Pariuri, jocuri de noroc si alte feluri de jocuri - faci bani sau pierzi bani?

Un pariu este un angajament de a risca bani sau alte lucruri, fata de altcineva, in functie de rezultatul unui eveniment, al carui deznodamant il cunoastem numai in masura in care el poate fi cunoscut pe temeiul intelegerii. Astfel, unii oameni pariaza pe rezultatul unor alegeri iminente, sau al unui meci de tenis. Sau, ei pot paria pe corectitudinea ori incorectitudinea opiniilor lor referitoare la o asertiune factuala.

Un joc de noroc este un angajament de a risca bani sau alte lucruri, fata de altcineva, in functie de rezultatul unui eveniment despre care nu stim [p.116] nimic, in afara lucrurilor cunoscute pe baza cunoasterii privitoare la comportamentul intregii clase.

Uneori, pariurile si jocurile de noroc se combina. Rezultatul unei curse de cai depinde atat de actiuni umane - venite din partea proprietarului calului, a antrenorului si a jocheului - cat si de factori nonumani - calitatile calului. Majoritatea celor care risca bani la astfel de curse sunt pur si simplu jucatori. Insa expertii cred ca stiu ceva gratie intelegerii persoanelor implicate; in masura in care toti acesti factori le influenteaza deciziile, ei sunt in postura celor care pun pariuri. Mai mult, ei pretind a cunoaste caii; ei formuleaza prognoze pe temeiul cunoasterii lor despre comportamentul claselor de cai, in care ii incadreaza pe diversii cai aflati in competitie. In masura in care fac aceste lucruri, ei sunt niste jucatori.

Capitolele ulterioare ale acestei carti analizeaza metodele pe care le aplica oamenii de afaceri pentru a face fata problemei incertitudinii viitorului. In aceasta faza a rationamentului nostru nu mai este necesara decat o singura observatie suplimentara.

A juca jocuri poate fi fie un tel, fie un mijloc. Pentru persoanele care tanjesc dupa stimularea si excitarea pe care li le prilejuiesc vicisitudinile jocului, sau a caror vanitate este satisfacuta de etalarea abilitatii si superioritatii cu care joaca un joc ce presupune subtilitate si pricepere, faptul de a juca este un tel. Pentru profesionistii care urmaresc sa castige bani din victorii, jocul este un mijloc.

De aceea, faptul de a juca poate fi numit o actiune. Dar rasturnarea acestei afirmatii si etichetarea tuturor actiunilor drept jocuri, sau analizarea tuturor actiunilor ca si cand ar fi jocuri, este inacceptabila. Este vorba despre un caz particular si special de actiune. Majoritatea actiunilor nu urmaresc infrangerea sau provocarea de pierderi nimanui. Ele urmaresc o imbunatatire a conditiilor. Se poate intampla ca aceasta imbunatatire sa se realizeze pe cheltuiala altora. Dar este sigur ca lucrurile nu stau asa intotdeauna. Vorbind rezervat, este sigur ca nu asa stau lucrurile intr-un cadru caracterizat de functionarea normala a sistemului social bazat pe diviziunea muncii.

Nu exista nici o urma de analogie intre jocurile de noroc si activitatile de afaceri din cadrul unei societati intemeiate pe piata. Jucatorul de carti castiga bani depasindu-si antagonistul prin dibacie. Omul de afaceri castiga bani furnizandu-le clientilor bunurile pe care acestia doresc sa le achizitioneze. Poate ca exista o analogie intre strategia jucatorului de carti si cea a farsorului. Nu este necesar sa investigam aceasta problema. Cel care interpreteaza activitatea de afaceri ca pe o inselaciune se afla pe o cale gresita.

Trasatura caracteristica a jocului este antagonismul a doi sau mai multi jucatori, sau grupuri de jucatori. [3] Trasatura caracteristica a afacerilor [p.117] desfasurate intr-o societate, i.e. intr-o ordine bazata pe diviziunea muncii, este concordia intre eforturile membrilor sai. Indata ce ei incep sa se opuna unii altora in mod antagonic, isi face aparitia o tendinta de dezintegrare sociala.

In cadrul unei economii de piata, competitia nu implica antagonisme, in acceptiunea in care se aplica acest termen opozitiilor ostile de interese incompatibile. Competitia, este drept, le poate prilejui adesea competitorilor acele pasiuni de ura si viclenie, care insotesc de regula intentiile rele fata de alti oameni. Din acest motiv, psihologii sunt predispusi sa confunde competitia cu lupta. Dar praxeologia trebuie sa evite asemenea echivocuri artificiale si inducatoare in eroare. Din punctul ei de vedere exista o diferenta fundamentala intre competitia catalactica si lupta. Cei aflati in competitie urmaresc excelenta si preeminenta in realizari, in cadrul unui sistem de cooperare mutuala. Functia competitiei este de a atribui fiecarui membru al unui sistem social acea pozitie din care poate servi cel mai bine intreaga societate si pe membrii ei. Este o metoda de selectie a omului cel mai potrivit, pentru fiecare sarcina. Acolo unde exista cooperare sociala, trebuie sa functioneze un fel de selectie. Doar acolo unde asignarea diverselor sarcini individuale este efectuata exclusiv prin deciziile dictatorului, iar indivizii implicati nu-l ajuta pe dictator prin incercari de a-si pune propriile virtuti si calificari in cea mai buna lumina, nu exista competitie.

Va trebui, intr-un stadiu ulterior al investigatiilor noastre, sa analizam rolul competitiei. [4] Aici nu trebuie decat sa subliniem ca este eronat sa aplicam terminologia exterminarii mutuale la problemele cooperarii mutuale, asa cum functioneaza aceasta intr-o societate. Termenii militari sunt inapropriati pentru descrierea functionarii afacerilor. A vorbi, de pilda, despre cucerirea unei piete este o metafora perniciaosa. De pe urma faptului ca o firma ofera produse mai bune si mai ieftine decat competitorii ei nu se produce nici o cucerire. Numai in sens metaforic se poate vorbi despre o strategie in conducerea afacerilor.