Pragul de rentabilitate - instrument de previzionare a volumului de activitate eficienta

Pragul de rentabilitate - instrument de previzionare a volumului de activitate eficienta

Maximizarea valorii inteprinderii, obiectivul central al gestiunii financiare microeconomiei se concentreaza in principal in cresterea patrimoniului net si in aprecierea capacitatii inteprinderii de a produce profit. Intrucat eficienta managementului financiar este apreciata in functie de rezultatele finale obtinute, de o importanta deosebita in activitatea acestuia este stabilirea limitei minime a volumului de productie, a carei nerealizare ar conduce la inregistrarea de pierderi.

Aceasta deoarece intr-o economie concurentiala, producatorul nu poate influenta nici preturile cu care cumpara factorii de productie, nici preturile bunurilor pe care le produce si vinde ci singurul element asupra caruia poate sa actioneze este volumul productiei - fiind cunoscut faptul ca pana la un anumit nivel (denumit si "punct mort") inteprinderea inregistreaza in mod obligatoriu pierderi. Dincolo de acest punct in care suma veniturilor este egala cu suma costurilor, inteprinderea obtine profit. Cunoasterea precisa a acestui volum de activitate reprezinta una din preocuparile primordiale ale managerilor inteprinderilor, analiza punctului mort fiind o tehnica de management financiar si de previziune a profitului.

Marimea profitului depinde, in principal, de structura costurilor exploatarii, de structura costurilor exploatari, de nivelul cheltuielilor fixe pe care inteprinderea trebuie sa le acopere. Exista o relatie intre costuri, volumul de activitate si profit pe care managerii trebuie sa o cunoasca pentru a putea delimita obiectivele de vanzare. Cunoasterea structurii costurilor prezinta o importanta deosebita in determinarea pragului de rentabilitate.

Pragul de rentabilitate, punctul mort ("break - even") sau pragul de echilibru este egal cu volumul de activitate care nu-i aduce inteprinderii nici un profit, nici pierdere. Raportand profitului net la cifra de afaceri se obtine indicatorul de profitabilitate sau rata rentabilitatii veniturilor. Pragul de rentabilitate se determina astfel, cifra de afaceri este egala cu costurile totale. Pentru a determina pragul de rentabilitate este necesara fundamentarea compozitiei costurilor totale care, in functie de modul de variatie fata de volumul productiei, se impart in costuri fixe (de structura) si costuri variabile (operationale) precum si a veniturilor stabilite in functie de pretul de vanzare unitar exclusiv TVA.

Costurile fixe (CF) au in principiu o suma constanta, independenta de volumul productiei sau vanzarilor. Ele se compun din urmatoarele elemente:

amortizarea activelor imobilizate;

cheltuieli cu personalul administrativ;

chirii pentru mijloacele fixe inchiriate;

prime de asigurare;

anumite impozite si taxe fata de stat (impozitul pe cladiri, impozitul pe terenuri, taxa pe mijloacele de transport);

Totusi costurile fixe nu sunt invariabile. Daca, de exemplu volumul productiei se dubleaza, inteprinderea va avea nevoie de spatiu de productie si depozitare suplimentara, ceea ce determina sporirea cheltuielilor cu amortizarea sau chiria mijloacelor fixe, a primelor de asigurare, a cheltuielilor cu personalul administrativ.

Se spune astfel cheltuielile fixe evolueaza pe paliere in functie de nivelul productiei. Reprezentarea grafica a evolutiei cheltuielilor fixe pe paliere se realizeaza astfel (figura numarul 1)

Fig. nr. 1 Evolutia costurilor fixe

Cheltuielile variabile (CV) sunt cheltuieli care variaza direct proportional cu volumul productiei. Ele cuprind in principal:

consumul de materii prime;

consumul de manopera directa (salarii directe)

comisionul asupra vanzarilor.

Aceste cheltuieli sunt strans legate de operatiunile de productie si vanzare.

Daca in calculul pragului de rentabilitate, cheltuielile fixe (CF) sunt luate in suma globala fiind independente de volumul productiei, cheltuielile variabile sunt luate sub forma cheltuielilor variabile medii pe produs - obtinute prin raportarea sumei absolute a acestora la volumul productiei. De asemenea, veniturile determinate in functie de pretul de vanzare al produselor sunt luate in calcul sub forma pretului unitar pe produs.

Determinare pragului de rentabilitate se realizeaza dupa:

a)     analiza pragului de rentabilitate pe baza volumului productiei

Aceasta analiza se poate face si la inteprinderile care realizeaza mai multe produse, dar este folosita mai ales de inteprinderile care realizeaza un singur produs sau in cazul lansarii unui produs nou. Determinarea pragului de rentabilitate presupune fundamentarea costurilor fixe (CF), a costurilor variabile (CV), a veniturilor pe produs (P). Figura numarul 2

Fig. nr. 2 - Reprezentarea pragului de rentabilitate in ipoteza

evolutiei liniare a costurilor.

Relatia matematica a punctului mort se determina usor pornindu-se de la ecuatia de definire a lui (volumul de activitate pentru care veniturile totale = cheltuieli totale):

productia critica = ;

venituri totale =;

cheltuieli totale :

(1)

In punctul mort, diferenta intre venituri si cheltuieli este nula:

                (2)

     (3)

Analiza pragului de rentabilitate se face de regula pe baza liniara. Insa in activitatea curenta costurile variabile nu evolueaza strict proportional cu volumul productiei, asa cum am vazut anterior, fie din motive tehnice (consumurile de combustibil si enegie ale utilajelor, variaza direct proportional cu viteza de lucru dupa program se plateste la tarife superioare). Din aceasta cauza curba costurilor totale nu va fi o linie dreapta, intrucat costurile variabile sunt nule pentru un volum nul de productie si apoi cresc dar intr-un ritm variabil in functie de volumul productiei realizate.

In cazul economiei concurentiale, cresterea volumului vanzarilor trebuie sa ia in considerare o reducere a pretului de vanzare unitar ca urmare a sporiri ofertei dar si a facilitatilor de pret acordate de vanzarea pentru un volum insemnat al vanzarilor, astfel in realitate, de cele mai multe ori, curba vanzarilor nu mai ia forma unei linii drepte.

Intrucat in variatia cresterii uniforme, profitul maxim corespunde unui volum maxim de productie, inteprinzatorul sau managerul este interesat sa utilizeze capacitatea de productie pana la saturatie. Dar acest lucru determina realizarea de ore suplimentare de lucru care fac sa creasca cheltuielile variabile. Cresterea gradului de mecanizare si automatizare determina, la randul sau, o crestere a cheltuielilor fixe. De asemenea, variatia in timp a calitatii si preturilor produselor influenteaza volumul total al veniturilor realizate si implicit, venituri unitare.

b)     Analiza pragului de rentabilitate pe baza volumului vanzarilor

Procedeul este relativ simplu, pentru calcularea pragului de rentabilitate fiind necesara cunoasterea urmatoarelor informatii:

cifra de afacere programata in functie de contractele si comenzile incheiate;

costurile fixe preluate din conturile speciale;

cheltuieli variabile, determinate ca diferenta intre costurile totale programate si costurile fixe;

marja totala fata de costurile variabile stabilita ca diferenta intre cifra de afaceri si cheltuielile variabile.

Pornind de la calculul rentabilitati raportand efectul la efort si aplicarea la cazul concret al punctului mort (M=CF si CA=CT) sau cifrei de afaceri critice, se obtine:

Rentabilitatea =limita rentabilitati

Avand in vedere ca cifra de afaceri este rezultatul produsului dintre cantitate (Q) si pret (p), pragul de rentabilitate sau CA (CA) va fi egala cu:

c)      Analiza pragului de rentabilitate in functie de efectul modernizarii sau automatizarii productiei.

Cu cat operatiile tehnologice ale inteprinderii sunt mai modernizate, mai automatizate, cu atat creste ponderea  costurilor fixe in raport cu cele variabile. Astfel, creste ponderea amortismentului, dar scade ponderea salariilor datorate substituirii muncii de catre capitalul fix, cresterea volumului productiei fiind inregistrata in special prin randamentul masinilor si nu prin indemanarea personalului. In situatia inversa, cand procesul de productie are un pronuntat caracter manual, scade ponderea costurilor fixe in dauna costurilor variabile. Astfel, pronind de la modelul liniar al pragului de rentabilitate in functie de volumul productiei, punctul mort se ridica si coboara in functie de cresterea sau scaderea nivelului costurilor fixe. Sensibilitatea rezultatului final la variatia gradului de mecanizare sau automatizare se masoara prin intermediul coeficientului de levier al exploatarii (CLE).

Lucrare: Motivatia si satisfctia in munca -premisele reusitei si succesului profesional Lucrare: Procesul asigurarea calitatii - tratarea produsului neconform

Coeficientul de levier al exploatarii se determina ca un raport intre variatia relativa a rezultatului de explotare si variatia relativa a productiei vandute:

          (1)

in care:

RE - rezultatul din exploatare

Q - productia vanduta, exprimata in unitatile cantitative.

Dar rezultatul din exploatare se determina astfel:

       (2)

Cheltuielile fixe (CF) fiind constante, sporirea rezultatului din exploatare se determina numai datorita volumului productiei vandute astfel:

        (3)

Inlocuind relatiile (2) si (3) in relatia de calcul a coeficientului de levier al explorarii (1), se obtine:

         (4)

sau

     (5)

in care:

Q - cantitatea de produse pentru care se calculeaza efectul de levier

p - pretul unitar

- cheltuieli variabile unitare

CF - cheltuieli fixe.

Desi este un instrument deosebit de important in managementul inteprinderii, analiza pragului de rentabilitate prezinta si anumite limite:

♦       este foarte dificil de realizat la inteprinderile care au o structura varianta de productie si comercializare;

♦       pragul de rentabilitate se determina cu mai mare exactitate daca nu se inregistreaza mari fluctuatii de preturi de la un an la altul;

♦       anumite cheltuieli variabile cresc mai mult decat proportional cand capacitatea inteprinderii este folosita cat mai aproape de nivelul sau maxim si este greu de aproximat ritmul cresterii lor.

2 Problematica impozitarii profitului.

Analiza impozitului pe profit este una foarte importanta pentru inteprinzatori, intrucat de nivelul si cotele acestuia se stabileste profitul net al unei inteprinderi, stiut fiind faptul ca obtinerea unui profit cat mai mare este scopul oricarei afaceri. Analizand astfel impozitul pe profit se constata anumite avantaje ale acestuia, fata de impozitul pe venit, precum si neajunsuri.

Printe avantajele impozitului pe profit se numara urmatoarele:

este un impozit nediscriminatoriu. Unul dintre principiile care trebuie sa le respecte orice impozit este acela al nediscriminarii. Un impozit este nediscriminatoriu atunci cand la venituri egale impune in cote diferite sau la venituri diferite impune in cote egale. Prin termenul de venit trebuie sa se inteleaga venitul net dintr-o anumita operatiune a contribuabilului. In principiu, nu se poate impune decat venitul care ramane la dispozitia contribuabilului. Impozitul pe profit este, in aceasta privinta, un impozit nediscriminatoriu, in sensul ca impune egal profiturile nete a doi contribuabili identici.

recuperarea pierderii. Sistemul impozitului pe profit permite recuperarea pierderii fiscale inregistrata de contribuabil din profiturile impozabile ale urmatorilor cinci ani. La impozitul pe venit acest lucru nu este posibil pentru ca nu exista notiunea de pierdere, fiind impozitate numai veniturile.

facilitatile fiscale. In prezent legislatia impozitului pe profit permite anumite facilitati fiscale aplicate contribuabililor. Este vorba, in principal, de acceptarea unui sistem de calcul si de recunoastere a cheltuielilor cu amortizarea, mai favorabil decat sistemul clasic impus de legea numarul 15/1994.

Neajunsurile impozitului pe profit pot fi sintetizate in urmatoarele directii:

societatile nu au capacitati speciale de impozitare si impozitarea venitului personal este suficienta (tehnica integrarii totale);

societatile deplaseaza impozitul asupra altor platitori, transferandu-l asupra clientilor prin practicarea de preturi ridicate sau asupra salariatilor prin neacordarea salariilor la nivelul muncii prestate;

impozitul pe profit nu este neutru, deoarece baza impozabila prin cheltuieli nedeductibile sau venituri neimpozabile este greu de definit;

apare problema dublei impozitari si prin impozitarea dividendelor;

In Romania impozitarea rezultatului activitatii agentului economic se realizeaza in doua modalitati:

microinteprinderile platesc impozit (in cota de 3%) asupra veniturilor totale obtinute intr-un trimestru, exceptie facand veniturile din productia stocata, veniturile din productia de imobilizari corporale si veniturile din provizioane privind activitatea de exploatare, intrucat acestea nu reprezinta venituri efective, ci au rolul de echilibrare a unor cheltuieli efectuate;

restul agentilor economici platesc impozit pe profit (cota obijnuita de 16%). Cota se aplica asupra profitului impozabil stabilit in functie de profitul (rezultatului contabil) stabilit prin contul de profit si pierdere la care se adauga cheltuielile nedeductibile si din care se scad veniturile neimpozabile.

O analiza comparativa a celor doua tehnici de impozitare permite formularea anumitor observatii.

O prima observatie ar fi asupra bazei impozabile stabilete prin cele doua modalitati. In cazul impozitarii microinteprinderilor, cota de 3% nu vizeaza doar cifra de afaceri respectiv totalitatea incasarilor din vanzari, ci totalitatea veniturilor, respectiv veniturile din exploatare, veniturile financiare si veniturile extraordinare. Astfel desi cota de impunere scade de la 16% la 3% baza de impozitare creste semnificativ. Sunt dezavantajate microinteprinderile care nu au un volum important de cheltuieli deductibile si dimpotriva vor fi avantajate prin diminuarea substantiala a cotei cele care nu au cheltuieli deductibile semnificative. Pot exista microinteprindericare din diverse motive inregistreaza pierderi, dar acesta nu este un motiv ca sa le scuteasca de la plata impozitului care se calculeaza in raportul de venit fara nici o legatura cu rezultatul activitatii economice. Aceasta le va ingreuna si mai mult situatia financiara.

O alta observatie ar fi aceea ca intre cele doua forme de impozitare singura apropiere ar fi aceea ca reprezinta modalitati de impozirare a agentilor economici . Din punct de vedere al tehnici financiare ele se deosebesc radical intrucat impozitul pe veniturile microinteprinderilor vizeaza cifra de afaceri si din acest punct de vedere este o taxa de consumatie, un impozit direct, iar impozitul pe profit vizeaza rezultatul activitatii, fiind deci un impozit direct.

Politica de dividend - instrument de stimulare a profitabilitatii agentilor economici.

Analizata in contextul celorlalte decizii financiare majore pentru firma  - decizia de investitii si decizia de finantare - decizia de dividend actioneaza pentru atingerea obiectivului major al functiei financiare a firmei, respectiv pentru maximizarea valorii firmei. Aceasta ipoteza este usor de acceptat in cazul firmelor antreprenoare, in care managerii sunt insasi actionarii ei. Situatia se schimba in cazul firmelor manageriale, in care functiile de decizie si de proprietate sunt separate, fiind posibil ca managerii sa actioneze intai pentru maximizarea propriei sale satisfactii si numai in subsidiar pentru maximizarea valorii economice a firmei, creandu-se astfel un conflict de interese.

Insasi denumirea teoremei sugereaza problematica de care se ocupa aceasta. Agentul (mandatarul) este persoana care realizeaza orice fel de activitate in interesul si pe contul unei alte persoane (mandat), avand autoritatea si totodata, obligatia de a actiona in conditii optime.

Teoria de agent considera distribuirea de dividende ca un mijloc de rezolvare a starii conflictuale dintre actionari si manageri.

Teoria de agent face parte, pe un plan mai general, din teoria contractuala a firmei, care considera firma ca un ansamblu de aranjamente contractuale intre actionari, obligatari, manageri, salariati si alte parti cu interese in functionarea ei eficienta. Atingerea acestui obiectiv este conditionata, pe un plan dublu, de existenta unei autoritati care trebuie sa controleze fiecare parte implicata in viata firmei. Astfel, aceasta autoritate trebuie sa fie suficient de puternica pentru a modifica termenii contractuali, in caz de sesizare a unor disfunctionalitati in mecanismul firmei si sa perceapa veniturile reziduale ale firmei, dupa remunerarea celorlalte parti contractante. Aceasta autoritate este, bineinteles, reprezentata de actionariatul firmei, singurul care poseda aceste atribute.

In momentul in care actionarii deleaga puterea pentru reprezentarea firmei in raporturile cu ceilalti factori ai mediului economic, respectiv cand mandateaza pe manageri sa actioneze in interesul lor, controlul exercitat asupra activitatii celorlalte parti este puternic diminuat. Daca rezultatele nu sunt cele scontate, ei pot actiona in doua feluri: fie prin vot in adunarea generala vor sanctiona pe manageri, daca actionariatul nu este prea difuz, fie vor abandona firma prin vanzarea actiunilor pe care le poseda.

Pentru a nu se ajunge la aceste masuri radicale si a se atenua divergentele de interese intre actionarii exteriori si managerii firmei, trebuie puse in aplicare mecanisme care sa limiteze avantajele precuniare (suprasalarii) sau legate de locul de munca al managerilor, mecanisme ce presupun un cost al lor, denumit cost de agent.

Costurile de agent pot fi impartite in trei categorii:

costuri de supraveghere (monitorizare), angajate de mandat (de actionariat) pentru a limita comportamentul oportunist al agentului (mandatarului, respectiv managerilor);

costuri de justificare, angajare de mandatar, pentru a convinge mandatarul ca actioneaza in cel mai inalt grad in interesul sau;

costuri reziduale, generate de imposibilitatea exercitiului unui control total asupra activitatii agentului.

Rolul mecanismelor regulatoare ale comportamentului de agent este acela de a

permite ca acestea sa minimizeze costurile de agent.

In plus piata bunurilor si servicilor, piata muncii si piata financiara poseda mecanisme care constrang pe manageri sa vegheze asupra interesului actionarilor.

Astfel, prin intermediul pietei financiare o proasta gestionare a firmei se reflecta in scaderea valorii actiunilor si se mareste riscul ca managerii sa fie inlocuiti. Pe piata muncii, managerii sunt evoluati pe baza de performante, si astfel poate avea loc cresterea prestigiului lor sau repudierea pentru aceasta calitate, iar piata bunurilor si servicilor, prin intermediul concurentei in domeniile calitatii si competitivitatii produselor sau serviciilor create, valideaza sau infirma activitatea managerilor si, deci pastrarea sau pierderea locurilor de munca pentru acestia.

Decizia financiara este o alta modalitate de rezolvare a conflictelor dintre manageri si actionari. Astfel, distribuirea de dividende corespunde interesului actionarilor si, in acelasi timp, prin necesitatea compensarii lipsei de surse din autofinantare cu indatorarea, determina pe manageri sa vegheze prin diminuarea riscului de faliment si implicit, pentru evitarea pierderii locului lor de munca, prin adoptarea de decizii care sa maximizeze fluxurile de exploatare si astfel, sa permita onorarea serviciului datoriei contractate.

Costurile asociate divergentelor de interese intre actionari si manageri sunt costuri de agent ale capitalurilor proprii. Incitand pe manageri sa lucreze in interesul actionarilor, varsamintele de dividende pot reduce costurile de agent, pe de o parte, reducand autofinantarea ceea ce obliga pe manageri sa recurga la indatorare si, pe de alta parte, fortand sa apeleze frecvent la noi capitaluri proprii pe piata financiara.

Indatorarea disciplineaza pe manageri din cauza riscului de faliment pe care trebuie sa-l evite. Pentru firmele ajunse la maturitate (fara oportunitati reale de crestere), prin distribuirea de dividende se poate mentine un nivel de indatorare suficient pentru a permite datoriei sa fie un mecanism regulator eficace al conflictelor de interese potentiale intre manageri si actionari.

In plus, compensarea varsamintelor de dividende din recurgerea la indatorare, reduce costurile de agent legate de aversiunea pentru risc a managerilor. Fiind mult mai sensibil la variabilitatea rezultatelor decat actionarii, care pot usor sa-si diversifice investitiile, managerii angajeaza firma in activitati cu un nivel de risc inferior celui dorit de actionari. Ca atare, ei adopta strategii de diversificare a activitatilor firmei, care sa le permita, pe de o parte sa reduca riscurile de disparitie a firmei si de pierdere a locului lor de munca, in caz de scadere a activitatii, iar pe de alta parte, sa creasca talia firmei, ceea ce conduce la sporirea puterii si remuneratiei lor. In schimb, actionarii nu sunt adeptii diversificarii activitatilor firmei si mai putin costisitoare. Ca atare, diversificarea este o sursa de conflicte potentiale intre manageri si actionari.

Pentru a modifica nivelul de risc suportat de actionari, managerii au doua posibilitati: sa realizeze proiecte de investitii mai riscante decat cele obisnuite ale firmei sau sa creasca gradul de indatorare al firmei.

In ce de-al doilea caz, cresterea nivelului de indatorare transfera asupra creditorilor o parte din riscul suportat pana atunci de actionari fara contrapondere daca remunerarea obligatarilor este contractual fixata. In mod normal, creditorii sesizand acest risc ar trebui sa ceara o remunerare care sa-l integreze. Daca firma varsa dividende la un nivel scazut si gradul de indatorare este sub cel anticipat de creditori, exista un transfer de bogatie de la actionari la creditori, intrucat acestia din urma beneficiaza de o remunerare superioara avand in vedere riscul real suportat. Dividendele permit sa se evite acest transfer, stabilind nivelul de indatorare si lasand pe actionari sa suporte nivelul de risc conform asteptarilor lor.

La randul ei, sporirea de capital prin emisiunea de noi actiuni (prin apelarea la piata finaciara) pentru acoperirea unei distribuiri de dividende mai ridicate, este o cale de disciplinare a managerilor. Cu ocazia unei noi emisiuni de titluri, managerii trebuie sa prezinte performantele realizate de firma si sa justifice utilizarea care o vor da capitalurilor din noua emisiune. Investirorii au ocazia sa studieze comportamentul managerilor inainte de a investi si sa nu achizitioneze titlurile la pretul propus decat daca sunt convinsi de perspectivele de viitor ale firmei si daca acest pret tine cont de costurile de agent induse de acest comportament. Pentru a fi informati corespunzator, este necesar sa existe costuri asociate controlului informatiei emise de manageri inferioare economiei de costuri de agent astfel realizata. Rezolvarea acestei probleme se gaseste in emisiunea de actiuni cu ajutorul sindicatelor de angajare ferma, prin care intermediarul financiar se angajeaza sa achizitioneze toate titlurile in caz de esec al emisiunii. Aceasta este garantia ca informatiile sunt fiabile si pretul propus este satisfacator pentru toate pietele. Totodata, emisiunea sub aceasta forma, este un mecanism eficace al pietei financiare de a limita comportamentele deviate ale managerilor si de a reduce costurile de agent pe care le implica. Din cauza sporirilor de capital pe care le necesita si a sanctiunilor pe care le poate aplica piata financiara firmei cu aceasta ocazie, dividendele minimizeaza costurile de control ale managerilor de catre actionari, dar antreneaza alte costuri (impozitare superioara a dividendelor fata de plusvaloarea in capital, cheltuielile de emisie a titlurilor, etc.). Cu cat dividendele distribuite sunt mai ridicate si ca atare, si sporurile de capital legate de acoperirea lor mai mari, scad costurile asociate controlului managerilor de catre actionari, dar cresc costurile legate de dividende. Optimul distribuirii este atins cand suma acestor costuri este minima.  

Numeroase studii empirice ce au fost elaborate au incercat sa constate relatia intre partea de capital detinuta de manageri si nivelul distribuirilor.

Astfel Jensen si Meckling, in 1976 observa costurile de agent sunt cu atat mai ridicate cu cat partea din capitalul firmei detinute de manageri este mai mica. Rozeff in 1982 sau Easterbook in 1984, constata ca platile de dividende permit la firmele manageriale reducerea costurilor de agent. Alte teorii ajung la concluzii contrare, respectiv rata de distribuire a firmelor manageriale este, in general, mai ridicata decat la cele antreprenoriale, sau cu cat numarul managerilor in consiliile de administratie este mai mare cu atat decizia de distribuire este mai generoasa.

Insa studiile care pe langa costurile de agent ale capitalurilor proprii iau in considerare si cheltuielile legate de dividende confirma ca firmele manageriale au tendinta de a distribui o parte mai mare din profiturile lor decat firmele antreprenoriale. Rezultatele arata ca decizia de distribuire rezulta direct de partea relativa de capital detinuta de actionarii principali si minimizarea costurilor suportate cu ocazia emisiunii de titluri noi.

Daca decizia de dividend poate fi un mijloc de rezolvare a conflictelor intre actionari si manageri, ea poate fi o sursa de conflicte intre actionari si manageri, pe de o parte si creditori, pe de alta parte, din urmatoarele motive:

actionarii pot creste riscul firmei de o maniera neanticipata;

ei pot contracta datorii pe care sa le utilizeze pentru plata dividendelor, adoptand

o decizie de investitii suboptimala.

Cresterea gradului de indatorare sporeste riscul suportat de creditori. Daca remunerarea obligatiunilor este fixata la un nivel de risc inferior celui real suportat, atunci valoarea obligatiunilor scade, ceea ce antreneaza un transfer de bogatie de la creditori (obligatari) spre actionari. Mai ales la firmele ajunse la maturitate, fara oportunitati reale de crestere, cu cat dividendul varsat este mai ridicat cu atat recurgerea la indatorare se face in scopul compensarii pierderii de autofinantare si platii dividendelor, iar cresterea gradului de indatorare indus risca sa depaseasca nivelul anticipat de creditori. Imprumuturile angajate, afectate platii de dividende datorita adoptarii unei decizii suboptimale de investitii sau nerealizarii de proiecte de investitii ci VAN pozitiva, genereaza un transfer direct de bogatie de la creditori la actionari. Remediul la aceasta situatie il constituie limitarea distribuirii de profituri.

Aceasta limitare se realizeaza, fie in virtutea legilor in vigoare (obligativitatea firmelor de a-si constitui mai intai rezerve legale, statutare sau interzicerea oricaror forme de distribuire daca la sfarsitul anului nu se inregistreaza profit), fie prin clauze restrictive puse de creditori cu ocazia creditarii (restrictii de recurgere la noi datorii, de fuzionare, de vanzare de active si chiar asupra platilor de dividende). In acest caz, conform modelului lui Kalay, din 1982, dividendul distribuit in perioada este maximul dintre 0 si diferenta intre suma emisiunii de actiuni si profitul net corectat, declarat al perioadei sporita cu suma forfetara fixata a datoriei pe toata durata ei, pe de o parte  si distribuire de dividende anterioare in cursul perioadei, pe de alta parte. Cum dividendul perioadei se determina ca o diferenta intre fluxurile de intrare (profitul net, amortizare, vanzari de active, emisiuni de noi actiuni, imprumuturi noi) si fluxurile de iesire (investitii si rambursare de datorii), modelul demonstreaza ca varsarea de dividende se realizeaza numai daca suma investitilor nete este mai mare sau egala cu indatorarea neta. Cu alte cuvinte, platile de dividende nu se pot realiza din imprumuturi. Asa cum am vazut, cu ocazia analizei costurilor de agent ale capitalurilor proprii, ea poate sa verse dividende oricat doreste daca sunt finantate prin sporire de capital (emisiuni de noi actiuni).

Avand in vedere interesele contrare ale participantilor la viata economica a firmei, pe de o parte, actionari - manageri, iar pe de alta parte actionari - creditori se poate aprecia ca decizia de dividend este intr-o masura larga influentata de legaturile complexe intre acestia. Daca rezolvarea conflictului actionari-manageri se obtine printr-o distribuire generoasa de dividende, conflictul actionari-creditori prevede limitarea dividendelor varsate pentru a nu spori riscul suportat de creditori peste cel avut in vedere la creditarea firmei. Ca atare, o decizie optima de dividend presupune minimizarea costului total, respectiv a costului de agent al capitalurilor proprii si costutui legat de emisiunea de actiuni in conditiile respectarii conditiei ca investitiile nete sa fie superioare, sau cel putin egale, cu indatorarea neta.

In conditiile tarii noastre, dat fiind faptul ca o mare parte a firmelor se afla inca in proprietatea statului, respectivele teorii nu sunt insusite foarte putin sau deloc. Astfel de cele mai multe ori managerii firmelor actioneaza in interes propriu, tinand prea putin sau deloc cont de interesele actionarilor. Avand in sprijunul afirmatiei, faptul frecvent mediatizat, prin care o multime de manageri si-au infintat firme "capusa" pe langa marile firme de stat, tocmai in ideea de a-si desfasura afacerile pe seama acestora din urma, fiind dese cazurile cand le-au adus la faliment, cu implicatiile cunoscute atat sociale cat si asupra bugetului statului. De asemenea, indatorarea a fost canalizata de cele mai multe ori, in interes personal. Toate acestea ar trebui sa constituie un semnal de alarma pentru factorii de decizie, dat fiind faptul ca mai devreme sau mai tarziu toate aceste "inadevertente de sistem" se vor reflecta asupra contribuabilului de rand, adica asupra fiecaruia dintre noi.

CONCLUZI FINALE

Gestiunea finaciara a inteprinderii este un mod de conducere si organizare a activitatii inteprinderii care urmareste gospodaria judicioasa a resurselor de care dispune sau sunt atrase in circuit in vederea obtinerii maxinului de eficienta din activitatea desfasurata.

Gestiunea finaciara a inteprinderii presupune aplicarea in practica inteprinderii a doua criterii de baza:

autonomia functionala, respectiv libertatea in modul de procurare si gestionare a capitalului sau;

eficienta, respectiv maximizarea veniturilor nete ramas in urma desfasurarii activitatii.

Scopul final al activitatilor economice si preocuparea primordiala a managerilor inteprinderii este maximizarea valorii acesteia si implicit obtinerea unei rentabilitati cat mai ridicata.

Avand libertatea sa desfasoare orice activitate economica legala, inteprinderea concentreaza o serie de actiuni economico - financiare in vederea obtinerii rentabilitatii scontate. Ca urmare, veniturile si cheltuielile sunt generate de trei domenii de activitate:

de exploatare sau activitatea de baza, in care se desfasoara procesul economic ce conduce la obtinerea produselor ce confera specialitatea inteprinderii, respectiv obiectul de activitate principala;

financiara ce cuprinde activitati legate de piata de capital (financiara si bancara) concretizate in dividende din participatii, dobanzi pentru resursele plasate sau imprumutate, diferente de curs valutar ca urmare a creantelor si datoriilor in valuta ale inteprinderii;

extraordinara in care sunt reflectate subventiile pentru calamitati sau exproprieri si pierderile din calamitati sau evenimente extraordinare.

Profitul rezultat ca diferenta intre venituri si cheltuieli asigura indeplinirea tuturor functiilor inteprinderii, fixandu-i locul acesteia in cadrul complexului economic national si pietei ca, in acelasi timp, contribuie la satisfacerea intereselor financiare generale ale societatii.

Ca urmare, functiile profitului se manifesta in urmatoarele directii:

participa prin impozitul pe profit la formarea bugetului statului;

asigura indeplinirea functiei productive  si de cercetare-dezvoltare a inteprinderii prin autofinantarea neta (capitalizarea profitului);

asigura indeplinirea functiei sociale a inteprinderii prin formarea fondurilor necesare compensarii unei plati din cheltuielile necesare functionarii creselor si gradinitelor, spitalelor de inteprinderi, intretinerea bazelor sportive pentru muncitorii inteprinderii, trimiterii personalului la odihna si tratament;

asigura cointeresarea actionarilor si salariatilor proprii.

Impozitul pe profit, ca sursa a bugetului de stat ce face parte din categoria impozitelor pe venituri agentilor economici este un impozit controversat, fiind voci care sustin chiar anularea lui. Neajunsurile care se imputa pot fi sintetizate astfel:

- societatile nu au capacitati speciale de impozitare si impozitarea venitului personal este suficienta (tehnica integrarii totale);

- societatile deplaseaza impozitul asupra altor platitori, transferandu-l asupra clientilor prin practicarea de preturi ridicate sau asupra salariatilor prin neacordarea salariilor la nivelul muncii prestate;

+ impozitul pe profit nu este neutru, deoarece baza impozabila prin cheltuieli nedeductibile sau venituri neimpozabile este greu de definit

apare problema dublei impozitari si prin impozitarea dividendelor.

Remediul la aceasta situatie ar fi cuprinderea in totalitate a profitului societatiilor in impozitul pe veniturile persoanelor fizice. Daca tot profitul se distribuie, atunci impozitul loveste intreaga masa impozabila. Daca o parte nu se distribuie, atunci pentru profitul net distribuit ar trebui gasita o alta metoda de impozitare, cel mai adesea practicandu-se impozitarea plus-valorilor de capital. Insa, majoritatea statelor utilizeaza tehnica integrarii partiale in sensul ca se impune si profitul realizat si se asigura si evitarea dublei impuneri pentru profitul distribuit care se integreaza in veniturile persoanelor fizice.

Dupa satisfacerea obligatiei fata de buget prin plata impozitului datorat, profitul net rezultat este supus repartizarii, ceea ce reprezinta esenta politicii financiare la nivel microeconomic. Modul de repartizare esenta politicii finaciare la nivel microeconomic. Modul de repartizare a profitului trebuie sa se constituie intr-o importanta parghie financiara menita sa stimuleze cresterea si dezvoltarea inteprinderii, cresterea productivitatii muncii si ridicarea nivelului calitativ al produselor si servicilor realizate.

Proportia repartizarii intre capitalizarea si distribuirea reprezinta cheia politicii financiare a inteprinderii in cele doua forme: politica de autofinantare si politica de dividend.

Autofinantarea este atitudinea inteprinderii de a-si finanta utilizarile durabile (investitiile in active imobilizate, rambursarea creditelor pe tremen mediu si lung cresterea nevoi de fond de rulment ca urmare a cresterii capacitatii de productie prin realizarea investitilor si active imobilizate) pe seama resurselor proprii concretizate in profitul net repartizat pentru finantare si amortizarea activelor imobilizate.

Marimea autofinantarii depinde de doi factori: marja bruta de autofinatare ce inglobeaza in principiu intregul profit net si amortizarea dividendul distribuit actionarilor.

Se constata ca autofinatarea depinde in mod explicit de politica de dividend, dar si de o serie de factori care reflecta capacitatea inteprinderii de a negocia cu mediul.

Aceasta capacitate este influentata de o serie de conditii sau restrictii externe care pot fi negociate de inteprindere sau care provin din interventia statului. Astfel, capacitatea de autofinantare este determinata de modul de negociere a factorilor de productie cu piata furnizorilor si a fortei de munca si a pretului de vanzare al produselor si serviciilor vandute catre clienti. Dar, capacitatea de autofinantare este influentata de unele masuri impuse de stat:

limitarea nivelirilor unor preturi;

masuri ale politicii salariale (inghetarea salarilor sau sporirea cotizatilor salariale);

nivelul impozitelor si taxelor legiferate de stat;

nivelul ratei scontului (dobanzi), politica de amortizare.

Deci, autofinatarea depinde de puterea economica a inteprinderii de a impune anumite reguli cu furnizorii sau clientii, capacitatea de negociere cu salariatii, actionarii si creditorii, precum si de politica etapei de dezvoltare a girantului economiei statului.

Politica de autofinantare a unei inteprinderi este indisolubil legata de politica de distribuire a dividendelor. Decizia de a distribui o parte mai mare sau mai mica din profitul net actionarilor sub forma de dividende, determina nivelul sumei din profitul net pe care o capitalizeaza.

Politica de dividend este modalitatea de alegere a unui anumit actionariat. Cum actionarii gireaza perspectiva inteprinderii, daca au in vedere dezvoltarea activitatii si consolidarea pozitiei inteprinderii pe piata, atunci ei hotarasc ca o parte a profitului sa fie afectata autofinantarii. Actionarilor care nu detin puterea de decizie si care urmaresc numai castigul pe termen scurt vor protesta prin vinderea actiunilor pe care le detin. Astfel, are loc o eliminare a actionariatului flotant si stabilizarea celeilalte parti cu interese pe termen lung in inteprindere.

Prin politica de dividend se determina si pozitia inteprinderii pe piata. Inteprinderile care distribuie constant dividende pe un interval de timp indelungat, eventual cu unele cresteri daca este posibila asigurarea acestor niveluri si in viitor, obtin un efect pozitiv asupra cursului actionarilor, respectiv aceste creante.

BIBLIOGRAFIE

1. Sichigea N. - Gestiunea financiara a inteprinderii, Editura Universitaria, Giurca Vasilescu L. Craiova, 2005

Sichigea N. - Gestiunea financiara a inteprinderii. Aplicatii si teste grila, Giurca Vasilescu L. Editura Universitaria, Craiova 2005