Istoricul asistentei sociale in lume

ISTORICUL ASISTENTEI SOCIALE IN LUME

Primele forme de asistenta sociala in diverse state

In lume multa vreme asistenta sociala s-a realizat pe baze empirice.
Este foarte cunoscuta grija civilizatiei aztece pentru orfani si persoane cu
handicap. Civilizatia hindu proteja grupurile vulnerabile si aflate in nevoie.

Aparitia unei profesii centrate pe „ tratarea maladiilor sociale” in mod stiintific si sistemic este un fapt relativ recent: primele decenii ale sec. XX sunt martorele crearii sistemelor nationale de asistenta sociala si implicit ale construirii identitatii de asistent social.

Dupa aparitia crestinismului, vreme de aproape doua milenii ocrotirea persoanelor, a grupurilor si comunitatilor aflate in situatii problematice a fost preocuparea exclusiva a Bisericii, statele neimplicandu-se in domeniul social, decat cu functii represive (vizand mentinerea statul-quo-ului social-politic).

Din primii ani ai crestinismului si pana prin sec. al XIX-lea, asistenta sociala practicata de institutiile si ordinele religioase a fost principalul punct de sprijin pentru saraci si pentru celelalte categorii defavorizate. In unele perioade ale Evului Mediu si apoi in epoca comunista, au existat initiative asistentiale avandu-i ca promotori pe indivizii bogati atasati valorii crestine a caritatii. Trebuie precizat de asemenea, ca insuti puterea politica din anumite tari (in special din cele protestante) a manifestat un oarecare interes pentru problemele sociale, insa dintr-un alt unghi si din alte motive decat cele ale Bisericii.

Abia dupa oficializarea crestinismului ca religie de stat a fost posibila, sub ocrotirea imparatilor romani, de la Constantin cel Mare si pana la Iustinian, infiintarea catorva institutii asistentiale ca:

brefotrofiile – leagane pentru copiii abandonati in varsta de pana la 7 ani;

orfanotrofiile – orfelinatele;

partenocomiile – case de adapost pentru tinerele fete provenite din familiile sarace sau orfelinate;

ghirocomiile – azile pentru vaduve batrane si fara sprijin;

Societatea religioasa a Parabolanilor – grupuri de voluntari crestini care indeplineau servicii sanitare in folosul celor afectati de diferite maladii.

Functionand autonom sau in interiorul asezamintelor religioase, respectivele institutii se bucurau de suportul material si de indrumarea spirituala a Bisericii, prin episcopi, educatori religiosi si duhovnici.

Indiferent de beneficiarul lor, actiunile asistentiale ale Bisericii s-au intemeiat in primul rand pe o conceptie „pozitiva” despre saracie.

Odata cu destramarea sistemului feudal din economia Europei Centrale (incepand cu sec. al - XV-lea) si cu aparitia raporturilor de munca specifice capitalismului – intre patron si salariat – se observa o crestere a mobilitatii populatiei si nasterea unei noi categorii de saraci: oamenii din mediul rural lipsiti de pamant sau alte mijloace materiale si care cauta in orase o slujba pentru a-si asigura subzistenta.

De la imaginea pozitiva pe care o avea in Evul Mediu timpuriu, la sfarsitul acestei epoci saracia nu mai era vazuta ca o sansa si o virtute, ci dimpotriva, ca un rezultat al leneviei, ca o greseala morala si chiar ca o crima si o subversiune ce trebuie reprimate.

Lasand in seama Bisericii sarcina asistentei sociale propriu-zise, statul se dedica unei asistente represive, derivate din datoria lui de a apara pacea si stat-qo-ul.

In tarile catolice si in lumea ortodoxa, in pofida unor incercari de reconsiderare a statului moral al saraciei si al caritatii, Biserica va continua sa practice si sa propovaduiasca un comportament asistential fata de saraci, ramanand pana in sec al XIX - lea cel mai important actor cu responsabilitati sociale.

Referat: Iubirea ca armonie si conflictualitate - dragostea Lucrare: Dreptul la locuire si copii strazii

Insistand asupra insuficientei si slabei eficiente a actiunilor particulare de

ajutorare a celor napastuiti, criticand formele de asistenta care nu fac decat sa intretina starea de mizerie si observand ca adesea saracia este conjugata cu viciul si imoralitatea, Biserica si statul deopotriva, vor percepe saracia ca pe o problema sociala si ca pe o amenintare la adresa ordinii instituite.

Pentru a putea raspunde presiunii tot mai mari din partea multimilor crescande de saraci, monarhia engleza dadea in secolul XVI-lea o serie de legi care obligau comunitatile sa se ingrijeasca de saracii din interiorul lor.

Aceste legi, reunite in Elisabethan Act (1601), transformau apelul la generozitate voluntara intr-o obligatie sociala.

Tot in Anglia vom intalni alte forme de lupta impotriva saraciei: asa-numitele Workhauses, sistemele Roundsman si Speenhamkland.

Inca din sec al XVII-lea existau unele orase publice (Workhauses) in care cei saraci, indiferent de varsta si sex, puteau presta diferite munci, obtinand un venit care le permitea sa supravietuiasca.

O lege din 1722 generaliza la scara intregului regat sistemul atelierelor publice. In cadrul lor, munca era extrem de grea si prost platita, rostul atelierelor nefiind acela de a-i ajuta, ci de a-i pedepsi si de a-i descuraja pe ei saraci sa vina in orase.

Sistemul Roundsman presupunea intretinerea somerilor de catre cetatenii parohiei din care acestia faceau parte. Sarcina aceasta sociala revenea pe rand, fiecarui cetatean cu posibilitati materiale.

Sistemul Speenhamland consta in acordarea unor compensatii de venit muncitorilor cu salarii mici, compensatii care urmareau atingerea unui prag calculat in functie de numarul copiilor pe care muncitorul il avea in intretinere. Sumele necesare compensatiilor salariale proveneau din banul public.

La inceputul sec XIX-lea, clasa instarita a facut presiuni pentru reintroducerea unei forme dure de asistenta (Workhauses), prin Poor Law Act din 1834. Aceasta lege postula ca asistenta libera era un dezastru pentru individ ca si pentru tara, in timp ce asistenta prin acele Workhauses dure si disuasive era singura solutie reala la problema saraciei.

Odata cu acordarea dreptului de vot unui numar mai insemnat de cetateni (in a doua jumatate a sec XIX-lea) si cu difuzarea ideilor socialiste, saracia a inceput sa fie tratata ca o problema sociala care isi are originea in sistemul economic si nu in caderea morala a indivizilor, in lenea si in caracterului lor mizerabil.

In primele doua decenii ale sec XX, in numeroase tari europene au aparut legi prin care sistemul economic capitalist era „umanizat”, determinand o serie de prestatii in favoarea persoanelor in varsta, a somerilor si a celor care, din motive de sanatate, nu puteau munci. Legislatia sociala a acelor ani mentinea sistemul atelierelor publice, insa il facea mai putin dur si inechitabil. Pentru ajutoarele acordate pensionarilor se utiliza banul public, iar pentru celelalte forme de sprijin economic s-a introdus sistemul cotizarii si retribuirii, specific asigurarilor sociale.

Primele legi destinate crearii unui sistem de asigurari sociale apar in Germania, incepand cu 1883.

Legea initiala a asigurarilor in caz de boala a fost completata cu reglementari privind riscul de accidentare, invaliditate, batranete.

In Anglia, asigurarile sociale de sanatate si somaj au fost initial reglementate printr-o lege din 1911.

Romania introducea si ea in 1912, printre primele tari din lume, o legislatie a asigurarilor de boala, batranete, accidente, invaliditate, inmormantare, legislatie precedata, in anul 1902 de Legea de organizare a Casei de asigurari in caz de boala si deces pentru mestesugari.

Sfarsitul primului razboi mondial aducea cu sine, odata cu pacea intre statele implicate, si un nou concept de pace sociala. Aceasta putea fi obtinuta doar printr-un sistem legislativ bazat pe principiul justitiei sociale, pe ideea ca populatia defavorizata are anumite drepturi si ca asistenta sociala nu este o problema de bunavointa politica, ci una de necesitate sociala.

In economia liberala a inceputului de secol XX, s-a redefinit rolul statului in raport cu munca si capitalul: „Confruntarii directe dintre capital si munca, violentei imediate care decurgea din aceasta, li s-a putut substitui necesitatea de a contabiliza economicul si socialul, dar transferand aceasta necesitate statului, facandu-1 pe acesta responsabil de devenirea societatii. Odata cu aceasta fundamentala schimbare de optica in analiza problemelor societatii industriale, ia nastere asistenta sociala ca domeniu distinct de activitate.

Primul razboi mondial (1914-1918) demonstrase ca marile probleme sociale existente in timp de pace, precum si cele generate de situatiile de conflict militar nu se pot rezolva doar pe baza prestatiilor Bisericii si prin intermediul asigurarilor sociale, ale caror capacitati de compensare erau destul de restranse. Dupa o scurta perioada de relansare economica si de castigare a unor drepturi politice de catre cetateni, in America si in toate tarile europene criza economica a anilor 1929-1933 va afecta din nou conditiile de viata ale paturilor sarace ale societatii. Marea criza economica readucea in actualitate problema interventiei statului in mecanismele economiei liberale; fara a se amesteca in disputele ideologice sau in lupta dintre sindicat si patronat, statul avea datoria de a regla jocul cererii si ofertei, „influentand consumul prin sistemul de impozite, prin fixarea ratei dobanzii si prin sporirea cheltuielilor de stat, mai ales in domenii neproductive', cum ar fi lucrarile publice si asistenta sociala. Anii '30 vor inregistra o reformare a doctrinei liberale clasice a laissez-faire-ului (care limita interventia statului doar la garantarea libertatii de actiune a intreprinzatorului, la apararea legalitatii si ordinii publice); noul curent din gandirea si practica politica va purta numele de neoliberalism. Sustinut in Europa de catre John Maynard Keynes, iar in America de politica „New Deal' a presedintelui Roosevelt, neoliberalismul va constitui fundamentul teoretic al statului bunastarii generale (Welfare State).

Evoluand in domeniul prestatiilor sociale de la conditia de spectator (in perioada liberalismului clasic) la aceea de tutore (garant al sistemelor de asigurare si protectie sociala minimala pentru mentinerea echilibrului social - de la sfarsitul secolului al XlX-lea si pana dupa al doilea razboi mondial), statul se va transforma, incepand cu anii '50, in „furnizorul general de resurse si de securitate materiala'. Preluand experienta concentrarii de resurse si a redistribuirii dobandita inaintea si in timpul razboiului, neputand elimina drepturile pe care clasele mijlocii si sarace le obtinusera pana atunci si dorind sa se puna la adapost de pericolul comunist, statele occidentale vor institutionaliza bunastarea generala. „Nascut la confluenta luptelor si concesiilor, a calculelor si ambitiilor nobile, Welfare State s-a inradacinat in reprezentarile oamenilor printr-o prezenta recunoscuta din leagan pana la mormant.

In concluzie, se poate spune ca asistenta sociala este o realitate la fel de veche ca istoria umanitatii, cel putin din doua motive : in primul rand, toate colectivitatile au avut intotdeauna in componenta lor indivizi care, din cauze genetice, naturale sau sociale, s-au aflat in imposibilitatea de a-si satisface trebuintele prin mijloace proprii ; in al doilea rand, in nici un tip de civilizatie nu a lipsit total grija fata de membrii aflati in dificultate. realitate la fel de veche ca istoria umanitatii, cel putin din doua motive : in primul rand, toate colectivitatile au avut intotdeauna in componenta lor indivizi care, din cze genetice, naturale sau sociale.