Politica fiscala in UE

In efortul depus de statele din Europa pentru atingerea parametrilor impusi ca si conditie de aderare la UE se inscriu si masurile care au trebuit sa fie luate pentru adaptarea administratiei centrale si locale a fiecarei tari la mecanismele de functionare specifice institutiilor europene. Obtinerea si detinerea unei pozitii nationale favorabile - atat in planul coordonarii interne, cat si in acela al negocierilor permanente pentru adoptarea legislatiei comunitare - pretinde cunoasterea pozitiei partenerilor, evaluarea situatiei in timp real, precum si o anumita viteza de reactie. Fara a exista un model unic, anumite caracteristici ale acestei coordonari se regasesc la toate administratiile nationale ale statelor membre ale Uniunii Europene in procesul de concepere si adoptare a politicilor comunitare.

Intre politicile comunitare se inscrie, detinand un loc important si politica fiscala, a carei prezenta activa este unanim recunoscuta ca fiind absolut necesara in acest domeniu vast.

Desi prevederile Tratatului de la Roma, care o definesc, se reduc la doar cateva articole, politica fiscala s-a dezvoltat dupa ce au fost constituite efectiv Comunitatile europene, ca urmare a nevoii de adaptare in raport cu evolutia Comunitatii care s-a transformat dintr-o Uniune vamala intr-o Uniune economica si monetara.

Politica fiscala comunitara se impune insa cu dificultate in spatiul european datorita faptului ca ea intampina o serie de obstacole determinate de faptul ca obiectivele acestei politici nu vizeaza numai eliminarea formelor traditionale de discriminare fiscala dintre statele membre, dubla impunere sau evaziunea fiscala. Comunitatea Europeana apreciaza ca sunt specifice politicii sale fiscale, in egala masura, si mijloacele prin care impune armonizarea politicilor si legislatiilor nationale.

Inca de la momentele sale de inceput, constructia europeana a presupus, si se va impune in continuare, pana la desavarsirea sa, realizarea armonizarii legislative. O componenta esentiala in acest demers o reprezinta domeniul fiscal, strajuit si dirijat de ansamblul normelor specifice care alcatuiesc dreptul fiscal.

Impozitarea reprezinta unul dintre principalele "instrumente nationale" ale statului, care, intre altele, evidentiaza si suveranitatea nationala, prin intermediul caruia guvernul isi pune in aplicare strategia bazata pe politica economica pe care si-a stabilit-o pentru o anumita perioada de timp. Ca instrument de reglare economica si monetara, impozitarea poate fi folosita in scopul influentarii unor procese economico-sociale, precum: dezvoltarea anumitor domenii sau ramuri ale economiei nationale sau restrangerea altora, cresterea consumului populatiei ori incurajarea economisirii, ajustarea modului de organizare si functionare a societatilor comerciale etc.

Prin urmare, politica fiscala este importanta pentru toate tarile lumii, dar ea devine esentiala atunci cand este vorba despre o grupare de state care isi propun sa actioneze si sa se dezvolte laolalta. In asemenea imprejurari, actiunile intreprinse intr-o tara au , de regula, impact si in celelalte tari.

Sarcinile fiscale pe care o societate trebuie sa le suporte in spatiul european pot fi clasificate in principal in doua mari categorii: sarcini fiscale care privesc beneficiile realizate si sarcini fiscale independente de rezultatele economice ale societatii.

Sarcinile fiscale care privesc beneficiile realizate

In toate statele europene exista un impozit pe profitul realizat de societati. De regula, impunerea unei societati pentru beneficiile realizate presupune trecerea prin trei etape succesive: determinarea societatilor al caror profit este impozabil conform legii si localizarea beneficiilor impozabile; evaluarea bazei de impunere; determinarea impozitului pe profit datorat si stingerea obligatiilor ce revin societatilor in cauza.

Sarcinile fiscale independente de rezultatele economice ale societatii

In cadrul acestei categorii, in literatura de drept fiscal se face o distinctie intre sarcinile fiscale comune tuturor tarilor din Uniunea Europeana si sarcinile fiscale specifice din anumite tari.

1. Sarcinile fiscale comune tuturor tarilor din Uniunea Europeana sunt in principal urmatoarele:

Taxa pe valoarea adaugata, in fapt singurul impozit european veritabil;

Drepturile de inregistrare, adica drepturile percepute de stat asupra aporturilor aduse la capitalul unei societati;

Retinerile la sursa asupra platilor efectuate in contul unor beneficiari nerezidenti;

Sarcinile aferente salariilor platite;

Accizele.

2. Din categoria sarcinilor fiscale specifice pot fi amintite cel putin urmatoarele, cu precizarea ca o identificare a tuturor acestor obligatii ale societatilor este imposibila in realitate:

Impozitele sau taxele pe activitate (taxa profesionala in Franta, impozitul comercial din Germania si Luxemburg);

Impozitul asupra patrimoniului global, actualmente existent doar in Luxemburg;

Impozite pe salarii;

Alte impozite.

Evident ca si cotele de impunere difera sensibil de la un stat la altul. Daca pana la 31 decembrie 2000 Germania detinea cota cea mai ridicata, in prezent luand in calcul si contributiile aditionale, Franta (35,42%) pare a fi preluat aceasta pozitie. La polul opus se situeaza Irlanda cu o cota de impunere de doar 12,5%.

Trebuie spus ca imperativele concurentei au obligat majoritatea statelor din Uniune sa-si reduca progresiv cotele de impunere incepand cu mijlocul anilor '80, masura dublata de o tendinta de convergenta a acestor cifre. Astfel, daca cota de impozit pe profit varia intre 45-55%, in prezent ea se cifreaza intre 25-35%.

Sesizand efectele negative pe care le-ar putea avea concurenta fiscala excesiva intre statele membre, Comitetul Ruding a apreciat ca ar trebui sa se ajunga la un grad minim de armonizare atat in privinta bazei de impunere, cat si in privinta cotelor de impunere. In acest sens, a fost inaintata propunerea de a se institui un nivel minim de impozitare, obligatoriu, de 30%, nivelul maxim admis urmand sa fie de 40%pentru toate statele membre.

In privinta exigibilitatii impozitului, majoritatea statelor percep plati esalonate de-a lungul anului fiscal. In Danemarca, Irlanda si Marea Britanie impozitul este achitat in totalitate la sfarsitul exercitiului fiscal. Austria, Franta si Portugalia solicita plata unui impozit minimal, chiar si in caz de deficit.

Referitor la alte facilitati, la ora actuala doar Spania, Luxemburg si Portugalia favorizeaza investitiile prin scutirea lor de impozitare. Alte tari, precum Austria, Franta sau Portugalia, folosesc aceasta tehnica pentru a favoriza cercetarea.