Investitiile straine - delimitari conceptual-metodologice. Tipuri de investitori.

Investitiile straine - delimitari conceptual-metodologice. Tipuri de investitori.

Investitiile straine, in cadrul unei industrii globale, constituie factorul-cheie fara participarea caruia procesul productiei internationale ar fi fost imposibil.

Intr-un volum si o structura corespunzatoare, investitiile asigura inlocuirea si modernizarea tehnicii si tehnologiilor, sporirea productiei si ofertei de bunuri, imbunatatirea calitatii si competitivitatii acestora, crearea de noi locuri de munca si nu in cele din urma, cresterea calitatii vietii. Pornind de la aceste considerente, fiecare agent economic si fiecare economie nationala construieste intr-un mod explicit si implicit o strategie a dezvoltarii economice in cadrul careia investitiile au un rol precumpanitor.

In plan teoretic, investitia constituie un plasament pe termen lung pentru care se prezuma efecte favorabile; o alocare de resurse, de capitaluri economisite, in activitati profitabile, in speranta recuperarii lor pe seama veniturilor viitoare, superioare; o modificare a patrimoniului generata de realizarea unor imobilizari corporale, necorporale si chiar financiare; un proces economic complex, generator al altor procese (de exploatare, de productie, prestatii etc).

In plan practic, tot ceea ce intreprinde omul, entitatea sau comunitatea, pentru a-si depasi "conditia" statica, deci intr-un context temporal dinamic inseamna, in fapt, investitie, fiind vorba despre orice efort de crestere si instruire a tinerei generatii, de formare a fortei de munca constituie o investitie continua. Constructiile de case, de fabrici, de intreprinderi, de scoli si spitale, achizitiile de bunuri pentru folosinta indelungata, achizitiile de titluri si active financiare etc. constituie forme concrete, reale si diversificate ale investitiilor[1]

In general, in literatura de specialitate dedicata aspectelor financiare ale functionarii economiei, notiunea de investitii sau cheltuieli de investitii a fost si este interpretata diferit si utilizata cu mai multe sensuri. Acest concept este tratat fie destul de ingust si contradictoriu, fie atribuindu-i-se semnificatii destul de ample si expansive.

Astfel, in sens restrins, investitiile pot fi definite ca "totalitatea cheltuielilor efectuate cu scopul crearii, achzitionarii de noi fonduri fixe, perfectionarii sau reconstruirii fondurilor fixe existente, pentru o perioada lunga de timp"[2], ea "reprezinta un adaos la capital sau la patrimoniul personal existent, rezultat din folosirea unei parti a economiilor obtinute din activitatea perioadei respective, indiferent daca se refera la elementele de capital fix sau circulant, la capitalul lichid sau la bunurile aflate in proprietatea menajelor"; investitiile deci "reprezinta utilizarea economiilor pentru crearea de bunuri de capital si/sau stocuri de capital"[3]. Printre unii economisti actiunea de investire s-a impus ca achizitie de bunuri de echipament in scopul maririi capacitatii de productie numita formare de capital fix si sporirea stocurilor de capital.

O asemenea definire este data de economistii ce abordeaza in special latura macroeconomica a investitiilor, fiind atribuita de fapt investiilor de capital, ce constituie suportul material al cresterii economice si al dezvoltarii social-culturale a natiunii.

Sensul mai amplu, intilnit in monografiile economistilor ce trateaza mai mult latura microeconomica, afirma ca investitiile implica efort prealabil (financiar, material, de munca) dar, ca o consecinta, se sconteaza obtinerea unor efecte multiplicatoare (tehnico-materiale, financiare si sociale). Astfel, "investitia reprezinta sacrificiul unei parti din consumul prezent pentru un (posibil si incert) consum viitor"[4]. Latura definitorie a acestui concept, in aceasta abordare, este sacrificiul facut intotdeauna in speranta ca acel consum viitor va fi mai mare decit cel sacrificat in prezent. Se observa existenta unor doua atribute in joc: timpul si riscul. Sacrificiul are loc in prezent si este sigur. Recompensa pentru el vine mai tirziu si marimea ei este incerta.

P. Samuelson face chiar o distinctie intre investitiile ca notiune percepute de economisti si de populatie, mentionind ca "pentru economisti, investitiile reprezinta intotdeauna cheltuieli fizice, reale de capital, spre deosebire de majoritatea populatiei, pentru care investitiile sunt simple schimbari in conturile sale, cumparari de actiuni sau deschideri de conturi de economii"[5].

De fapt, pe parcursul dezvoltarii gindirii economice, interpretarea acestui concept de catre economistii de vaza a depins in mare parte de nivelul cercetarii si abordarii vietii economice. Astfel, doctrinele economice ce au abordat mai mult latura macroeconomica, au atribuit investitiilor conceptul mai restrins al acestora, adica cel ce tine de investirea in stocuri de capital, iar economistii ce au acordat o mai mare atentie microeconomiei au privit investitiile mai larg, ca fiind renuntarea la sursele banesti lichide actuale, in speranta obtinerii unor avantaje viitoare.

Printre economistii care trateaza problemele macroeconomice, actiunea de investire s-a impus ca achizitie de bunuri de echipament in scopul maririi capacitatii de productie, numita in prezent formare bruta de capital. Ei nu includ in aceasta categorie achizitionarea de active financiare, deoarece prin aceste cheltuieli se schimba doar dreptul de proprietate si nu contribuie cu nimic la cresterea capitalului si a avutiei societatii[6]. Formarea bruta de capital constituie de fapt investitiile brute, care sunt parte componenta a produsului intern brut, calculat dupa metoda utilizarii finale:

PIB = Cpv + Cpb + FBC + Expⁿ

unde:

Cpv - consumul privat,

Cpb - consumul public,

FBC - formarea bruta de capital,

Expⁿ - exportul net.

In teoria macroeconomica, la notiunea de spor al capitalului se refera cheltuielile ce tin de investitii capitale brute, adica formarea bruta de capital fix (FBCF) si variatia stocurilor (DS):

Referat: Raspunde repede si bine - joc didactic la matematica Referat: PROBA DE EVALUARE - numerele naturale de la 100 la 1000

FBC = FBCF + DS = Ib + DS = In + A + DS

Deci investitiile sunt cheltuielile care sunt destinate, pe de o parte, mentinerii stocului de capital (adica a mijloacelor utilizate in procesul de producere a bunurilor si serviciilor), si pe de alta parte, cresterii acestui stoc de capital. Adaugarile totale la stocul de capital, adica cele pentru refacerea, amortizarea (A) si cele pentru cresterea stocului de capital, reprezinta investitiile brute (Ib). Iar cheltuielile realizate numai pentru cresterea neta a stocului de capital intr-o perioada de timp reprezinta investitiile nete (In)[7]. In ce priveste variatia stocurilor, parte componenta a formarii brute de capital, aceasta reprezinta diferenta intre intrarile in stocuri si iesirile din stocuri in perioada de calcul. In stocuri se includ toate bunurile care nu fac parte din capitalul fix si care se gasesc, la un moment dat in posesia unitatilor producatoare.

In plan contabil investitiile constituie o imobilizare in bunuri mobile sau imobile, corporale sau necorporale achizitionate ori create pentru o entitate economica, durabile, respectiv: imobilizari legate de exploatare, imobilizari in afara exploatarii. Se apreciaza, de asemenea, ca in economia de piata, investitia constituie plasament de capital in active diverse, indiferent de durata si scopul detinerii lor, inclusiv in scop speculativ.

Economistul P. Masse[8] prin investitie desemneaza "toate actele de transformare a mijloacelor financiare in bunuri concrete si rezultatele acestor actiuni". In aceasta conceptie notiunea de investitii se delimiteaza prin urmatoarele elemente:

- subiect, adica persoana (fizica sau juridica) care investeste;

- obiect, respectiv constructia, echipamentele, utilajele pentru care se initiaza investitia;

- cost, adica efortul financiar, cost actual pentru realizarea obiectivului respectiv;

- efecte, concretizate in rezultate, valori materiale, economice si financiare care urmeaza a fi obtinute in viitor, o speranta mai mult sau mai putin certa.

Astfel: "investitia reprezinta renuntarea la sursele banesti lichide contra sperantelor unor resurse viitoare etalate in timp"[9]; o conditie a progresului social, care se "realizeaza prin renuntarea la consumarea imediata, in favoarea unui consum ulterior"[10]

Abordarea conceptului de investitie cu sensul sau restrans este frecventa in planul teoriei si, cu atat mai mult, al practicii economice. Intr-adevar, in sens restrans, investitiile in economia unei tari au o sfera de extindere marcata prin scop si mijloace. Scopul evidentiaza faptul ca investitiile presupun mutatii (inlocuire, sporire) ale unor elemente de patrimoniu de natura mijloacelor de munca cu deosebire a mijloacelor fixe. Dar contextul tranzitiei la economia de piata implica analiza unor noi aspecte, conturindu-se argumente privind oportunitatea extinderii acestui concept:

a) prin inglobarea unor cheltuieli asimilate investitiilor, avand aceeasi sursa de finantare chiar daca nu produc mutatii cantitative in structura si volumul mijloacelor fixe;

b) prin cerinta inglobarii in acest concept a investitiilor intelectuale care pot avea, sau nu, aceeasi sursa de finantare cu investitiile materiale (propriu-zise) intrunind urmatoarele trei conditii: produc modificari de comportament; contribuie la o acumulare de patrimoniu si conduc la cresterea capacitatii de productie. In esenta se au in vedere cheltuieli de cercetare-dezvoltare pentru informatizare, implantarea logisticii comerciale a firmei, formarea profesionala si studii de diagnoza, prognoza si fezabilitate;

c) prin luarea in considerare a investitiilor financiare, facind referire la investitiile de natura plasamentelor in actiuni, cumpararea de obligatiuni si titluri de valoare etc.

Sfera de cuprindere a conceptului de investitie este marcata si prin mijloacele de realizare, de infaptuire a lor. In esenta, principalul mijloc de realizare a oricarei investitii il constituie cheltuiala unor sume banesti. Investitia are ca mijloc de infaptuire realizarea unor lucrari, efectuarea unor plasamente financiare cu efecte de lunga durata sau pur si simplu efectuarea unor cheltuieli de natura investitionala prin sursa de finantare ori prin efectele generate asupra patrimoniului firmei.

Indiferent de sensul larg sau restrans al abordarii conceptului de investitie si de relativa diversitate a punctelor de vedere si opiniilor formulate, pot fi desprinse cateva trasaturi comune ale investitiilor, care prezinta interes si anume[11]

a) Orice investitie presupune transpunerea in cheltuieli a unor disponibilitati banesti indiferent daca efortul inseamna realizarea unor obiecte, bunuri concrete, echipamente sau dimpotriva plasamente in actiuni, titluri si hartii de valoare.

b) Orice investitie inseamna efort, sub multiple aspecte, dar in urma caruia se sconteaza efecte diverse, multiplicatoare, cel mai adesea sub forma sporului de profit, a carui realizare ramine incerta.

c) Orice investitie implica "dezafectarea" temporara, dar certa, a unor resurse curente (materiale, financiare, de munca) al caror cost urmeaza a fi suplinit de efectele nete viitoare.

Internationalizarea crescinda a vietii economice a facut ca, in cadrul domeniilor de cercetare economica, domeniul investitiilor internationale sa aiba o pondere mereu in crestere. Aceasta se datoreaza faptului ca investitiile constituie un mijloc important, prioritar in cresterea si perfectionarea capitalului fix care, in ultima instanta, impreuna cu alte resurse naturale, contureaza, prefigureaza specificul structural al unei economii. Pe aceasta baza se poate asigura o perfectionare a structurii economice si o imbunatatire continua a proportiilor dintre ramurile traditionale si cele cu rol important in promovarea progresului tehnic, o corelatie mai strinsa intre modernizarea fondurilor fixe si extinderea celor existente.

Sporirea gradului de competitivitate atit la nivel de firma, cit si la nivel de economie nationala, implica utilizarea in procesele tehnologice a unor utilaje de inalt nivel tehnic si cu productivitate sporita, ceea ce obliga agentii economici sa apeleze, fie la achizitionarea de utilaje din import, fie sa stabileasca relatii contractuale de investitii cu anumiti parteneri straini, care sa contribuie cu aducerea acestor utilaje drept contributie la investitia respectiva.

Izvorul principal pentru realizarea investitiilor il constituie sursele interne. Totusi, fata de ritmul cu care se cere a fi realizata modernizarea productiei si tehnologiilor, precum si fata de necesitatea dezvoltarii si adaptarii productiei si tehnologiilor la exigentele participarii la schimburile economice internationale, nu sunt intotdeauna suficiente mijloace investitionale, precum si tehnologii adecvate disponibile de provenienta autohtona, in raport cu nevoia valorificarii unor resurse naturale si cu cerinta realizarii unor obiective privind dezvoltarea si modernizarea unor ramuri. Deoarece nevoia de capital si de investitii in conditiile globlizarii se ridica la un nivel mult peste posibilitatile economice actuale, in special in tarile in tranzitie, se impune apelarea la capital strain, sau altfel spus la investitii straine.

In sens larg, investitiile straine pot fi considerate fluxuri financiare si de resurse, care traverseaza granitele juridice si economice ale statelor. C. Munteanu denumeste investitiile realizate cu capital strain ca fiind investitii internationale. Dupa el, formele investitiilor internationale reprezinta modalitatile concrete prin care un agent economic realizeaza o investitie internationala, adica ori de cate ori:

a) cumpara actiuni de pe o piata straina sau emise de o firma din alta tara;

b) cumpara obligatiuni de pe o piata straina sau emise de o firma straina;

c) construieste "pe loc gol" o societate noua ("greenfield investments") sau deschide o filiala intr-o alta tara;

d) acorda un credit financiar unui agent economic dintr-o alta tara sau unui agent economic strain ce opereaza pe propria piata;

e) preia (achizitioneaza) o firma straina sau fuzioneaza cu o firma straina;

f) participa cu capital investitional la constituirea de societati mixte;

g) incheie contracte internationale de leasing sau franchising.

De aici autorul deduce definitia termenului de investitie internationala, considerind-o ca fiind acea investitie care incorporeaza un element de extraneitate.

Materialele Fondului Monetar International definesc investitiile straine ca fiind acele "investitii ce sunt efectuate pe termen lung de rezidentul unei tari intr-o intreprindere - rezident al altei tari. Investitiile pe termen lung presupun existenta relatiilor de lunga durata intre investitor si intreprindere si influenta considerabila a investitorului asupra conducerii acestei intreprinderi". Din definitia data se poate sesiza de fapt esenta investitiilor straine directe, care presupun detinerea puterii de decizie si control a investitorului asupra obiectului investitional, nefiind abordate investitiile straine de portofoliu.

In functie de raportul ce se stabileste intre emitent si receptor exista doua tipuri de investitii internationale - directe sau de portofoliu.

Atunci cand investitia presupune transferarea catre agentul emitent a posibilitatii de control si decizie asupra activitatii agentului receptor, este vorba despre o investitie directa. In restul cazurilor, cand investitia nu presupune stabilirea unui asemenea raport, este vorba despre o investitie de portofoliu.

Investitia de portofoliu reprezinta intotdeauna un plasament pur financiar, o investitie pur financiara. Investitia directa imbina insa intr-un mod mult mai complex plasamentul financiar cu investitia reala. Atunci cand agentul emitent ajunge sa controleze agentul receptor, pe langa fluxul financiar initial apar si alte fluxuri, multe dintre ele avand o consistenta reala: fluxuri de tehnologie, fluxuri de forta de munca, fluxuri manageriale si chiar fluxuri de bunuri si servicii.

De multe ori, incadrarea unei investitii internationale in unul din cele doua tipuri este foarte dificila. Intre investitia directa si cea de portofoliu exista o zona "gri", in care cu greu se poate deslusi frontiera. Cel mai bun exemplu in acest sens il constituie achizitionarea de actiuni pe piata financiara internationala. Deoarece pachetul de control al actiunilor nu reprezinta un anumit procent fix in totalul actiunilor, ci variaza de la caz la caz, investitia, la randul ei, se va incadra in unul sau altul din tipurile mentionate[12]

Intr-un raport al UNCTAD (Conferinta Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare), care organizeaza sistematic studii cu privire la extinderea investitiilor straine in diferite regiuni si la impactul lor asupra dezvoltarii economiilor receptoare de investitii, investitia straina directa (ISD) este definita ca fiind o relatie pe termen lung care reflecta interesul de durata al investitorului si posibilitatea reala de a controla entitatea situata in tara straina, unde face investitia.

Fluxurile de investitii straine directe se constituie in resurse financiare dirijate spre o anume localizare investitionala internationala, care permit firmei emitente sa dezvolte operatiuni asupra carora detine puterea de decizie si control. Fluxurile financiare respective, indiferent daca imbraca forma de capital, profituri reinvestite sau imprumuturi acordate de firma-mama sunt insotite de transferul unui pachet de resurse tehnologice, manageriale, informationale etc. Analistii tind sa considere ca aceste inputuri calitative sunt, in termeni relativi, mult mai importante decit influxul financiar propriu-zis.

Tipuri de investitori

Economistul american W. Sharpe sustine ca oamenii de afaceri americani obisnuiesc sa-si eticheteze prietenii drept "investitori", iar dusmanii drept "speculatori". Sunt economisti care sustin ca nu exista vreo diferenta de esenta intre aceste doua categorii, totusi speculatorul se prezinta printr-un comportament specific:

speculatorul are o atitudine diferita fata de risc, in comparatie cu investitorul obisnuit: primul este atras puternic de investitiile cu risc deosebit de mare, cel de-al doilea prefera un risc cit mai scazut;

speculatorul mizeaza pe un profit anormal de mare, corespunzator cu riscul pe care si-l asuma , in timp ce investitorul obisnuit conteaza pe un profit normal de mare;

speculatorul actioneaza mai mult pe termen scurt, in timp ce pentru o investitie obisnuita orizontul de timp este relativ mai mare;

majoritatea agentilor economici considera ca informatiile si semnalele furnizate de catre piata sunt corect iterpretate de catre toti, speculatorul insa crede ca are un avantaj informational fata de ceilalti, anticipind o evolutie pe care altii nu o pot intrevede. Speculatia este deci incercarea de a fructifica acest prezumat avantaj de informatie, astfel speculatorulface un "arbitraj de informatie".