Structuri si strategii de dezvoltare a agriculturii in economia de piata

STRUCTURI SI STRATEGII DE DEZVOLTARE A AGRICULTURII IN ECONOMIA DE PIATA

Structurile agrare privesc activitatile care au loc in cadrul ramurii agricultura, se manifesta in acelasi cadru si pot fi definite pe baza unor metodologii proprii de analiza.

Aceasta analiza este cu atat mai necesara, cu cat in perioadele de tranzitie au loc ample modificari in raporturile dintre diferitele ramuri si subramuri, iar progresul tehnic dinamizeaza aceste legaturi si sporeste complexitatea problemelor pe care le ridica cresterea economica si, in acelasi timp, realizarea echilibrului economic. Premisele schimbarilor structurale in agricultura Romaniei se afla in procesul complex de transformare a structurilor economiei nationale, de la cele ale economiei de comanda centralizate, la structuri specifice economiei de piata. Pe baza diviziunii sociale a muncii, raporturile sectoriale ale economiei se schimba sub impactul transformarilor in raportul cerere-oferta.

Legaturile dintre diferitele sectoare ale economiei se asigura prin intermediul schimburilor de marfuri. In literatura de specialitate structurile economice exprima un ansamblu de interdependente intre ramuri diferite ale economiei nationale, precum si in interiorul acelorasi structuri economice aflate in ramuri diferite ale economiei: structurile populatiei, structurile tehnologice, structurile de proprietate, structurile organizationale si manageriale, structurale dimensionale ale unitatilor economice, structurile de marketing, structurile financiar-contabile, structurile teritoriale etc. Sfera de cuprindere a agriculturii ca ramura ,poate fi abordata in sens larg si in sens restrans.

Considerand agricultura ca un sistem deschis, aceasta poate cuprinde toate activitatile desfasurate in spatiul rural, inclusiv activitati de prelucrare a materiilor prime, servicii pentru agricultura si activitati agroindustriale, activitati legate de infrastructura, activitati sociale, culturale si de protectie a mediului. In sens restrans, ramura agriculturii este formata din doua subramuri: productia vegetala si productia animala. Daca avem in vedere teoria sistemelor, atat productia vegetala cat si productia animala se divid in mai multe subramuri.

Structurile agrare pot fi ordonate dupa elementul de baza analizat astfel:

structura de proprietate

structura dimensionala a unitatilor agricole

structura de productie sau structura de ramura a agriculturii

structura factorilor de productie consumati in agricultura

structura tehnica si tehnologica a agriculturii

structura de organizare si de conducere a unitatilor agricole

structurile de marketing (comertul cu produse agricole si canalele

de distributie, comertul cu factori de productie si sistemul de

aprovizionare)

structura de orientare si conducere teritoriala a unitatilor

agricole.

Elementul principal de referinta in definirea structurii agriculturii este exploatatia agricola care are ca obiect de activitate obtinerea de produse agricole si/sau alimentare. 

Intrucat abordarea integrata a dezvoltarii agriculturii cu dezvoltarea industriilor alimentare si a comertului este o necesitate a functionarii pietei concurentiale in zilelele noastre, ne vom referi pe parcursul lucrarii si la structura economiei agroalimentare moderne si durabile. Putem concluziona ca, structurile agrare sunt reprezentate prin ansamblul componentelor, relatiilor si proprietatilor stabile care caracterizeaza sistemul

productie agricole intr-o perioada data si care constituie baza dezvoltarii sistemului agroalimentar modern.

Structurile agrare sunt reprezentate prin:

• elementele sistemului de productie agricola: productia, schimbul, consumul, relatiile dintre oameni in cadrul proceselor sociale de productie,
• legaturile dintre sectoarele primar, producator de materii prime, industriale de prelucrare si structurile de comercializare,
• nivelul de dispunerea elementelor componente: timpul (trecut, prezent, viitor), spatial (microeconomic, mezoeconomic, macroeconomic, mondo-economic), domeniul  (economic, social etc.).

Trecerea Romaniei la economia de piata implica in mod necesar o profunda transformare ( restructurare), care cuprinde toate componentele structurii: formele de proprietate, baza tehnica si tehnologica, formele de organizare, raporturile dintre sectoarele si ramurile economiei. Procesul de restructurare este determinat de o componenta ce se manifesta prin utilizarea unor instrumente si mecanisme, in cadrul unei actiuni strategice a statului, la nivel macroeconomic, precum si de o componenta orientativa ce se manifesta la nivelul agentilor economici, in stransa legatura cu piata, in scopul armonizarii si corelarii activitatilor si intereselor.

Exploatatia agricola este componenta economica de baza din agricultura, care in cadrul activitatilor specifice ale procesului de protectie, reuneste factorii de productie in vederea obtinerii productiei agricole. Exploatatiile agricole au dimensiuni economice (si fizice), moduri de organizare juridic si managerial, sectoarele desfasurarii activitatii (vegetal, animal), specificul activitatii ( cultura de camp, legume, sere, vii, livezi etc) diferite. Suma acestor exploatatii in toata diversitatea lor formeaza sistemul agriculturii primare.

Lucrare: Motivatia si satisfctia in munca -premisele reusitei si succesului profesional Lucrare: Procesul asigurarea calitatii - tratarea produsului neconform

Daca la acesta se adauga si unitatile de prelucrare si distributie, rezulta in ansamblu sectorul agroalimentar, parte componenta a sistemului economic national. Analizele si studiile economice incearca sa gaseasca solutii pentru cresterea economica, elemente ce constituie esenta bunastarii. Tranzitia agriculturii romanesti de la sistemul de conducere

hirpercentralizat si de la un nivel redus de eficienta economica, la sistemul de piata s-a dovedit a fi un proces extrem de anevoios si de durata. In timp ce, cadrul de baza al organizarii economice al intreprinderilor agricole de stat si cooperatiste in regimul trecut s-a constituit in circa 12 ani (1948-1962), procesul de privatizare inceput in 1991 inca nu s-a terminat, iar organizarea structurilor de exploatare se afla intr-o faza incipienta, dupa 15 ani de tranzitie. Restructurarea agriculturii nu poate fi conceputa fara o strategie de

restructurare insotita de un model de restructurare.

Succesul unei astfel de strategii sta, indiscutabil, in compatibilitatea dintre aceste doua componente si in pragmatismul urmaririi etapelor parcurse si a celor viitoare, a urmaririi atente a fenomenelor care apar si care se cer eventual corectate la un moment dat. Generic, o strategie cuprinde totalitatea ideilor, planurilor si a actiunilor pe care le fundamenteaza o organizatie, pentru a-si indeplini cu succes obiectivele, respectiv acele rezultate specifice care se urmaresc a fi atinse intr-o perioada de timp prestabilita.

Fara indoiala ca, desfasurarea in timp a planului de actiune implica o prognoza fundamentala a evolutiei fenomenelor avute in vedere, fara de care nu poate fi estimat si cuantificat impactul actiunilor prevazute in cadrul strategiei. O strategie fundamentala este compusa dintr-un set de politici pe care un guvern intentioneaza sa le utilizeze pentru atingerea unuia sau a mai multor obiective nationale majore sau strategice, de exemplu securitatea alimentara sau, in cazul tarilor candidate, aderarea la Uniunea Europeana.

Strategia poate avea o delimitare precisa in timp ( strategie pe termen scurt, strategie pe termen mediu sau strategie pe termen lung). Demersurile strategice ale unui guvern care actioneaza intr-o societate democratica trebuie sa se orienteze spre elaborarea si punere in practica a unei strategii pe termen lung ( de dezvoltare economico-sociala in general sau sectoriala), care trebuie sa fie expresia unui consens social si politic minimal.

In consecinta, strategiile pe termen mediu si scurt ar trebui sa fie componente ale strategiei pe termen lung, practic sa reprezinte o etapizare, al caror scop final sa fie atingerea obiectivelor situate in cadrul strategiei pe termen lung.

Politica cuprinde, la randul sau, un set de instrumente utilizate de guvern pentru a atinge anumite obiective, mentionate mai mult sau mai explicit, de exemplu, "sprijinirea veniturilor fermierilor". Practic, o politica trebuie sa cuprinda cele mai potrivite actiuni care, in derularea lor in interiorul perioadei previzionate si impreuna cu actiunile corelate cu celelalte politici duc la atingerea obiectivului urmarit. Diversitatea politicilor este generata, in primul rand, de complexitatea domeniilor vietii economice si sociale. Luand in discutie doar politica economica, aceasta poate fi definita ca ansamblul deciziilor ( de interventie sau neinterventie) adoptate de catre stat ( autoritatile publice), avand ca obiect principal reglarea conditiilor in care se desfasoara productia, repartitia si alocarea resurselor.

Luand in considerare si interferentele sale cu politica sociala, diversitatea sectoarelor majore ale unei economii a dus la conceptualizarea mai multor componente ale politicii economice, grefate pe principalele sectoare ale unei economii nationale si pe categorii macroeconomice majore: politica monetara, politica valutara, politica fiscala, politica bugetara, politica de preturi, politica de venituri, politica ocuparii, politica sectoriala, politici comerciale, politica financiara a firmei in contextual politicilor economice.

Prin politica sa economica, un stat isi fixeaza un set de obiective generale, acceptate de catre societate printr-un consens social minimal, pentru atingerea acestui set, statul concentrandu-si toate resursele si demersurile oranizationale de tip legislativ si institutional. In conditiile unei societati democratice, aceasta accepta obiectivele generale ale politicii economice numai cu conditia existentei efective a valorilor fundamentale de existenta, precum libertatea, egalitatea sanselor, dreptatea, siguranta, justitia, etc. O strategie de restructurare in agricultura isi va indrepta politicile si instrumentele aferente in directia schimbarilor structurilor agricole, astfel incat acestea sa raspunda obiectivelor strategice stabilite pentru restructurarea sistemului agricol, extins pana la nivelul filierelor agroalimentare.

In literatura de specialitate se mai utilizeaza si termenul de strategie de ajustare structurala a agriculturii. In esenta, o strategie agricola depinde in mod fundamental de problemele cu care se confrunta sectorul la un moment dat, de obiectivele pe care si le propune, de stadiul de dezvoltare al stucturilor agrare si de resursele (materiale, financiare, umane) ce pot fi fezabil mobilizate pentru atingere obiectivelor propuse. In sens restrans, politica agricola cuprinde ansamblul masurilor adoptate de stat si a institutiilor sale, alaturi de cele de drept public, menite sa le transpuna in practica, in scopul promovarii unor obiective de ordin general (ex: cresterea cantitativa si calitativa a productiei agricole, cresterea veniturilor agricultorilor etc.) si a reglementarii proceselor specifice agriculturii, pentru realizarea unei agriculturi moderne si competitive.

Existenta sectorului privat in agricultura reclama insa si o abordare in sens mai larg a politicii agrare, prin luarea in considerare a actiunilor, deciziilor si a organizatiilor din sfera activitatilor private. Existenta statului, in evolutia sa istorica, ca element definitoriu al politicii agricole a determinat caracterul metodelor interventioniste ale statului in agricultura si i-a imprimat, in acelasi timp un profund caracter national, dinamic si istoric. In situatia existentei unei politici agricole cu caracter institutional supranational, caracterul national al politicii agricole poate fi subsumat.

In cazul Uniunii Europene, politicile agricole nationale ale statelor membre au o anumita libertate de actiune, dar in limitele trasate de politica agricola comunitara.

Definirea conceptului de politica agricola se poate deduce si din definitia politicii economice, abordari diferite conducand la conceptualizari diferite, in esenta dand o imagine globala asupra domeniilor de actiune ale politicii agricole.

Intr-un sens larg se poate considera ca politica agricola este construita dintr-un vast sistem de inter-relatii si cuprinde:

ansamblul masurilor juridice , de executie si de administrare, care in mod direct sau indirect, influenteaza conditiile de realizare si valorificare a productiei agricole, cu scopul imbunatatirii productiei si a nivelului de trai al producatorilor agricoli;

ansamblul interventiilor de stat pentru influenta factorilor cererii si ofertei de produse agricole si alimentare;

ansamblul actiunilor publice directionate cu prioritate spre sectoarele de exploatatii agricole si de agribusiness, influentand producatorii individuali si firmele in deciziile lor privind: Ce si cat sa produca? Cum sa produca? Pentru cine sa produca? In literatura americana de specialitate se adopta o abordare destul de diferita   in ceea ce priveste politica agricola. Astfel, politica agricola cuprinde un mix de politici, compus din opt mari tipuri de politici, identificate in functie de influenta pe care acestea o exercita asupra sistemului exploatatiilor agricole. Aceasta conceptie reprezinta o abordare la nivel macro, in care ferma se afla in centru tuturor relatiilor existente in sector, statutul si performantele sale fiind determinate de nivelul si calitatea inputurilor, determinand, la randul ei, nivelul si calitatea outputurilor, dintre care o parte se reintorc in sistem sub forma de inputuri. In consecinta, politicile sunt axate si corelate cu inputurile si outputurile inregistrate la nivel de ferma, dupa urmatorul sistem:

politicile outputurilor, incluzand politica de preturi a outputurilor si politica de marketing a outputurilor,

politicile inputurilor, incluzand politicile preturilor inputurilor si sistemele de livrare a inputurilor,

politica de creditare, care se refera la fondul de rulment pentru achizitionarea inputurilor de catre ferma,

politica de mecanizare, care se refera la capitalul fix al fermei, si anume masini, utilaje agricole,

politica de reforma funciara cuprinzand redistribuirea si statutul legal al fondului funciar, privit ca resursa a fermei,

politica de cercetare, cuprinzand sistemele de cercetare agricola fundamentala si cercetare aplicativa, care se refera la obtinerea si promovarea noilor tehnologii agricole,

politica de irigatii, cuprinzand asigurarea necesarului de apa, privita ca input pentru ferma.

Restructurarea agriculturii Romaniei nu poate fi conceputa in afara unor structuri economice viabile, unde exploatatia agricola privata sa se afle la loc de frunte. Cum peste 80% din suprafata agricola din sectorul privat se gaseste in gospodariile individuale si in fermele familiale, putem spune ca sectorul privat este dominant. Insa, problema prioritara este aceea ca sunt prea multi proprietari pentru suprafata culturilor agricole.

Apropierea Romaniei de structurile agricole ale Uniunii Europene este dezideratul major al etapei pe care o parcurgem pana la aderare. Esenta rezultatelor ce decurg din reforma structurala din agricultura va trebui sa se reflecte in cresterea calitativa a ofertei agricole, in contextul economic general de transformare a economiei romanesti intr-un sistem de piata structurat si functional.

Strategia de dezvoltare economica a Romaniei pe termen mediu, acceptata la Bruxelles ca baza a negocierilor de aderare, prevede ca obiectivul fundamental in aceasta etapa este crearea economiei de piata functionale, compatibila cu principiile, normele, mecanismele, institutiile si politicile Uniunii Europene. Convergenta cu structurile Uniunii Europene se bazeaza pe evaluarea resurselor si posibilitatilor, a contextului intern si international, raspunzand imperativelor de incheiere a tranzitiei Romaniei la economia de piata si pregatirea aderarii sale la Uniunea Europeana. Reforma sectorului agricol are ca obiective centrale securitatea alimentara a populatiei si necesitatea modernizarii satului romanesc.

Transformarile structurale ce au loc in aceasta perioada vor trebui sa conduca la compatibilitatea cu politica agricola a Uniunii Europene si obtinerea de performante ridicate, astfel incat sa se asigure perenitatea pe piata europeana. Resursele realizarii acestor deziderate exista in stare potentiala, cea mai acuta problema fiind cea a asigurarii securitatii alimentare a populatiei, grav afectata in ultimii ani de dezechilibrul pietei, de cresterea excesiva a preturilor la alimente si de importurile masive care au accentuat deficitul balantei comerciale agricole.

Precizarile teoretice facute in cadrul acestui capitol au avut in special scopul de a delimita conceptual o serie de termini utilizati in literatura de specialitate, insa nu intotdeauna abordati conform sensului lor. Demersul de fata se doreste a fi insa o evaluare teoretica mai pragmatica a conceptelor ce trebuie sa stea la baza gandirii unei strategii de restructurare, in general, si de restructurare a agriculturii, in special. In plus, un element cheie al unei strategii este obiectivul strategic, alegerea acestuia influentand fundamental politicile si instrumentele de politica alese pentru indeplinirea obiectivului.

In acest sens, un rol hotarator in procesul decizional trebuie sa il joace o evaluare obiectiva si realista a posibilitatilor si resurselor care pot fi angajate. De realismul cu care se abordeaza evaluarea resurselor depinde marimea perioadei de timp, respectiv intervalul de prognoza in care obiectivul strategic va fi atins prin strategia propusa. Nu trebuie neglijat nici faptul ca, o strategie are o dinamica proprie, nu este si nu trebuie sa fie rigida, ci flexibila, sa permita ajustari fara a provoca distorsiuni majore, de natura a indeparta atingerea obiectivului propus.

In acest sens, de o deosebita importanta sunt evaluarile intermediare, periodice, care dau posibilitatea evaluarii stadiului atins la un moment dat, identificarii eventualelor "derapaje" si a luarii celor mai potrivite decizii pentru reorientarea strategiei in directia propusa.

O strategie de restructurare a agriculturii in perspectiva aderarii la Uniunea Europeana trebuie sa cuprinda un set de politici pe care guvernul, folosind un model de restructurare, trebuie sa le utilizeze pentru a induce asemenea modificari in interiorul structurilor agricole romanesti, incat acestea sa devina in cel mai scurt timp compatibile cu cele din Uniunea Europeana, pentru a face posibila aderarea ca obiectiv strategic. O astfel de strategie presupune utilizarea unei matrici de politici si instrumente corespunzatoare, o previzionare in timp a impactului acestora, precum si o procedura de evaluare si ajustare periodica, daca situatiile conjuncturale o impun.