Creditul pentru consum

CREDITUL PENTRU CONSUM

1. Observatii generale. Privire diacronica asupra institutiei

97. Creditul pare sa fie figura cea mai importanta in planul economiei secolului

scurs. Desi „imprumutati si imprumutatori” au existat dintotdeauna, creditul a cunoscut o

dezvoltare spectaculoasa de abia in ultimii 50 de ani. In Europa occidentala, a recurge la credit

a devenit pentru particulari un comportament frecvent incepand cu perioada de dupa cel de-al

doilea razboi mondial, in special in privinta construirii ori cumpararii de locuinte. Rapid,

creditul a fost extins la achizitia de automobile, mobilier, aparate electrocasnice, iar astazi

asistam la solicitarea de credit pentru satisfacerea unor trebuinte tot mai „efemere”: calatorii,

vacante, carti, vestimentatie, produse cosmetice, dupa cum, din nou cu ajutorul creditului, sunt

achitate cele mai diverse datorii prin intermediul cardurilor de plata (impozite, chirii, prime de

asigurari, hrana etc.)134

Daca, in urma cu jumatate de secol, se economisea timp de zeci de ani pentru

cumpararea unei case ori a unui autovehicul, astazi astfel de bunuri sunt dobandite imediat,

facand uz de parghiile creditului, urmand ca achitarea pretului sa se faca in transe esalonate pe

parcursul a catorva ani ori a catorva luni, dupa caz. Diferenta – in aparenta – este inexistenta;

in realitate, ea este uriasa: consumatorul profita imediat de bunul dorit, iar productia de astfel

de bunuri este in continua crestere.

O asemenea evolutie nu este insa lipsita de inconveniente si de pericole. Se traieste

din credit, se contracteaza pentru viitor, si, adesea, pentru un viitor indepartat. Intre timp,

dramele existentei umane pot spulbera calculul initial: pierderea locului de munca, contractarea

de credite mult prea oneroase, subestimarea „poverii” dobanzii, decesul partenerului,

invaliditatea survenita, pentru a nu da decat cateva exemple, duc la tot atatea cazuri de

„supraindatorare”.

134 J. Beauchard, op. cit., p. 386 si urm., pentru o analiza a dreptului francez in materie.

2. Protejarea consumatorilor in operatiunile de credit. Notiunea de „oferta

prealabila”

98. Desi atat spiritul, cat si mecanismul utilizat sunt identice, legiuitorul prefera sa

distinga intre creditul obtinut pentru bunuri de consum si creditul imobiliar. In privinta

primului, este de remarcat ca informarea imprumutatului este piesa centrala a dispozitivului de

protectie montat pentru faza formarii contractului. Publicitatea facuta ofertei de credit este,

fireste, facultativa pentru emitentul ofertei, insa, daca acesta din urma recurge totusi la

publicitate, va trebui ca mesajul sau sa contina o serie de mentiuni obligatorii, sub pericolul de

a-i fi aplicate ofertantului, in caz contrar, sanctiunile prevazute de lege. Orice mesaj sau

document publicitar va trebui sa contina, potrivit legii franceze, referiri la identitatea societatii

de credit, obiectul si durata operatiunii propuse, precum si un calcul al costului total al

imprumutului, incluzand dobanda datorata (precum si, in eventualitatea in care aceasta este

obligatorie, cuantumul total al primelor de asigurare pentru bunul in cauza). Referiri exprese

sunt necesare si cu privire la valoarea primei transe si a taxelor de procesare a dosarului depus

de imprumutat.

99. Formarea contractului are lor in etape, Codul consumatorului impunand in

Franta societatilor de credit sa formuleze o oferta prealabila, acompaniata de un drept de

retractare apartinand consumatorului135, de care acesta poate face uz in ipoteza in care, desi a

acceptat oferta de credit, hotaraste in zilele urmatoare sa revina asupra optiunii sale initiale.

Literatura de specialitate s-a grabit sa remarce, pe de o parte, uzul de pleonasm la care recurge

legiuitorul francez, asa-numita „oferta prealabila” descriind practic (in limbajul tehnic

traditional) orice oferta in etapa de pana la perfectarea contractului.

Pe de alta parte, potrivit legii franceze, oferta trebuie remisa in dublu exemplar

consumatorului, cu respectarea modelelor-tip fixate pentru activitatea bancara. Dincolo de

stangacia cu care unii autori rezolva problema, chiar si in situatia in care consumatorul este cel

care, cel dintai, se adreseaza societatii de credit solicitand un imprumut, nu consumatorul se

afla la originea ofertei, el facand o simpla invitatie la oferta (de altfel, nu el este cel care

fixeaza termenii imprumutului, in aceasta prima apropiere), motiv pentru care – intrucat si aici

veritabila oferta emana de la profesionist – documentul constatator trebuie sa contina, in mod

obligatoriu, seria de mentiuni stabilite prin lege.

135 Idem, p. 355.

100. Consumatorul obisnuieste sa semneze simultan atat contractul de imprumut, cat

si contractul servit de acesta (care poate fi unul de vanzare, locatiune, antrepriza etc.). In

Franta, legea adoptata la 10 ianuarie 1978 permite imprumutatului sa retracteze acceptarea intrun

termen de 7 zile, cu ajutorul unui formular detasabil anexat ofertei de credit. Acest termen

in care razgandirea trebuie sa imbrace forma unei declaratii manuscrise exprese, poate fi redus

la 3 zile, daca imprumutatul a cerut sa-i fie livrat mai repede bunul dobandit cu ajutorul

creditului.

In ideea de a facilita exercitiul libertatii de retractare, legea franceza interzice

executarea de plati intre societatea de credit si consumator, in baza respectivului contract, ceea

ce este de natura sa ridice semne de intrebare daca nu cumva procedeul cel mai nimerit ar fi

fost cel al termenului obligatoriu de reflexie, si nu cel al dreptului de retractare, in situatia

discutata parand a fi mai degraba vorba despre retardarea formarii contractului, decat despre

temporizarea etapei executarii.

3. Facultatea de agrement (de agreare)

101. In special atunci cand oferta de credit este facuta in vederea contractarii

concomitente, a consumatorului de credit, cu un vanzator, un locator ori un antreprenor s.a.,

societatea de credit are interesul de a se informa in legatura cu riscurile pe care si le asuma

atunci cand ofera respectivul credit. In acest sens, este uzuala practica de a stipula, in oferta de

credit, o asa numita clauza de agreare136 in baza careia, intr-un interval de 7 zile de regula,

societatea de credit isi rezerva dreptul de a notifica imprumutatul cum ca isi mentine (sau nu)

optiunea initiala de acordare a creditului catre acesta (in analizele recente, amintita clauza

functioneaza ca o rezerva in angajament; consimtamantul societatii de credit este un

„preconsimtamant” care, pentru a forma contractul impreuna cu acceptarea consumatorului,

trebuie sa fie „confirmat” de catre ofertant).

4. Interdependenta dintre contractul de credit si contractul de baza

102. Un alt aspect important este cel al interdependentei dintre contractul de credit si

contractul de baza, a carui finantare are loc prin intermediul primului. Este limpede ca cele

136 Pentru o prezentare a clauzelor de agrement, a se vedea D. Chirica, Contracte speciale civile si comerciale, cit.

supra, p. 128 si urm.

doua contracte sunt legate economic, consumatorul dornic sa obtina creditarea fiind interesat de

contractul fundamental numai in masura in care intervine contractarea creditului, si invers.

Interdependenta dintre cele doua conventii este, insa, si una juridica, in Franta legea speciala

solicitand ca in contractul fundamental sa se precizeze dependenta sa de contractul de credit,

executarea nici unui angajament neputand fi ceruta consumatorului cata vreme nu a acceptat

oferta prealabila a societatii de credit.

In ipoteza in care creditul este refuzat, ori consumatorul face uz de dreptul de

retractare, sau nu este agreat ulterior de imprumutator, contractul de baza „se rezolutioneaza”

(nefiind insa vorba de retinerea unei culpe, in realitate si in pofida termenilor uneori utilizati,

nu rezolutiunea este cea care opereaza, ci fie caducitatea, fie inexistenta contractului de baza, a

carui formare devine imposibila).

5. Protejarea consumatorului in etapa de executare a contractului

103. Precautiunile luate in vederea incheierii contractului de credit si legate de

informarea consumatorului, posibilitatea de „furnizare” a unui consimtamant avizat si de

consultare a ofertelor concurente devin insuficiente daca, in perioada de pana la rambursarea

creditului obisnuit, evenimente neprevazute si nefericite, precum maladia, decesul,

accidentarea, pierderea locului de munca, diminuarea in alt mod a venitului lunar etc. il aduc pe

consumator in situatia unui datornic falit. Se adauga, conjunctural, abuzul comis de societatea

de credit in inserarea, pentru asemenea situatii, de clauze penale extrem de oneroase.

In dreptul francez, legile speciale adoptate in materie limiteaza, pe de o parte,

cuantumul penalitatilor ce pot fi prevazute in contract pentru nerambursarea la termen a

creditului. Pe de alta parte, legea franceza prevede, pentru cazurile in care dificultatile

financiare inregistrate de consumator sunt pasagere, ori este vorba de o jena momentana si mai

putin grava, o procedura prin care, la cererea consumatorului adresata societatii de credit,

executarea obligatiilor lui este suspendata, prin instituirea unor termene de gratie bine

delimitate.

104. Posibilitatea, pentru judecator, de a acorda termene de gratie nu este o inovatie

de data recenta a legii franceze, Codul civil instituind o asemenea competenta. Adevarata

problema a fost insa aceea de a sti cum trebuie rezolvate situatiile in care, dupa expirarea

perioadei de gratie, debitorul se confrunta cu imposibilitatea de a rambursa, printr-o singura

plata, sume enorme, rezultate din aditionarea la datoria exigibila a dobanzilor si a daunelor –

interese calculate pentru acest interval. Legea franceza din 31 decembrie 1989 permite

judecatorului sa decida ca, pentru perioada de gratie, suma imprumutata nu este producatoare

de dobanzi, respectiv sa fixeze cuantumul transelor in care va fi rambursat imprumutul, in

functie de situatia debitorului.

La o privire mai atenta, nu se poate insa ignora atitudinea usor timorata a

legiuitorului francez in materie, cata vreme presiunea la care a fost supus de catre banci si

societatile de credit in general a fost deosebit de puternica. S-a remarcat chiar, nu fara malitie,

ca bancherul, dat fiind cuantumul ridicat al daunelor – interese obtinute in caz de imposibilitate

pentru consumator de plata la termen, este mai degraba interesat ca clientii sai sa aiba

dificultati financiare decat ca acestia sa-si execute fidel obligatia de rambursare

6. Protejarea consumatorilor in cazurile de supraindatorare

105. Franta ultimilor ani cunoaste, pe model american, ca de altfel si alte tari

europene, admiterea oficiala si, consecutiv, reglementarea printr-o lege speciala, a unei

probleme care, pana de curand, era cel mult una de ordin psihologic: cea a indatorarii excesive

a particularilor, in urma incheierii contractelor de consum. Legea franceza, astfel cum a fost

retusata prin modificarile aduse in 1995, instituie o procedura inedita, bizara chiar – daca am

privi-o cu ochii celor care au trait la inceputul secolului trecut – o procedura pe jumatate

amiabila, pe jumatate administrativa, al carei actor principal este asa-numita Comisie pentru

supraindatorarea particularilor, aflata sub control judiciar. Comisia este compusa dintr-un

reprezentant al Statului, al Trezoreriei, un reprezentant local al Bancii Nationale si doi

reprezentanti alesi de reprezentantul Statului la propunerea societatii de credit, respectiv la

propunerea asociatiilor familiale si a consumatorilor.

„Supraindatorarea” este un concept propriu dreptului consumatiei care descrie

„imposibilitatea manifesta, pentru debitorul de buna-credinta, de a face fata ansamblului

datoriilor sale neprofesionale, exigibile sau scadente”.

106. Buna-credinta este o conditie de admisibilitate a cererii consumatorului de a i

se aplica procedura speciala. In dreptul francez, mai multe decizii ale Curtii de Casatie retin

ideea ca, si in acest domeniu, buna-credinta se prezuma, revenind profesionistilor creditori

sarcina probarii unei indatorari dolosive ori rezultate dintr-o neglijenta nepermisa. In plus,

instanta suprema franceza a afirmat, de fiecare data, ca revine judecatorilor fondului misiunea

de a cerceta (analiza) circumstantele care au dus la situatia de indatorare excesiva. De exemplu,

nu poate fi considerat debitor de buna-credinta consumatorul care, pentru a obtine noi credite, a

disimulat situatia sa patrimoniala reala, prin declaratii mincinoase.

Supraindatorarea activa (indatorarea necugetata, insuficient reflectata, rezultata

dintr-o neglijenta grava) nu este insa singura ipoteza posibila. Supraindatorarea pasiva –

adesea mai grava – poate reiesi dintr-o situatie ulterioara de divort, somaj, invaliditate

survenita, decesul unuia din soti s.a.; cu alte cuvinte, este produsul unor circumstante

exterioare, personale ori familiale si solicita, din partea judecatorului, o indulgenta aparte.

In Franta, o suita de texte legale culminand cu Legea din 29 iulie 1998 privitoare la

lupta contra excluderii sociale si cu introducerea in Codul consumatiei a art. L. 331 – 1 si

urmatoarele instituie o procedura speciala referitoare, pe de o parte, la reglarea amiabila a

creantelor intre debitorul falimentar civil si creditorii sai si, pe de alta parte, la redresarea

judiciara civila a acestuia. Beneficiul amintitei proceduri este rezervat persoanelor fizice, iar

aplicarea textelor legale este declansata de cererea consumatorului adresata unei comisii

speciale de mediere.

107. Procedura franceza a supraindatorarii poate fi rezumata astfel: (I) depunerea

dosarului, (II) admiterea dosarului consumatorului, (III) inscrierea imediata a acestuia in

Fisierul electronic national al incidentelor de credit privind particularii, (IV) elaborarea unui

plan de reglare amiabila a debitului intre creditori si debitor, (V) in caz de esec al rezolvarii

amiabile, elaborarea unui plan conventional de redresare civila, (VI) daca aplicarea planului se

dovedeste posibila (debitorul este solvabil), se procedeaza la esalonarea platii datoriilor pe o

durata maxima de 8 ani. Remarcabila, in acest context, este posibilitatea legala de moderare a

dobanzilor datorate creditorului pana la intinderea dobanzii legale.

In ipoteza in care aplicarea planului devine imposibila (debitorul este insolvabil), se

aplica un moratoriu (inghetarea datoriilor) pentru o durata cuprinsa intre cateva saptamani si

trei ani. In acest interval de timp, daca sansele debitorului de a-si achita treptat datoriile sunt

nule sau modice, dosarul se reintoarce in fata Comisiei, care procedeaza la o stergere totala

sau partiala a datoriilor consumatorului. Singura „sanctiune” suferita de acesta din urma este

inscrierea imediata in Fisierul national al incidentelor privind creditul acordat particularilor,

pentru 8 ani consecutivi, ceea ce echivaleaza cu excluderea de la posibilitatea de a obtine

credite in urmatorii 8 ani.

108. Tratamentul favorabil de care se bucura, in Franta, consumatorul care a

contractat credite in caz de „faliment civil” „marturiseste” despre un filon teoretic al „asistentei

civile aplicate majorilor”. Iar favorizarea neta a consumatorului debitor, prin lipsirea

creditorilor de plata unei parti din dobanzi (ori chiar de plata creantelor in capital) nu este

altceva decat solidarism contractual aplicat raporturilor „profesionist – consumatori”.

Procedura de examinare a dosarelor este prescrisa exclusiv pentru persoanele fizice,

fiind excluse persoanele morale, cu exceptia cazului in care ar fi vorba despre supraindatorarea

unei familii. Nu se distinge insa intre familia de fapt (familia naturala, concubinajul) si familia

legal constituita.

Situatia de supraindatorare ca si concept juridic descrie imposibilitatea manifesta,

pentru un debitor de buna-credinta, de a face fata ansamblului datoriilor sale non-profesionale,

devenit exigibile. Termenii definitiei nu sunt extrem de clari. Imposibilitate manifesta de plata

inseamna imposibilitate evidenta si nu una relativa insa, faptic, intotdeauna neputinta de plata

este conjuncturala, izvorata din raporturi obligationale precise, fiind greu de facut aprecieri

generale, obiective, in legatura cu posibilitatea achitarii oricarui debit, catre orice creditor

personal al acelui consumator.

109. Legea franceza solicita, pentru aplicarea procedurii, ca debitorul sa fie de bunacredinta,

ceea ce este de natura sa ridice numeroase semne de intrebare. Inteleasa strict, cu

rigiditate, conditia ar duce la inlaturarea majoritatii debitorilor. Interpretata rezonabil, bunacredinta

va exista ori de cate ori debitorul nu s-a comportat abuziv ori fraudulos in obtinerea

creditelor, ceea ce l-ar face nedemn de protectia legii.

Misiunea Comisiei este ca, pe cale amiabila, sa-si dea concursul la elaborarea unui

plan conventional de redresare, putand la nevoie sa instituie masuri autoritare, ce debuteaza ca

simple recomandari, insa pot deveni, in final, obligatorii pentru consumatorul implicat.

Singurul in drept sa sesizeze Comisia, printr-o declaratie expresa in acest sens, este

consumatorul, indicand in textul cererii nu numai situatia familiei sale, dar si elementele de

activ si de pasiv ale patrimoniului sau. Comisiei ii revine o obligatie legala de discretie in

legatura cu aceste informatii. Comisia poate cere suspendarea procedurilor pendinte de

executare indreptate impotriva respectivului debitor, dupa care se trece la elaborarea planului,

ce trebuie aprobat atat de debitor, cat si de principalii sai creditori. Planul poate contine masuri

de reesalonare a platilor, reduceri ori suprimari ale dobanzilor, crearea ori substituirea de

garantii.

Comisia poate recomanda o reesalonare a datoriilor pentru 5 ani, cu exceptia celor

fiscale ori catre organismele de securitate sociala, sau chiar sa ceara creditorilor sa faca

imputarea platilor mai intai asupra capitalului, apoi asupra dobanzilor. In caz de vanzare silita a

locuintei consumatorului, declansata de societatea de credit finantatoare a cumpararii locuintei,

Comisia poate cere stergerea datoriei catre societatea de credit ramasa dupa alocarea integrala

a pretului vanzarii pentru achitarea creditului imobiliar contractat.

Procedura supraindatorarii in dreptul francez al consumatiei

Depunerea

dosarului

Declararea acestuia ca admisibil

Inscrierea imediata in fisierul national al incidentelor de plata privind particularii

Elaborarea unui plan pentru procedura amiabila dintre debitor si principalii creditori

In caz de esec (al acestei proceduri)

Elaborarea unui plan conventional de redresare

Plan posibil (debitor solvabil) Plan imposibil (debitor insolvabil)

Durata maxima de esalonare a platilor: 8 ani

Dobanzile creditelor pot fi reduse la intinderea dobanzii legale

Moratoriu (inghetarea datoriilor) pe o perioada intre 3 saptamani si 3 ani

Revenirea in fata comisiei: stergerea totala / partiala a datoriilor

Inscrierea in fisierul national pentru 8 ani (excluderea de la acordarea de credit timp de 8 ani

7. Creditul pentru consum in dreptul roman

110. Creditul pentru consum este, pentru dreptul privat, un „copil” atipic: s-a

dezvoltat intr-un an cat altii in sapte. Institutia creditului pentru consum este de data relativ

recenta inclusiv pentru dreptul francez – un posibil model in materie – iar in dreptul roman este

cunoscuta de abia peisajului ultimilor doi-trei ani. Conceptul descrie insa o realitate economica

REFERAT: Politici macroeconomice REFERAT: Completarea si depunerea cererii de finantare a proiectului - actul de imputernicire autentificat

extrem de prolifica, achizitionarea pe credit a unei game tot mai largi de bunuri si servicii

recreand astazi iluzia existentei paradisiace.

Societatea de consum nu este insa o societate paradisiaca Pericole grave il pandesc

pe consumator la tot pasul: riscul indatorarii excesive, prin incheierea unor contracte de credit

carora financiar nu le poate face fata; capcana cumpararii mult prea pripite a unor bunuri

inutile ori inadecvate trebuintelor sale s.a. Este motivul pentru care nevoia unei reglementari

exprese (si relativ detaliate) a conditiilor de contractare pe credit pentru bunuri de larg consum

s-a facut simtita si in dreptul nostru.

111. Astfel, recent adoptata Lege nr. 289 din 24 iunie 2004 privind regimul juridic

al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice137 poate fi un

bun prilej de trecere in revista a principalilor piloni pe care – in spatiul creditului pentru

consum – este axata protectia consumatorului: regulile speciale privind publicitatea ofertei de

credit, formalismul informativ si, nu in ultimul rand, regimul juridic aparte aplicat „creditului

gratuit”. Legea nr. 289/2004 este o transpunere in dreptul roman138 a Directivei nr. 87/102/CEE

din 22 decembrie 1986 pentru armonizarea prevederilor legislative, administrative si de

reglementare privind creditul pentru consum, modificata si completata prin Directiva nr.

90/88/CEE din 22 februarie 1990 si Directiva nr. 97/7/CE din 16 februarie 1998. La fel ca si

reglementarile europene preluate, Legea nr. 289/2004 se fondeaza pe ideea contracararii

situatiei de „supraindatorare” a particularilor, dar fara a defini si detalia o procedura speciala in

materie, din graba, probabil, cu care „transpunerea” modelului european s-a realizat.

Publicitatea ofertei de credit

137 Publicata in „Monitorul Oficial al Romaniei”, partea I, nr. 611 din 6 iulie 2004 si intrata in vigoare,

conform art. 24 (2), la 6 luni de la data publicarii. In continuare Legea.

138 Aspect indicat expres in textul art. 24 (1) din Lege.

112. Prima remarca pe care un cititor atent o poate face, atunci cand parcurge textul

Legii nr. 289/2004 este aceea ca, in materie de credit pentru consum, legiuitorul roman – pe

modelul directivelor europene – nu a considerat suficienta prohibitia generala a publicitatii

inselatoare, ci a optat pentru „inasprirea” regimului aplicabil mesajului publicitar in acest

domeniu. Astfel, in a doua parte a textului art. 5 din Lege se aminteste faptul ca, si in privinta

creditului pentru consum, profesionistii sunt chemati sa „respecte prevederile Legii nr.

148/2000 privind publicitatea, cu modificarile si completarile ulterioare”.

Textul art. 5 adauga insa: „scopul comercial al acestor informatii trebuie sa fi expus

foarte clar, prin folosirea limbajului obisnuit”. Intram, dintr-o data, pe terenul unui regim mai

riguros aplicat mesajului publicitar: pe de o parte, acesta trebuie sa faca uz de termenii

limbajului comun, cu evitarea expresiilor de specialitate inaccesibile celui profan. Transpare de

aici intentia legiuitorului de a-l pune la adapost pe consumator de situatiile in care ar fi „sedus”

de un anunt publicitar care ascunde – prin omisiune ori prin eufemizare – pericolele ce decurg

din acceptarea ofertei de credit. Mai mult chiar, publicitatea facuta creditului poate exploata

vizibil credulitatea, nevoia de afectivitate, trebuintele fizice ale consumatorului etc. Or,

informatia „livrata” consumatorului trebuie sa fie comprehensibila, iar norma legala tinde la

disiparea – din interiorul anuntului publicitar ori a ofertei de credit139 - a oricarei obscuritati ori

ambiguitati. Prezentarea inteligibila a informatiilor esentiale inlesnesc elaborarea unui

consimtamant „luminat”. Ceea ce ne permite sa conchidem ca, desi prima faciae regula pare sa

gestioneze regimul publicitatii ofertei de credit, in realitate pe terenul formarii contractului

trebuie sa ne plasam atunci cand discutam aceasta reglementare, iar tinta sa ultima este

protejarea consimtamantului „partii slabe” la act.

Asadar, legiuitorul – pe tiparul directivelor europene – a considerat insuficienta, in

materia creditului pentru consum, interzicerea publicitatii inselatoare si a impus, in cuprinsul

139 Un strop de atentie: desi „anuntul publicitar” si „oferta de credit” sunt aduse impreuna in textul art. 5 din

Lege, pentru a li se aplica regula informarii comprehensibile si cea a informarii loiale (ambele trebuie „sa

mentioneze dobanda anuala efectiva (DAE) in mod clar si inteligibil”), in realitate regimul lor juridic – inclusive din perspectiva sanctiunii aplicabile in caz de absenta a mentiunii referitoare la DAE – este radical diferit. Astfel, un anunt publicitar facut cu incalcarea literei art. 5 atrage aplicarea unei amenzi contraventionale de la 50.000.000 lei la 100.000.000 lei, conform art. 17 (1) lit. b) din Lege. In vreme ce – desi aplicarea aceleiasi amenzi ramane posibila si in cazul unei oferte incomplete – contractul va fi lovit in plus de nulitate absoluta (art. 16 (2)), consumatorul lezat putand obtine repunerea in situatia anterioara contractarii. Vom reveni cu detalii asupra acestor aspecte (infra, nr. 15 si urm.).

art. 5 din Lege, o serie de reguli pozitive, ce obliga profesionistii creditului la inserarea unor

mentiuni obligatorii in mesajul publicitar, respectiv in textul ofertei de credit. Vom analiza

aceste reguli in cele ce urmeaza.

Formalismul informativ - notiune

113. Mentiunea obligatorie privind DAE. Potrivit art. 5 din Lege, orice oferta de credit

pentru consum „trebuie sa mentioneze DAE, in mod clar si inteligibil”. DAE - dobanda anuala

efectiva - reprezinta, dupa cum se arata in art. 2 lit. e), „costul total al creditului la consumator,

exprimat in procent anual din valoarea creditului total acordat si calculat in conformitate cu art.

4”.140 Mentiunea obligatorie impusa de Lege pentru orice anunt publicitar ori oferta de credit

pentru consum se refera la DAE si indica intentia legiuitorului de a reprima doua tipuri de

practici abuzive141: pe de o parte, profesionistii creditului pot incerca anuntarea unui cost al

creditului relativ scazut, fara a avertiza consumatorul asupra obligatiei sale contractuale de a

plati taxe de examinare a dosarului, comisioane si alte remuneratii ale imprumutatorului, al

caror cuantum sporeste substantial, in realitate, costul total al creditului contractat; or, in

prezenta art. 5 din Lege, o asemenea tentativa a profesionistului este anulata, DAE trebuind a fi

specificata in oferta (respectiv in mesajul publicitar) expres si inteligibil.

Pe de alta parte, imprumutatorul ar putea indica o dobanda calculata asupra

capitalului imprumutat initial, cu ignorarea intentionata a faptul ca acest capital se diminueaza

succesiv in timp, prin fractiunile ce vor fi rambursate esalonat. Or, specificarea DAE

furnizeaza consumatorului o informatie obiectiva: aceasta se determina cu luarea in calcul a

modalitatilor de amortizare, in functie de rambursarea fiecarei transe din suma initiala.

140 Textul art. 4 (1) precizeaza: „DAE, care face echivalenta, la nivelul unui an, intre valoarea curenta a tuturor angajamentelor sub forma unor imprumuturi, rambursari si cheltuieli existente sau viitoare, acceptate de catre creditor si de beneficiarul creditului, se calculeaza in conformitate cu formula prevazuta in anexa nr. 2”. De subliniat ca anexa nr. 2 la Lege cuprinde ecuatia fundamentala, iar in anexa nr. 3 se indica exemple de calcul, din nou pe baza de ecuatii rezolvate algebric. Enunturile matematice livrate de legiuitor – si care pot descumpani, prin complexitate, cititorul neinitiat – nu sunt decat un calc al formulelor prevazute de Directiva nr. 98 din 16 februarie 1998.

141 A se vedea J. Calais - Auloy, Fr. Steinmetz, Droit de la consommation, cit. supra, p. 381-382.

114. Mentiunile obligatorii prevazute de art. 8 din Lege. Potrivit art. 8 din Legea nr.

289/2004 textul scris al contractului de credit pentru consum trebuie sa prevada expres:

(a) numele si adresele partilor contractante (art. 8 lit. a) din Lege);

(b) valoarea DAE, precum si indicarea conditiilor in care DAE poate fi modificata

(art. 8 lit. b) si c) din Lege); textul este superfluu, daca observam ca, deja in baza art. 5 din

Lege, mentiunea privitoare la DAE trebuie sa figureze in orice oferta de credit pentru

consum.Tautologia comisa de legiuitor se explica simplu si este de natura sa nu puna intr-o

lumina prea favorabila felul in care redactorii Legii stapanesc conceptele elementare de drept

privat: oferta de care face vorbire art. 5 este vazuta, in chip bizar, drept „altceva” decat

contractul final ca acceptare a respectivei oferte142 (un soi de document publicitar sau de

„propunere” nejuridica). Motiv pentru care – savarsind o eroare tehnica evidenta – legiuitorul

prevede ca obligatorie mentionarea DAE atat in oferta, cat si in „oferta acceptata”.143

(c) „o lista cu valoarea, numarul si frecventa sau datele platilor pe care consumatorul

trebuie sa le efectueze pentru rambursarea creditului, precum si pentru dobanda si alte costuri.

In cazul in care este posibil, va fi indicata, de asemenea, valoarea totala a platilor efectuate”

(art. 8 lit. d) din Lege). Asistam din nou la amestecarea, in acelasi text legal, a doua tehnici

juridice care ar fi trebuit sa ramana distincte: pe de o parte, primele date sunt elemente

esentiale ale contractului de credit pentru consum (ce tin de nucleul acestuia, conturat prin

lege); pe de alta parte, mentionarea valorii totale a platilor este facultativa (spre deosebire de

elementele de esenta contractului, a caror precizare este obligatorie).

O singura problema, totusi: precizarea acestei „valori totale” este utila

consumatorului pentru formarea unui consimtamant avizat. Din doua, una: ori mergem pe ideea

ca stipularea in contract a costului total al creditului (cum cere art. 8 lit. e)) este suficienta

pentru informarea consumatorului si atunci mentionarea „valorii totale a platilor” nu mai este

obligatorie. Ori consideram – intr-o varianta mai putin credibila – ca stabilirea prin contract a

valorii total a platilor este si ea obligatorie, dar atunci ea nu poate fi si facultativa (indicata,

adica – in exprimarea legiuitorului – „in cazul in care este posibil”)! Hilar, la urma urmelor,

demersul redactorilor Legii, in art. 8 lit. d): o parte a acestor date este si ea „obligatorie”, dar

numai „in cazul in care este posibil”…

142 Este un truism, dar il formulam totusi: contractul nu este altceva decat o oferta careia i s-a spus „da”

(„acceptarea” cu amendamente aduse ofertei fiind, ea insasi, o contraoferta).

(d) „o lista a elementelor de cost prevazute la art. 4 alin. (2) si care revin

consumatorului” (art. 8 lit. e) din Lege);

(e) documentatia de credit specifica (art. 8 lit. f) din Lege);

(f) prevederile art. 11 devin si ele mentiuni obligatorii144 (conform art. 8 lit. g) din

Lege);

(g) „celelalte conditii esentiale ale contractului de credit, inclusiv clauzele prevazute

in anexa nr. 1” (art. 8 lit. h) din Lege).

115. Circumscrieri ale conceptului de „formalism informativ”. Formalismul descris

de Codul civil face pereche cu notiunea de „consensualism”, careia i se opune, mai mult sau

mai putin direct, in functie de formele sale. Spre deosebire insa de varianta traditionala – a

formalismului substantial, probator ori a celui cerut pentru opozabilitate – formalismul

informativ nu poate fi aranjat, la rigoare, nici printre speciile solemnitatii stricto sensu, nici

printre variantele formei ad probationem.

Ce este formalismul informativ? Conceptul descrie o tehnica perfectionata de

protectie145 a consimtamantului consumatorului la incheierea contractelor cu profesionistii

comertului. Sorgintea sa este legala: stabilirea cazurilor de formalism informativ si a conditiilor

in care informatia obligatorie trebuie furnizata consumatorilor ramane apanajul legiuitorului,

care intervine prin intermediul legilor speciale apartinand dreptului consumului. Literatura

franceza de specialitate aranjeaza aceasta noua specie de formalism cand printre variantele

solemnitatilor, cand printre masurile preventive de informare a consumatorilor (ca sursa legala

si concreta a unei obligatii de informare). Care sa fie adevarul? Credem ca formalismul

informativ este o varianta moderna, inovata a formalismului ad validitatem, solemnitatea si

informarea obligatorie imbinandu-se intr-un mod inedit, perfectionat in raport cu maniera

traditionala de evitare a viciilor de consimtamant.

143 Consumatorul nu va figura nicicand ca ofertant, contractele de credit pentru consum fiind, si ele, contracte

de adeziune.

144 Potrivit art. 11, „(1) Consumatorul are dreptul sa achite anticipat, integral sau partial, obligatiile sale

rezultate din contractul de credit. (2) In cazul achitarii anticipate a obligatiilor sale contractuale, consumatorul are dreptul la o reducere echitabila a costului creditului, stabilita proportional cu perioada de utilizare a creditului respectiv”.

145 V. Magnier, Les sanctions du formalisme informatif, in „La Semaine Juridique” nr. 5/2004, p. 178.

116. Este adevarat ca, la o privire superficiala, formalismul informativ nu pare a se

asemana prea mult cu solemnitatea traditionala, care descrie de regula obligativitatea intocmirii

unui act autentic notarial pentru insasi nasterea valabila a conventiei. Cu toate acestea, despre

un veritabil formalism ad validitatem vorbim si in ipoteza instituirii prin lege – precum in cazul

contractelor de credit pentru consum – a unui formalism informativ. Am vazut mai sus ca,

potrivit art. 5 din Legea nr. 289/2004, atat anunturile publicitare, cat si oferta de credit pentru

consum trebuie sa contina, in mod obligatoriu, mentiunea privitoare la cuantumul DAE.

Pentru ca textul legal sa isi atinga finalitatea protectoare se impune cu necesitate ca

oferta de credit146 sa fie facuta in forma scrisa, numai astfel putandu-se vorbi despre

respectarea cerintei legale a mentiunii obligatorii. In alti termeni: ori de cate ori legea impune

inserarea unor mentiuni speciale, ea indica implicit, cu necesitate, respectarea formei scrise ad

validitatem, intrucat doar astfel oferta formulata de profesionistii creditului (sau ai comertului

in general) va satisface cerinta legala. Rationamentul este simplu: despre mentiuni obligatorii

putem vorbi numai in perimetrul formei scrise a contractului vizat147

117. Teoretic, solutia ar putea fi si in sensul unui formalism probator: pentru ca

profesionistul creditului sa poata face dovada respectarii cerintei mentiunii obligatorii, este

necesar ca acesta sa fi redactat in scris oferta adresata consumatorului. Repetam: nu aceasta

este calificarea corecta a formalismului informativ, el nefiind un simplu formalism ad

probationem, ci unul ad substantiam. De ce? Credem ca lucrurile pot fi simplu explicate:

legiuitorul nu se poate opri aici la o cerinta de proba: consimtamantul consumatorului este cel

ocrotit prin regula instituita de art. 5 (si o parte din textul art. 8) din Lege; or, protejarea

consimtamantului la act este, din totdeauna, o marca a formei solemne.

146 Este limpede ca formalismul informativ, ca specie a formei solemne, se aplica numai ofertei de credit –

inteleasa ca act juridic unilateral – nu si documentelor / mesajelor publicitare. Este motivul pentru care credem ca legiuitorul nostru a optat in mod gresit pentru „inghesuirea” pripita, in acelasi text legal (art. 5 din Legea nr.

289/2004) atat a unei conditii speciale privind publicitatea ofertei de credit, cat si a unei cerinte solemne, privind forma ofertei de credit. Este adevarat ca, la nivelul obiectului, cele doua conditii se suprapun (atat mesajul

publicitar, cat si oferta propriu-zisa trebuind sa contina precizarea expresa a cuantumului DAE). Pe fond insa cele doua cerinte apartin unor planuri diferite: una este conditia privitoare la publicitate (sanctionata doar cu amenda) si alta este cerinta instituind un formalism validator informativ pentru chiar oferta de credit, cand absenta mentiunilor obligatorii atrage nulitatea contractului insusi!

147 De altfel, potrivit art. 7 din Lege, contractele de credit pentru consum „vor fi redactate in scris, pe hartie sau pe alt suport durabil”.

Daca am interpreta textul art. 5 din Lege in sensul instituirii unei rigori probatorii,

am esua in absurd: inscrisul - instrumentum consemnand oferta – daca exista – in masura in

care nu contine mentiunea obligatorie a DAE, ar fi nul ca mijloc de dovada; contractul de

credit s-ar derula insa mai departe, in caz de litigiu urmand a fi probat in extremis printr-alte

mijloace decat inscrisul inform. Desigur, profesionistului i s-ar putea aplica amenda

contraventionala prevazuta de art. 17 din Lege, dar aceasta rezolvare nu ar inlesni cu nimic

situatia consumatorului care a contractat in necunostinta de cauza si al carui consimtamant a

fost unul neavizat. Prin urmare, nu de un formalism probator riguros are nevoie consumatorul

la formarea contractelor de credit pentru consum, ci de un formalism ad validitatem, a carui

nerespectare atrage, dupa cum se stie, nulitatea absoluta a contractului inteles ca negotium. Cu

tot ceea ce implica aceasta, inclusiv repunerea partilor in situatia anterioara contractarii.

Prin ricoseu, asadar, obligativitatea mentionarii DAE implica redactarea in forma

scrisa ad validitatem a ofertei de credit148. In spatele regulii de forma, intrezarim o cerinta de

fond: forma scrisa a ofertei trebuie sa contina informatii clare si explicite privitoare la DAE, iar

scopul ultim este cel al evitarii unui consimtamant pripit si neavizat. Cunoscand din star

cuantumul DAE, consumatorul poate decide repudierea ori acceptarea respectivei oferte,

putand-o compara cu oferta formulata de alte institutii de credit si putand evalua cu exactitate

atat costul final al creditului, cat si: 10. oportunitatea contractarii acelui imprumut; 20

posibilitatea efectiva de a face fata, financiar, costului total indicat de oferta149

118. Premisele ideatice ale formalismului informativ. Evitarea indatorarii excesive a

consumatorului. Premisele teoretice ale notiunii aici discutate descriu o adevarata strategie de

disuasiune contractuala, care – prin intermediul asigurarii unei libertati reale de a contracta a

148 Cazurile impunerii, in legislatia consumerista, a unei forme scrise validatoare de act – ca „vesmant”

necesar pentru mentiunile obligatorii tinzand la formarea unui consimtamant avizat – sunt numeroase in dreptul francez, unde tot mai multe voci anunta, din aceasta pricina, „un reviriment al formalismului” si, corelativ, un abandon tot mai accentual al consensualismului de inspiratie liberala. Astfel, legea franceza prevede obligativitatea anumitor mentiuni obligatorii in: contractele de asigurare individuala, cesiunea fondului de comert (informatii privind valoarea fondului), contractele de distributie exclusiva (informatii obligatorii privind piata de desfacere si reteaua de distributie) s.a.; pentru precizari in acest sens, a se vedea V. Magnier, op. cit., p. 177.

149 Nu trebuie uitat ca protectia sporita de care beneficiaza consumatorul, cu ajutorul regulilor speciale trasate

de Legea nr. 289/2004 intervine pentru un credit a carui valoare depaseste 200 euro (art. 3 (1) lit. g) din Lege; asadar, pentru credite a caror „povara” financiara nu este neglijabila in termenii costului final.

consumatorului – militeaza mai degraba in favoarea evitarii contractelor de credit pentru consum, decat in sensul incurajarii acestora150

Literatura franceza de specialitate obisnuieste sa vada in formalismul informativ o

sinteza inedita a doua mari curente: cel al liberalismului contractual de tip clasic si cel al

“consumerismului” de sorginte moderna151. Liberalismul si autonomia de vointa promovata de

acesta ne invata ca este de preferat o informare prealabila obligatorie a cocontractantilor, mai

degraba decat o reglementare legala rigida a efectelor contractuale. “Consumerismul”, pe de

alta parte, daca este sa ne ofere o certitudine, aceasta e una singura: starea de inferioritate

tehnica, economica, psihologica ori pur si simplu informationala a profanului in raporturile cu

profesionistul contractant.

119. De unde si necesitatea de a concilia doua idei aparent ireconciliabile: libertatea

contractuala proprie liberalismului clasic – conform careia fiecare parte este „pazitoarea”

propriilor interese, iar legiuitorul, respectiv judecatorul sunt chemati sa intervina in contracte

cat mai rar cu putinta – si protejarea „partii slabe” – ca incercare de „restaurare” a echilibrului

contractual, frant de inegalitatea economica si cel mai frecvent informationala dintre

contractanti. Aparent paradoxal, dar nu neaparat surprinzator, din imbinarea celor doua

postulate – al libertatii contractuale depline si cel al contractarii „asistate” pentru protejarea

„partii slabe” – nici unul nu a iesit trunchiat ori anulat. Sinteza acestora s-a concretizat intr-o

libertate contractuala „reintarita” si „reafirmata”: o libertate contractuala reala, efectiva a

consumatorului de a decide intrarea in campul contractelor de credit pentru consum.

In acest sistem de preventie – si, de prevenit, se previne vicierea consimtamantului

consumatorului – informarea obligatorie detine un rol privilegiat. Pe modelul directivelor

europene in materie, legiuitorul roman construieste in art. 5 si 8 din Legea nr. 289/2004 un

formalism ad validitatem cu scop informativ si preventiv: astfel, respectarea regulii de forma

(formularea ofertei in forma scrisa, cu inserarea mentiunilor obligatorii) va fi suficienta pentru

150 Legea nr. 289/2004 marcheaza, in dreptul roman, o schimbare de optica demna de luat in seama. Pana la

acest act normativ de „preluare” in legislatia interna a Directivelor europene amintite, legislatia romana trada, inmaterie, preocuparea de a ocroti bancile si restul institutiilor de credit, de pericolul rezultat din contractarea cu persoane insolvabile! De abia prin Legea nr. 289/2004 privind creditul pentru consum putem vorbi despre o orientare neta – dar, deocamdata, incompleta – catre protejarea consumatorului in fata unor oferte de credit care ii speculeaza credulitatea, lipsa de informare ori pozitia financiara fragila.

151 V. Magnier, cit. supra, p. 178.

preventia viciilor de fond. O reasezare a ideii ca forma actului juridic nu este decat o epifanie

elocventa a fondului acestuia.

120. Desi graba cu care legiuitorul roman a incercat adaptarea dreptului intern la

directivele europene amintite nu i-a permis acestuia detalierea fundamentelor ideatice ale

reglementarii aici comentate, indatorarea excesiva a particularilor este unul din pericolele la

evitarea carora Legea tinteste. Supraindatorarea activa (indatorarea necugetata, insuficient

reflectata, rezultata dintr-o neglijenta grava) nu este insa singura ipoteza posibila.

Supraindatorarea pasiva – adesea mai grava – poate reiesi dintr-o situatie ulterioara de divort,

somaj, invaliditate survenita, decesul unuia din soti s.a.; cu alte cuvinte, este produsul unor

circumstante exterioare, personale ori familiale si solicita, din partea judecatorului, o

indulgenta aparte.

In Franta, o suita de texte legale culminand cu Legea din 29 iulie 1998 privitoare la

lupta contra excluderii sociale152 si cu introducerea in Codul consumului a art. L. 331 – 1 si

urmatoarele instituie o procedura speciala referitoare, pe de o parte, la reglarea amiabila a

creantelor intre debitorul falimentar civil153 si creditorii sai si, pe de alta parte, la redresarea

judiciara civila a acestuia. Beneficiul amintitei proceduri este rezervat persoanelor fizice, iar

aplicarea textelor legale este declansata de cererea consumatorului adresata unei comisii

speciale de mediere.

121. Toate aceste masuri legale marturisesc despre un filon teoretic al „asistentei

civile aplicate majorilor”. Iar favorizarea neta a consumatorului debitor, prin lipsirea

creditorilor de plata unei parti din dobanzi (ori chiar de plata creantelor in capital) nu este

altceva decat solidarism contractual aplicat raporturilor „profesionist – consumatori”. In caz de

„supraindatorare”, cineva trebuie sa plateasca. Daca particularii nu o mai pot face, costul

creditului va fi platit de catre creditori. Intr-un chip oarecum bizar, dar cu siguranta

„postmodern”. Or, postmodernismul se caracterizeaza printr-o relativizare a valorilor si printrun

pozitivism pesimist. Cu alte cuvinte: fireste, „cuvantul dat trebuie respectat”, dar numai

pana intr-un punct – cel al supraindatorarii…

152 Supra, nr. 105. Pana la urma, despre aceasta vorbim: supraindatorarea – concretizata in imposibilitate

manifesta de plata – conduce inevitabil, mai devreme sau mai tarziu, la marginalizarea sociala a celui in cauza si, deci, legiuitorul este chemat sa se ocupe si de acest aspect.

153 Nu cu o figura de stil, ci cu o notiune tehnica operam in materie: consumatorul „supraindatorat” sfarseste

prin a fi un „falit civil”.

122. Sanctiunile formalismului informativ. Decaderea profesionistului din dreptul de

a pretinde dobanzile stipulate in contract. Pe terenul sanctiunilor ce pot fi aplicate

neindeplinirii cerintei privitoare la mentiunile obligatorii, optiunea legiuitorului roman, prin

Legea nr. 289/2004 este departe de a fi un model in materie. Dimpotriva, chiar. Cei care au

redactat textul legal s-au pripit din nou, uitand sa arunce o privire atenta asupra alegerii pe care

alti legiuitori europeni au facut-o in perimetrul contractelor de credit pentru consum. Astfel,

incalcarea dispozitiilor art. 5 din Lege se sanctioneaza fie cu amenda contraventionala de

50.000.000 lei pana la 100.000.000 lei aplicata profesionismului dezobedient conform art. 17

din Lege, fie cu nulitatea absoluta a contractului de credit inform (potrivit art. 16 (2) din Lege,

care vorbeste despre o nulitate „de drept”), fie cu aplicarea ambelor sanctiuni.

Or, desi sanctiunea amenzii contraventionale se poate dovedi disuasiva, ea nu este

totusi pentru consumator o masura de reparare a intereselor lezate, data fiind varsarea sumei in

bugetul Statului. Pe de alta parte – si aici credem ca intervine eroarea de optica a legiuitorului

roman – nici sanctiunea nulitatii absolute a contractului de credit inform nu este de prea mare

folos consumatorului. Daca acesta a optat pentru acceptarea unei oferte de credit

dezavantajoasa ori inselatoare, a facut-o fie pentru ca a dorit efectiv incheierea contractului de

credit – si atunci constatarea nulitatii respectivului contract ii este nu favorabila, ci

prejudiciabila; fie pentru ca nu a avut de ales (in special in plan economic) – si atunci, nulitatea

absoluta a contractului de credit este din nou o solutie contrara intereselor „partii slabe”.

123. Sa amintim, in plus, cazul creditelor preafectate, cand suma de bani obtinuta a

fost utilizata pentru executarea unui al doilea contract „finantat” in acest mod (cumpararea unui

bun, contractarea prestarii unui serviciu). Constatarea nulitatii absolute a contractului de credit

are reverberatii imediate asupra celui de-al doilea contract, iar solutia cea mai credibila este cea

a „nulitatii in lant”: nulitatea creditului atrage nulitatea contractului „finantat”, dar nu pe

principiul accesorium sequitur principale, inaplicabil aici (care ar fi accesoriul: creditul obtinut

de la banca pentru cumpararea unui autoturism sau contractul de vanzare – cumparare al carui

pret urmeaza a se plati cu ajutorul creditului?), ci pe principiul cauzei reciproce (cele doua

contracte isi servesc reciproc drept cauza).

Optiunea legiuitorului roman pentru o nulitate absoluta a contractelor de credit

informe este o solutie excesiva, nulitatea relativa – al carui regim juridic este mai temperat –

putandu-se dovedi mult mai utila consumatorului lezat. Pe de o parte, nulitatea relativa, spre

deosebire de cea absoluta, ar fi putut fi confirmata de consumatorul care, desi prejudiciat prin

oferta de credit informa, ar dori continuarea relatiei contractuale cu profesionistul, in pofida

absentei, din textul ofertei, a mentiunii obligatorii privitoare la DAE. Pe de alta parte, nulitatea

absoluta prezinta dezavantajul de a putea fi invocata de orice persoana interesata, inclusiv de

catre profesionistul caruia i se datoreaza nerespectarea textului art. 5 din Lege. Doar printr-un

artificiu suplimentar – cel al aplicarii regulii nemo auditur propriam turpitudinem allegans – ar

putea fi infranta, daca ar exista, o asemenea tentativa a profesionistului.154

124. Ce anume imputa ofertei informe consumatorul care se plange ca a fost indus in

eroare, prin incalcarea de catre profesionist a cerintei mentiunii obligatorii a DAE, prevazuta

de art. 5 din Lege? Un singur lucru: faptul ca plateste dobanzi mult prea mari, faptul ca nu a

putut estima la momentul contractarii costul total al creditului, cu alte cuvinte – faptul ca, din

pricina nerespectarii cerintei informative legale, a contractat un credit mult prea oneros. Pe care

altfel l-ar fi evitat, sau ar fi acceptat o oferta de credit mai avantajoasa propusa de concurentii

creditorului sau.

Or, pe acest palier al dobanzii credem ca trebuie sa intervina sanctionarea

profesionismului pentru ignorarea deliberata a art. 5 din Lege. Am vazut mai sus ca sanctiunea

nulitatii absolute propuse de legiuitorul roman se dovedeste dezavantajoasa pentru chiar cel pe

care trebuie sa il protejeze. Si aceasta, intrucat il lipseste de o creditare de care are totusi

nevoie, dar pe care si-ar dori-o mai putin oneroasa. Textul art. 5 din Lege solicita

profesionistului sa-si informeze partenerul contractual asupra cuantumului DAE, mai inaintea

oricarei contractari. Daca nu o face, jena economica a consumatorului declansata de un

cuantum al DAE prea mare trebuie aplatizata nu prin desfiintarea contractului, ci intr-un mod

mult mai eficient: decaderea profesionistului din dreptul de a pretinde dobanzile stipulate in

contract.

154 La rigoare, cazurile in care creditorul insusi ar fi cel care incearca sa se prevaleze de incalcarea art. 5 si /

sau 8 din Lege pentru a obtine desfiintarea contractului sunt extrem de rare. La o privire atenta, se poate observa insa ca in absenta aplicarii lui nemo auditur…, profesionistii creditului ar putea solicita desfiintarea retroactiva a contractelor de credit din al caror text lipseste mentiunea obligatorie privitoare la DAE (absenta imputabila lor, de altfel), ca justificare dolosiva pentru un exercitiu arbitrar al facultatii de agreare a debitorului, rezervata prin ipoteza in chiar textul ofertei de credit. In alti termeni: daca societatea de credit si-a rezervat dreptul de a-l agrea sau nu ca partener contractual pe acceptantul ofertei, acest drept ar putea fi exercitat abuziv la adapostul pretextului (invocat de profesionist) ca oferta sa este oricum nula de drept intrucat nu mentioneaza DAE. Or, o asemenea tentativa nu ar fi posibila in cazul nulitatii relative care – intrucat il protejeaza doar pe consumator – ar putea fi invocata doar de acesta!

Este sanctiunea pentru care a optat si legiuitorul francez155, care a transformat

privarea creditorului de dobanzi intr-o „pedeapsa privata” cu cert impact disuasiv. Cu alte

cuvinte: in vreme ce nulitatea absoluta (chiar si cea relativa) este o sanctiune grava si

neindividualizata (consumatorul fiind si el atins de „tavalugul” nulitatii contractului, intrucat

pierde creditul convenit), „decaderea” creditorului dezobedient din dreptul de a pretinde

dobanzile stabilite prin contract ar fi o sanctiune individualizata (aplicata nu si consumatorului,

ci doar profesionistului vinovat de incalcarea art. 5 din Legea nr. 289/2994) si unilaterala.

125. Nu trebuie uitat, apoi, impactul profilactic pe care sanctiunea formalismului

informativ ar trebui sa-l aiba. Profesionistul care cunoaste ca va pierde dreptul la dobanzi in

ipoteza omiterii, din textul ofertei, a mentiunii DAE, este de presupus ca va reflecta de doua ori

inainte de a avea asemenea tentative. Pentru ideea foarte simpla ca un consimtamant smuls

consumatorului prin maniere dolosive la contractarea creditului se va intoarce impotriva

profesionistului, daca acesta va fi sanctionat cu pierderea profitului rezultat din respectiva

operatiune. Credem, asadar, ca de lege ferenda pierderea dreptului de creanta al

profesionistului privitor la dobanzi este o sanctiune cominatorie mult mai eficienta si mai

adecvata nevoilor consumatorului, ori de cate ori formalismul informativ impus de lege a fost

incalcat.

126. Sa ne oprim, in fine, la textul art. 20 din Lege, cel care, pe parcursul a trei

paragrafe, reglementeaza rezolvarea litigiilor aparute intre consumator si profesionistii

creditului:

• Conform art. 20 (1), „in cazul in care partile nu ajung la un acord de modificare a

contractului de credit, oricare dintre acestea se poate adresa instantei judecatoresti competente,

care va decide”. Instanta va decide ce? Modificarea contractului de credit? Imposibil, juridic.

Pe de o parte, principiul libertatii contractuale inseamna, printre altele, ca la nivelul clauzelor

contractul este rodul vointei partilor, nu al vointei judecatorului. Pe de alta parte, in ce sens va

modifica instanta contractul: in cel dorit de consumator, ori in cel vizat de profesionist? Textul

legal citat este un bun exemplu de rationament defectuos.

• Potrivit art. 20 (2), „orice creditor, de comun acord cu consumatorul, poate

acorda facilitati sau reesalonari la plata obligatiilor asumate”. Sa intelegem, de aici, ca in

absenta acestui text legal, respectiva posibilitate a acordarii de facilitati de plata ar fi fost

155 A se vedea V. Magnier, loc. cit. supra.

102

interzisa profesionistilor creditului? Nicidecum; fragmentul legal citat este doar o mostra de

inutilitate juridica…

• Conform art. 20 (3), „daca partile nu rezolva pe cale amiabila litigiile rezultate

din contractul de credit, se pot adresa instantei de judecata”. Este, de departe, exemplul cel mai

stanjenitor al verbalismului gratuit in care, din nefericire, esueaza uneori legiuitorul nostru.

Dreptul consumatorului de a se adresa instantei de judecata nu poate fi, nici in cele mai absurde

interpretari, o creatie datata 2004, cand a fost elaborat textul legii comentate…

127. Limitele formalismului informativ. Nici o protectie nu este scutita de un pericol:

cel al deturnarii sale, in scopuri reprobabile, de catre chiar cei carora li se adreseaza. Or, care

este obiectivul urmarit de legiuitor pentru instituirea, in materia creditului pentru consum, a

unui formalism informativ? Forma contractului de credit vine in sprijinul fondului acestuia,

„intarind” (reafirmand) libertatea de a contracta a consumatorului, amenintata de manevrele

persuasive ale profesionistului. O libertate contractuala „reconfigurata”, asumata cu luciditate

de catre „partea slaba” la act si materializata intr-un consimtamant avizat. Un prim indiciu,

asadar, pentru neajunsurile formalismului informativ: atunci cand libertatea contractuala a

consumatorului nu a fost amenintata, iar credulitatea sa nu a fost exploatata, judecatorul va

trebui sa se dovedeasca extrem de temperat in aplicarea cu rigoare a textului art. 5, 8, 16 si 17

din Lege.

Teoretic – nu neaparat si practic, dat fiind caracterul imperativ al dispozitiilor legale

referitoare la formalismul informativ – actiunea consumatorului in constatarea nulitatii absolute

(in bata art. 16 din Lege) a contractului de credit ar trebui admisa numai in masura in care

acesta dovedeste un prejudiciu rezultat din omisiunea, din textul contractului, a uneia din

mentiunile obligatorii.

128. Conditionarea admiterii actiunii de suportarea unui prejudiciu se poate dovedi,

faptic, atat o solutie inspirata, cat si una aberanta, de la caz la caz. Inspirata, atunci cand, de

exemplu, consumatorul incearca fraudulos abandonarea contractului pe motiv ca, din textul

acestuia, lipseste mentiunea privitoare la adresa societatii de credit. Cunoasterea adresei ii

faciliteaza consumatorului exercitarea in termen a dreptului de retractare a consimtamantului.

Dar daca reclamantul a optat oricum pentru „confirmarea” consimtamantului in locul dezicerii?

In masura in care consumatorul nu va putea proba un prejudiciu efectiv, credem ca judecatorul

ar trebui sa respinga actiunea in constatarea nulitatii contractului.

103

Solutia respingerii actiunii va fi, dimpotriva, aberanta – chiar si in absenta unui

prejudiciu efectiv suferit de debitor – in ipoteza in care din textul contractului lipsesc mentiuni

servind la formarea unui consimtamant avizat. Astfel, absenta datelor privitoare la valoarea

DAE ori lista elementelor de cost, ori chiar a documentatiei de credit specifice sunt per se

motive de nulitate a contractului, daca fiind incalcarea art. 8 din Lege, chiar si atunci cand

consumatorul nu poate proba o dauna materiala reala. Cum ajungem la o atare concluzie?

Relativ simplu: aceste mentiuni sunt destinate „clarificarii” imaginii pe care „partea slaba” si-o

face asupra oportunitatii contractarii si costurilor creditului, in etapa formala consimtamantului.

Or, absenta acestora din textul contractului echivaleaza din start cu incercarea profesionistului

de a profita de inferioritatea informationala, economica ori psihologica a consumatorului.

129. Se prea poate ca asemenea informatii – desi absente din textul contractului – sa

fi ajuns totusi la cunostinta consumatorului prin alte mijloace (documente precontractuale si /

sau publicitare, discutii purtate cu reprezentantii societatii de credit s.a.). Motivul de nulitate a

conventiei nu este nicidecum acoperit. Desi in aparenta lucrurile pot parea a sta altfel, textul

art. 8 din Lege instituie o prezumtie – in opinia noastra – absoluta, insa doar in privinta

mentiunilor destinate „luminarii” consimtamantului consumatorului. Absenta – din textul

formator de act – a oricareia din aceste mentiuni declanseaza prezumtia irefragabila a vicierii

consimtamantului „partii slabe”. Sa dezvoltam ceea ce tocmai am afirmat.

La rigoare, nici unul din viciile de consimtamant nu poate fi prezumat. In buna

logica – si intregul construct doctrinar al dreptului privat clasic este in sensul acesta – alterarea

consimtamantului prin interventia erorii, dolului ori violentei trebuie probata de catre cel care o

invoca, la fel cum trebuie probata intrunirea conditiilor tehnice de admitere a actiunii. Or, in

cazul art. 5 si 8 din Legea nr. 289/2004, nerespectarea cerintei mentiunilor obligatorii

declanseaza o prezumtie absoluta de viciere a consimtamantului „partii slabe”. Nu este

aberanta o asemenea prezumtie?

Nicidecum. Reamintim ca, in totalitate, conceptele dreptului consumatorului –

inclusiv cel al formalismului informativ – se desprind de dreptul civil clasic, se autonomizeaza

(tocmai pentru ca notiunile traditionale s-au dovedit insuficiente si limitate) si primesc un

regim juridic sui generis, inovat si inovator. In viziunea traditionala, eroarea, dolul si violenta

trebuie dovedite. In spatiul dreptului consumatorului, ele se prezuma, ori de cate ori forma

scrisa intregita cu mentiunile obligatorii nu a fost respectata. Daca am admite contrariul – daca

am solicita, adica, profanului sa probeze eroarea sau dolul caruia i-a cazut victima, prin

eludarea de catre profesionist a normei art. 5 si 8 din Lege – ne-am cantona in acelasi spatiu al

dreptului civil clasic, iar art. 5 si 8 din Lege ar fi inutile! Inutile pentru ca, daca actiunea in

anulare ar fi admisa numai in urma probarii de catre consumator a erorii, dolului sau

violentei156, dispozitiile mai favorabile din dreptul consumatorului (cuprinse, in cazul ofertei de

credit informe, in Legea nr. 289/2004) ar fi superflue. Un minim rationament logic ne cere sa

admitem ca – daca legiuitorul a intervenit pentru a trasa configuratia obligatorie a textului

contractului de credit – a facut-o nu pentru a se suprapune peste dispozitiile deja existente in

Codul civil, ci pentru a oferi consumatorului cai de actiune mai usor de utilizat.

130. Consumatorul ramane liber si de aceasta data sa se prevaleze de clasica actiune

in anulare fondata pe eroare, dol sau violenta, asa cum au fost acestea reglementate in Codul

civil si detaliate de doctrina. Dar, daca opteaza pentru plasarea actiunii pe terenul Legii nr.

289/2994, va beneficia de regimul facilitat de actionare in justitie a profesionistului, pus la

dispozitie de aceasta lege. Astfel, pe acest teren profesionistului nu i se permite dovada

respectarii dispozitiilor art. 5 si 8 din Lege altfel decat prin redactarea contractului in scris, cu

inserarea mentiunilor obligatorii prescrise de textul legal.

La urma urmelor, avem de-a face cu un formalism ad validitatem, formalismul

informativ fiind o specie de solemnitate destinata „sanitarizarii” spatiului precontractual si

„luminarii” consimtamantului „partii slabe”. Or, sa ne amintim cum stau lucrurile inclusiv in

dreptul clasic: intotdeauna formalismul validator este si un formalism probator prin ricoseu.

Neindeplinirea cerintei formei solemne obstaculeaza definitiv posibilitatea de a proba actul

prin alte mijloace de dovada.157

De altfel, conceptul de „formalism informativ” – ca imbinare „spectaculoasa” a unei

reguli de fond cu o regula de forma – a fost creat tocmai pentru a evita neajunsurile pe care

clasicele actiuni in anulare pentru vicii de consimtamant a contractului le prezentau. Atat dolul,

cat si eroarea sunt greu de invocat de catre consumator in contra profesionistului, indeosebi

156 Violenta economica, indeosebi, care merge pana la limita profitarii profesionistului de starea de

constrangere economica a profanului. Doctrinarii francezi vin insa si cu o viziune mai supla (si mai ingenioasa) in materie: oferta (inclusiv de credit) agresiva – cea care, prin anuntarea unei disproportii considerabile fata de oferta concurentilor ori prin anuntarea tendentioasa a unei „urgente” in acceptarea ei din pricina limitei temporale, il determina pe consumator sa accepte sub „amenintarea ” (imanenta) unui „rau” patrimonial in cazul „ratarii” ofertei – este sanctionata astazi, in Franta, ca violenta – viciu de consimtamant. Chiar si oferta seducatoare poate fi o manifestare – mai subtila, fireste – a violentei. Pentru detalii, a se vedea D. Ferrier, Droit de la distribution, cit. supra, p. 183.

daca i s-ar permite ultimului sa faca dovada ca a mentionat cuantumul DAE, costul total al

creditului s.a. in orice alte documente (care poate nici nu au fost citite de catre debitor) decat

inscrisul contractual. Ori ca aceste informatii au fost „livrate” consumatorului in timpul unor

discutii precontractuale purtate cu acesta. Cum ar putea fi dovedit in chip credibil continutul

acestor discutii?

131. Creditul pentru consum – dat fiind pericolul supraindatorarii – este un contract

mult mai grav decat vanzarea – cumpararea, intre particulari si cu plata uno ictu a pretului, a

unui bun electronic, de exemplu. Motiv pentru care – prin art. 5 si 8 din Legea nr. 289/2004 si

pe modelul directivelor europene amintite – legiuitorul se asigura ca mentiunile obligatorii

enumerate figureaza in chiar textul formator de contract158 si nu intervin in simple documente

publicitare ori dialoguri precontractuale. Ceea ce avantajeaza vizibil pozitia consumatorului in

ipoteza unui litigiu: este suficient ca acesta sa se prevaleze de absenta textului scris al

contractului ori de lipsa unei mentiuni obligatorii destinata prin lege formarii unui

consimtamant avizat. In acest moment, se declanseaza contra profesionistului prezumtia

absoluta a alterarii consimtamantului celui profan159, cu consecinta aplicarii sanctiunilor

descrise de art. 16 si 17 din Lege.

„Viciere a consimtamantului” prezumata absolut sau „absenta a consimtamantului”?

La prima vedere, varianta vicierii consimtamantului – in caz de incalcare a art. 5 si 8 din Lege

– pare a fi cea corecta. Un indiciu insa: regula de forma solemna echivaleaza cu a considera

actul ca nascut (format) in plan juridic numai in masura in care consimtamantul se

materializeaza in inscrisul solicitat de lege. Consimtamantul si solemnitatea se suprapun si se

conditioneaza, sunt unul si acelasi, desprinderea lor este imposibila. Cu alte cuvinte:

solemnitatea este singura forma in care consimtamantul se poate exterioriza, in cazul actelor

juridice considerate de legiuitor ca fiind de o gravitate exceptionala.

157 Este un loc comun faptul ca, de exemplu, o donatie ostensibila ori o ipoteca nule pentru absenta (ori

neregularitatea) actului autentic nu exista juridic si, deci, nici nu pot fi probate prin alte mijloace de dovada.

158 Acesta este, poate, si motivul pentru care legiuitorul a simtit nevoia sanctionarii neindeplinirii acestor

cerinte cu o „nulitate de drept” (art. 16 din Lege) si nu cu o nulitate relativa, cum ar fi fost firesc.

159 Prezumtiile irefragabile se metamorfozeaza – lucru de la sine inteles – in veritabile reguli de fond, fiind mai curand norme de drept substantial decat limitari ale probei. Data fiind aceasta consecinta implacabila, opinam mai sus pentru reglementarea – de lege ferenda – a unei sanctiuni a formalismului informativ mai temperate si mai in acord cu interesele consumatorului (cum ar fi „decaderea” profesionistului din dreptul de a pretinde dobanzile contractuale).

132. Oricat de stanjenitoare va fi solutia pentru spiritele mai conservatoare, in cazul

nerespectarii formalismului informativ de dreptul consumatiei avem de-a face atat cu o viciere

prezumata absolut a consimtamantului, cat si cu o absenta a consimtamantului insusi! Pana la

un punct, rezolvarea pare sa contina o contradictie pe fond si in termeni. Numai ca nu trebuie

sa uitam structura eclectica, deosebit de eterogena a ceea ce numim „formalism informativ”.

Acesta debuteaza ca o regula de fond (cea a „procurarii” unui consimtamant „luminat” si, deci,

neviciat), dar acest final este atins in chip ingenios (pentru evitarea limitelor notiunilor

traditionale a erorii si dolului) printr-o imbinare a regulii de fond cu o cerinta de forma. Forma

solemna (inscris continand mentiunile obligatorii) serveste la evitarea implacabila a vicierii

consimtamantului, dar fiind vorba despre o solemnitate se suprapune ea insasi cu

consimtamantul, ca unica expresie permisa de lege a acestuia.

133. Pe de alta parte, „deturnarea” protectiei consumatorului intervine atunci cand

acesta incearca, la adapostul literei legii, sa se dezica de angajamentele sale contractuale fara a

i se aplica vreo sanctiune. Va fi vorba, in asemenea cazuri, despre un comportament oportunist,

neloial al profanului, care solicita desfiintarea contractului in temeiul unei iregularitati

materiale desi, la o privire mai atenta, omisiunea materiala nu a contribuit la vicierea

consimtamantului sau, ci este doar un pretext pentru abandonarea legaturii contractuale.

Un bun exemplu in acest sens este o speta cu a carei rezolvarea Curtea de Casatie

franceza s-a confruntat relativ recent160 si care tradeaza „virtuozitatea” cu care regulile legale

consumeriste sunt folosite uneori de catre consumatori intr-un cu totul alt scop decat cel dorit

de legiuitor. Conform art. R 311-7 al. 2 din Codul francez al consumatiei, borderoul detasabil

de retractare a consimtamantului consumatorului nu trebuie sa contina pe verso nici o alta

mentiune decat numele si adresa societatii de credit. In speta, dupa semnarea contractului

consumatorul a constatat ca, pe spatele formularului detasabil desinat facilitarii exercitiului

dreptului gratuit de dezicere, nu figurau cele doua informatii solicitate de lege. Ca urmare, l-a

actionat pe creditor in judecata, cunoscand faptul ca sanctiunea aplicabila ii este benefica:

decaderea profesionistului din dreptul de a pretinde dobanzile stipulate in contract.

Consumatorul nu reprosa profesionistului faptul ca – din pricina modului in care

fusese redactat borderoul detasabil – ar fi fost pus in imposibilitate obiectiva de exercitare a

dreptul sau de razgandire. Dupa cum a observat Casatia franceza, debitorul nu a intentionat

160 Curtea de Casatie franceza, camera I civila, decizia din 17 iulie 2001, citata dupa D. Mazeaud, Note, in „Le Dalloz. Recueil” nr. 1/2002, p. 71-74.

nicidecum sa faca uz, in termenul legal de 7 zile, de dreptul de a reveni asupra

consimtamantului. Prevalandu-se de iregularitatea formei, consumatorul incerca sa obtina

indirect revizuirea judiciara a contractului, in speranta ca instanta va „inlatura” dreptul la

dobanzi al creditorului. Or, in formularea judecatorilor Casatiei, „utilizarea borderoului de

retractare este facultativa pentru consumator, acesta putand trimite creditorului actul sau de

renuntare prin orice alt procedeu”.

Conform rationamentului instantei in cauza, borderoul inform era destinat sa

inlesneasca, nu sa conditioneze exercitarea dreptului de retractare. Astfel, desi numele si

adresa creditorului nu figurau – precum solicita legea franceza – pe borderoul detasabil, aceste

date puteau fi usor aflate de catre consumator, inclusiv din consultarea celorlalte documente

contractuale. Concluzia: solicitarea consumatorului folosea intr-un scop dolosiv dispozitiile

legale si, ca atare, a fost respinsa de Casatia franceza.

134. Reguli speciale privind creditul gratuit. Legea nr. 289/2004 nu aminteste

nicaieri in textul sau sintagma „credit gratuit”, dar atunci cand, in cuprinsul art. 3, enumera

cazurile exceptate de la aplicarea dispozitiilor sale, exclude prin lit. d) si „contractele de credit

acordate ori puse la dispozitie161 fara plata de dobanzi sau de orice alte cheltuieli”. Desi

denumirea este evitata, cu „creditul gratuit” avem de-a face, in realitate, in textul art. 3 lit. d).162

O prima imagine pe care ne-o putem forma in legatura cu aceasta operatiune ar fi aceea ca, de

lege lata, creditul gratuit este exceptat de la regimul strict impus creditelor de consum prin

Legea nr. 289/2004 si ca, deci, acest contract va putea cunoaste, in practica, reguli mult mai

suple si mai favorabile.

La drept vorbind, imaginea aceasta este una exacta. Deocamdata, creditul gratuit –

nefiind reglementat in chip special prin lege si exclus fiind, prin art. 3 lit. d), de sub incidenta

161 Exprimarea legiuitorului este, din nou, una nefericita, dupa cum limpede se observa. Un contract se incheie, nu „se acorda”, iar oferta unui contract de credit este formulata si nu „pusa la dispozitie”. Dincolo de terminologia suspecta – si eronata, tehnic – legiuitorul acrediteaza ideea ca intre cele doua situatii („contractele de credit acordate” si „cele puse la dispozitie”) diferentele ar exista si ar fi demne de luat in calcul. Asa sa fie, oare?

162 In aparenta, si lit. e) a art. 3 ar indica tot un credit gratuit, atunci cand arata ca „contractelor de credit care

nu prevad dobanzi, cu conditia ca consumatorul sa accepte rambursarea creditului printr-o singura plata” nu li se aplica dispozitiile Legii. Cu toate acestea, spre deosebire de situatia descrisa la lit. d), de data aceasta suntem in prezenta unui „fals credit gratuit” intrucat, in ipoteza rambursarii uno ictu a creditului, imprumutatorul isi rezerva prin contract o remuneratie care suprima, in fond, gratuitatea creditarii, in pofida neaplicarii de dobanzi. regulilor imperative ale Legii nr. 289/2994 – se bucura de un cadru permisiv extrem de atragator pentru profesionistii creditului. La prima vedere, optiunea legiuitorului de a-l favoriza

este una cat se poate de fireasca. La un nivel superficial al discutiei, creditul gratuit pare a fi

benefic consumatorilor, acestora nesolicitandu-li-se dobanzi mai mult sau mai putin oneroase,

ci doar restituirea capitalului primit. Totul se petrece, in aparenta, ca si cum s-ar fi cumparat

„cu banii jos”, iar profesionistul pare singurul pagubit in aceasta operatiune.

135. In realitate, lucrurile sunt mult mai complicate. Si aceasta intrucat, privit mai

indeaproape, creditul gratuit ori nu este intr-atat de „gratuit” pe cat pare, ori determina, in

persoana consumatorului, comportamente compulsive163, pe care in alte conditii acesta le-ar fi

evitat:

• abordat in latura sa economica, „creditul gratuit” poate oferi consumatorului

surpriza de a-i fi fost anuntata o gratuitate care, in realitate, nu poate exista; costul creditului se

repercuteaza in mod necesar (pentru ca operatiunea sa nu fie lipsita de profit pentru

comerciant) asupra pretului produsului vandut164

• comerciantii care anunta, prin diferite mijloace de publicitate, acordarea unui

credit gratuit165 tind sa ascunda consumatorului faptul important ca un cost al creditului exista

totusi si ca el a fost inclus aprioric in pretul fixat pentru respectivul produs166; o alta practica

163 „Cumparaturile compulsive” – definite ca fiind acele achizitii a caror unica ratiune este nu utilitatea

economica efectiva a bunului, ci utilitatea sa psihologica (terapeutica) „de moment” – sunt, astazi, un subiect de atentie atat pentru psihologie, psihiatrie si sociologie, cat si pentru juristii preocupati de stabilirea unui cadru juridic „sanitarizat” pentru incheierea contractelor de consum. „Compulsivitatea” actului de cumparare tine de raspunsul nereflectat (irational, intrucat dominat de simturi) pe care oferta „agresiva” si „oferta seducatoare”(amintitele sintagme sunt deja termeni tehnici in dreptul consumatiei) il declanseaza in persoana consumatorului.

Pentru o interesanta descriere a acestei specii contemporane de „alienare”, a se vedea V. Protopopescu, Roboti ai shopping-ului, sclavi ai week-end-ului, in revista „Cultura”, nr. 2/2004, p. 18.

164 J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, op. cit., p. 378.

165 Practica tinde sa devina frecventa si in peisajul romanesc al ultimilor doi ani.

166 Motiv pentru care, in Franta, legea speciala adoptata la 24 ianuarie 1984 interzice expres fixarea, in context, a unui pret superior pretului practicat in mod obisnuit pentru acel tip de produs. Ceea ce, limpede, este un mod edulcorat de a ingradi pe deplin „creditul gratuit”, fara a-l interzice totusi, expres: daca profesionistul nu va putea obtine nici un fel de profit din operatiunea respectiva – pretul neputand fi majorat pentru a include costul creditului, remuneratie speciala neputand fi prevazuta, iar dobanzile fiind inexistente – este de presupus ca acesta nu va recurge la oferta de credite gratuite. Nu pentru ca legea i-ar interzice-o, ci pentru ca regulile economiei de piata nu i-o permit. uzitata in materie este cea a conditionarii acordarii „creditului gratuit” de achizitionarea unui pachet de produse din aceeasi gama.167

136. Rezumand, este de remarcat „continutul periculos” al unui fals credit gratuit: el

determina contractarea nechibzuita, insuficient analizata a unor bunuri pe care, in alte conditii,

consumatorul fie ar fi evitat sa le achizitioneze, fie le-ar fi cumparat la un pret mai scazut. Este

de la sine inteles ca acceptarea repetata, in mod pripit, a unor tentante oferte de „credit gratuit”

– intrucat cu o falsa gratuitate avem de-a face – nu se poate prezenta, din punctul de vedere al

patrimoniului consumatorului, decat sub forma de problema. Chestiunea „supraindatorarii”

acestuia din urma, prin intermediul contractelor de credit, nu este decat reverberatia fireasca a

periculozitatii unor astfel de conventii.

Cum se face astfel ca – desi firesc ar fi fost, in lumina celor deja aratate, ca „creditul

gratuit” sa fie tratat cu mai multa rigoare decat creditul cu cost ostensibil – el este exceptat de

la aplicarea regulilor imperative ale Legii nr. 289/2004? Sa insemne oare, excluderea sa prin

art. 3 lit. d), o optiune implicita a legiuitorului de a aproba desfasurarea unor asemenea

operatiuni intr-un cadru juridic cat mai permisiv cu putinta? Nici pe departe.

Sa retinem, mai intai, faptul – amintit mai sus – ca Legea nr. 289/2004 nu este decat

o transpunere – realizata, din nefericire, mult prea in pripa – a Directivei 90/88/CEE din 22

februarie 1990 si a Directivei 98/7/CE din 16 februarie 1998. Or, aceste directive au exclus ele

insele „creditul gratuit” de sub imperiul reglementarii – cadru a creditului pentru consum. Dar

nu pentru motivul – cum am fi, poate, tentati sa credem – ca un asa-zis „credit gratuit”, data

fiind absenta stricto sensu a dobanzilor, ar fi mai putin periculos pentru consumator ci,

dimpotriva, tocmai din pricina gravitatii sale sporite si a tentatiei subtile, dar neloiale pe care o

poate exercita asupra consumatorilor de credit.

167 „O combina frigorifica si un televizor” de exemplu, „un sistem home-cinema si o combina muzicala”, o

masina de spalat si un robot de bucatarie” etc. Periculozitatea unor asemenea practici este evidenta: atras fiind de „creditul gratuit” oferit pentru bunul „principal”, consumatorul accepta achizitionarea simultana a unui bun care in cel mai rau caz ii este inutil (ori a carui cumparare este „superflua”, consumatorul avand deja in proprietate un aparat de acest tip) si in cel mai bun caz ii este necesar, dar ar fi putut opta – in alte conditii – pentru un exemplar mai putin costisitor, apartinand eventual altei marci.

Se poate observa cu usurinta ca asa-zisul „credit gratuit” este aici insotit de un cost mascat de dubla achizitie: pretul celui de-al doilea produs (a carui cumparare este obligatorie pentru acordarea creditului) reprezinta (cel putin partial) „remuneratia” platita de consumator pentru creditul ce i se ofera.

Cu alte cuvinte, si pentru a ne face intelesi: directivele europene amintite nu se

aplica si „creditelor gratuite” din chiar pricina faptului ca, in aceasta materie – pana cand se va

elabora o legislatie comunitara suficient de inspirata in domeniu – statele-membre sunt

chemate sa adopte si sa aplice reglementari nationale speciale, de descurajare a „creditului

gratuit”. Or, ce putem concluziona? Deocamdata, Legea nr. 289/2004 – intrucat nu este decat

un calc al Directivelor europene amintite – nu se ocupa de problema „creditelor gratuite”. Atat

judecatorii, cat si specialistii interesati se cuvine sa retina insa ca, de lege ferenda, abordarea

detaliata a acestor contracte printr-o lege speciala, asa cum s-a procedat si in Franta, de

exemplu, se impune cu tarie.

137. „Creditul gratuit” nu este mai benefic pentru consumatori decat restul

contractelor de credit pentru consum, ci dimpotriva. Or, daca a avut loc reglementarea – prin

Legea nr. 289/2004 – a cadrului juridic imperativ in care acestea din urma pot fi convenite, cu

atat mai mult se impune organizarea legala, in viitor, a unui regim mai rigid si mult mai

inhibitor pentru creditele acordate „gratuit”. Un regim care ar putea cuprinde, spre exemplu, de

lege ferenda, urmatoarele reguli:

• interzicerea publicitatii efectuate pentru „creditele gratuite” in afara locurilor

obisnuite de vanzare / desfacere ale acelui comerciant;

• interzicerea practicarii, pentru produsele oferite prin „credit gratuit”, a unui pret

superior pretului celui mai scazut practicat pentru respectivele produse de catre ofertant in

cursul celor 30 de zile care preced oferta de credit;

• obligatia comerciantului de a oferi o reducere de pret (pe modelul creditelor

oneroase si in pofida denumirii de „credit gratuit”), in cazul in care consumatorul achita

anticipat intreaga suma.168

168 Ceea ce va transforma „creditul gratuit” dintr-o sursa de castig neloial intr-o cauza de pierdere evidenta

pentru comerciant. Regula, prezenta in legislatia franceza in vigoare, a determinat numerosi autori sa vorbeasca