca marca se poate exemplifica prin forma sticlelor de Coca-Cola.

Marca sonora, desi tehnica moderna ar permite larga ei utilizare, este mai putin raspandita. Un exemplu il constituie marca firmei Metro Goldwin Mayer.

Legislatiile diferitelor tari exclud anumite semne de la inregistrarea ca marca. Astfel, potrivit legislatiei romane, nu pot fi inregistrate, de exemplu, marcile care nu au caracter distinctiv(nu se deosebesc suficient de alte marci privind produse identice sau similare inregistrate in tara sau ocrotite pe baza de conventii internationale), sunt constituite din indicatii devenite uzuale, sau sunt constituite din forma produsului impusa de natura lui, ori din indicatii privind destinatia, cantitatea produsului, marcile care pot induce in eroare privind calitatea, natura sau originea geografica a produsului, sunt contrare ordinii publice si bunelor moravuri, constituie copierea, imitarea sau traducerea unei marci notoriu cunoscute, pentru produse sau servicii identice.

Functiile marcilor sunt azi, atat functiile clasice, de identificare a produselor si de garantie a unui nivel calitativ constant al acestora, cat si cele moderne ca functia de reclama.

Se remarca faptul ca, odata cu diferentierea produselor unei intreprinderi, are loc si o diferentiere a marcilor aceleiasi intreprinderi. Astfel, elocventa este situatia marcilor de automobile, dar situatii similare se intalnesc, de exemplu, in industria farmaceutica sau in industria alimentara. Producatori ca Volkswagen, Opel, Fiat sau Renault au pe piata tot mai multe modele, Rhone-Poulenc sau Pfizer tot mai multe produse farmaceutice, Danone, Coca-Cola ori Nestle tot mai multe sortimente de produse alimentare, toate cu denumirea inregistrata ca marca.

b. Clasificarea marcilor

- Dupa destinatie marcile se impart in marci de fabrica si marci de comert.

Marcile de fabrica se inregistreaza la cererea intreprinderilor producatoare si se aplica de acestea pe produsele lor. Asa sunt, de exemplu, Coca-Cola, Pepsi-Cola, Ford, Fiat, Škoda, Whirlpool etc.

Marcile de comert se inregistreaza la cerera intreprinderilor de comert si se aplica de acestea pe produsele pe care le comercializeaza, de exemplu, Quelle, Metro, Billa, Privileg, Profi etc. Daca producatorul comercializeaza propriile sale produse, poate folosi in acelasi timp marca de fabrica si marca comerciala.

- Dupa obiectul lor, marcile pot fi marci de produse si marci de servicii.

Marcile de produse pot avea, la randul lor, mai multe tipuri de relatii cu produsul, astfel:

- marci individuale de produs atunci cand producatorul are cate o marca inregistrata pentru fiecare produs. De exemplu gama de marci inregistrata pentru produsele unui producator de cosmetice sau de agenti de spalare (Ariel, Lenor ale producatorului Procter & Gamble);

- o singura marca pentru toate produsele unui producator, de exemplu BMW;

- marci distincte pentru diferite linii de produse ale producatorului, de exemplu Kenmore pentru produse electrocasnice, Homart pentru instalatii sanitare ambele produse de firma Sears.

- marci structurate pe mai multe niveluri prin combinarea, de exemplu, a marcii de fabrica cu marcile individuale de produs pentru automobile – VW-Golf, VW-Polo, VW-Bora etc, sau Renault Clio, Renault Megané etc.

Marcile de servicii se pot aplica pe produse pentru servicii prestate in legatura cu acestea (de exemplu vopsitorii, spalatorii etc), sau pot indica servicii nelegate de anumite produse (de exemplu servicii bancare, de asigurari, de emisiuni radio sau TV, turistice etc).

- Dupa titularul lor, marcile pot fi individuale si colective.

Marcile individuale apartin unei persoane fizice sau juridice determinate.

Marcile colective apartin unor asociatii de producatori, comercianti sau prestatori de servicii.

Alte criterii de clasificare a marcilor sunt compozitia lor (simple sau compuse) si natura lor (verbale, figurative, sonore).

Se foloseste expresia de marca notorie pentru marca larg cunoscuta, de un renume deosebit in randul consumatorilor (asa cum sunt astazi Kodak, McDonald’s, Coca-Cola, Nestl , Sony, Disney, IBM etc)

Datorita caracterului lor specific, trebuie sa se faca distinctie intre marca de conformitate cu standardele si marca de calitate, pe de o parte si marcile de fabrica si de comert, sau de serviciu, in sensul celor de mai inainte, pe pe de alta parte. Marca de fabrica, de comert sau de serviciu se inregistreaza la organismul competent, la cererea titularului si contribuie la mentinerea calitatii produselor respective prin efortul titularului de a satisface cerintele cumparatorilor care, datorita marcii cunosc si deosebesc produsul sau de altele similare. Marca de calitate este acordata de organizatii de certificare a calitatii si are rolul de a atesta existenta unui anumit nivel de calitate; ea poate sa apara pe produsele identice sau similare ale mai multor titulari. Marca de fabrica si comert actioneaza asupra cumparatorului printr-o prezumtie a calitatii, marca de calitate ca o atestare a calitatii.

b.      Protectia marcilor

Protectia internationala a marcilor

La baza protectiei internationale a marcilor sta Conventia de la Paris (1884). In cadrul Conventiei au fost incheiate aranjamente privind aspecte speciale ale protectiei proprietatii industriale. Dintre acestea, Aranjamentul de la Madrid (1891) se refera direct la protectia internationala a marcilor.

Aranjamenrul de la Madrid a inlocuit inregistrarile nationale cu o singura inregistrare internationala, care conform Conventiei de la Paris, au fost o conditie prealabila a protectiei marcilor in tarile membre,.

Potrivit Aranjamentului de la Madrid, inregistrare internationala a unei marci la OMPI se face cu conditia inregistrarii prealabile in tara membra a Aranjamentului in care solicitantul are domiciliul sau intreprinderea.

Durata protectiei internationale este de 20 de ani, dar in primii 5 ani protectia este dependenta de mentinerea ei in tara de origine.

O marca ce face obiectul inregistrarii internationale este supusa in fiecare tara desemnata aceluiasi regim ca si o marca depusa direct la organismul national cu atributii in domeniul protectiei marcilor.

Romania este, alaturi de alte 42 de tari, parte la Aranjamentul de la Madrid. Aranjamentul a fost perfectionat printr-un Protocol (Madrid, 1989), la care Romania este, de asemenea, parte.

In Uniunea Europeana, armonizarea legislatiilor referitoare la marcile nationale se limiteaza la aspecte juridice de fond cu impact asupra functionarii pietei interne: definirea semnelor care pot fi protejate ca marci, drepturile acordate de marci, motivele de respingere sau de anulare a marcilor, marcile colective si de certificare.

In uniunea Europeana coexista regimurile nationale ale marcilor si cel comunitar, agentii economici fiind cei care aleg marcile nationale sau marcile comunitare.

Printr-un Regulament al Uniunii, a fost interzis importul produselor cu marci contrafacute si in paralel au fost adoptate norme specifice privind masurile de la frontierele comunitare

Protectia marcilor in Romania

Legea care sta, in prezent, la baza protectiei marcilor in Romania, este Legea nr. 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice.

Potrivit legii marcile au caracter facultativ.

Organismul national de specialitate, cu atributii in domeniul protectiei marcilor, este Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci (OSIM). OSIM inregistreaza, examineaza si publica cererile de inregistrare a marcilor, elibereaza certificate de inregistrare a marcilor, inregistreaza marcile in Registrul National al Marcilor si le publica in Monitorul Oficial de Proprietate Industriala, indeplineste atributiile care revin autoritatii nationale conform cu Aranjamentul si cu Protocolul de la Madrid, precum si toate celelalte atributii in domeniu.

Ca si in cazul inventiilor, si in cazul marcilor se aplica principiul prioritatii. Dreptul de prioritate asupra marcii decurge de la data inregistrarii la OSIM a cererii insotite de documentatia necesara.

Marcile inregistrate se pot folosi numai pentru produsele, serviciile, lucrarile pentru care au fost inregistrate.

Inregistrarea marcii confera titularului dreptul de folosire exclusiva pe un termen determinat (10 ani in Romania) care se poate prelungi prin reinoirea solicitarii de protectie. Drepturile cu privire la marca pot fi transmise, operatie care trebuie sa fie inregistrata la autoritatea care a inregistrat marca la origine, in Registrul National al Marcilor.

Contrafacerea, imitarea sau folosirea fara drept a unei marci se pedepseste si poate duce la plata de daune.

Societatile straine beneficiaza pe teritoriul Romaniei de prevederile legii ca si societatile romanesti pe baza conventiilor internationale la care Romania este parte (Aranjamentul de la Madrid) si in lipsa acestora pe baza de reciprocitate.

O intreprindere poate cere inregistrarea uneia sau a mai multor marci. Aceeasi marca poate fi inregistrata pentru unul sau mai multe produse, dar si pentru acelasi produs intreprinderea poate inregistra mai multe marci.