Metode si tehnici de analiza sociologica - chestionarul, interviul

1. Documentarea

Documentarea constituie, dupa observatia directa, a doua sursa principala de date si informatii sociologice. Miftode. V, (1995) subliniaza faptul ca un bun sociolog este cel care stie „sa vada” realitatea si totodata sa se informeze asupra realitatii (adica si cum sa consulte).

In etapa de documentare cercetatorul isi poate indrepta atentia atat spre analizarea  literaturii de specialitate, cat si asupra cadrului cercetarii.

Statutul cercetarii fixeaza domeniul extrem de vast al solutiilor care pot reusi sa imbunatateasca tabloul general al disfunctiilor pe care cercetatorul si-l propune al diagnostica si solutiona. In acest sens, lucrarea de fata incearca sa surprinda dimensiunile, factorii favorizanti, consecintele malformatiilor produse de fenomenul de divort. In sprijinul indeplinirii acestor obiective, semnificativa este in primul rand consultarea literaturii de specialitate. Elaborarea listei bibliografice conditioneaza progresul cunoasterii fenomenului studiat si originalitatea concluziilor, intrucat acestea nu se confrunta doar cu realitatea practica, ci si cu „lumea stiintifica”. Intreaga bibliografie se face utila prin divizarea listei bibliografice pe domenii de interes. Are loc astfel o clasificare a surselor de documentare in functie de conceptele cheie (ca cele de „disolutie”, „separare”, „divort”, „casatorie”) si teme generale − lucrari care au in vedere tratarea familiei si a functiilor sale, functionarea sistemului familial − ce ocupa un loc introductiv in lucrarea de fata.

Cat despre analizarea reactiei sociale si a consercintelor ce decurg din divort, se presupune recurgera la studiile din diverse domenii: drept, religie, perspectiva istorica, sociala.

Nu in ultimul rand, cercetatorul isi indreapta atentia supra cadruui cercetarii, atat din prisma contactului cu mediul de cercetare (subiectii/clienti), cat si a construirii instrumentelor de lucru din cadrul cercetarii.(vezi cap. 6.1). In acest sens pentru ilustrarea detaliata a fenomenului studiat, se recurge atat la metode calitative, cat si la un studiu cantitati

2. Chestionarul

Una dintre caracteristicile importante ale cercetarii in domeniul socio-uman este aceea ca, practic, cu ocazia fiecarei noi investigatii cercetatorul este obligat sa-si construiasca propriul instrument de cercetare.

Construirea oricarui chestionar trebuie sa inceapa cu specificarea foarte clara si detaliata a problemei de cercetat. Problemele sociale au un grad ridicat de complexitate care presupune descompunerea lor in dimensiuni. La randul lor aceste dimensiuni se traduc im indicatori, care inseamna modalitati empirice de detectare a absentei sau prezentei unei anumite caracteristici. Indicatorii vor fi „tradusi” sub forma unui test, a unei intrebari ce va aparea in chestionar. Pentru a traduce indicatorii in intrebari de chestionar este necesar cel putin un set de ipoteze cu privire la explicatia fenomenului social cercetat.

Constructia chestionarului are la baza o cunoastere prealabila a problematicii vizate de ancheta, iar reusita chestionarului depinde de soliditatea acestor cunostinte.

De asemenea, o importanta mare o constituie limbajul folosit in chestionar. Aceasta cerinta elementara presupune necesitatea de a comunica cu toti subiectii si de a-i supune pe toti la aceiasi stimuli.

Etapele anchetei prin chestionar:[1]

stabilirea si delimitarea temei

precizarea obiectului nu se poate face independent de precizarea conceptului principal si a sistemului initial de concepte;

formularea obiectivelor (sarcinilor)

Fiecare cercetare trebuie sa urmareasca obiective precise in legatura cu populatia investigata

calcularea si stabilirea mijloacelor materiale, respectiv a instrumentelor tehnice auxiliare.

determinarea populatiei sau a „universului cercetarii”

Este necesar sa stabilim „populatia cercetarii” imediat dupa ce au fost stabilite obiectul si obiectivele ei;

preancheta

Este  actiunea cercetatorului de a se deplasa in „spatiul social” al viitoarei investigatii cu scopul de a identifica problematica sociologica in vederea construirii ipotezelor si a instrumentelor de lucru;

documentarea (teoretica si „faptica”)

Documentarea trebuie sa vizeze in deosebi rezultatele obtinute de alte echipe de cercetare pe aceeasi tema si la acelasi „univers”;

stabilirea ipotezelor

Stabilirea ipotezelor are o insemnatate aparte − Atat in sociologie, cat si in celelalte stiinte socioumane intalnim ipoteze teoretice si ipoteze de lucru.[2] Ipotezele teoretice propun interpretari noi ale faptelor si fenomenelor. Cel de-al doilea tip se clasifica (Madeleine Grawitz) dupa nivelul lor de abstractizare in trei clase:

a) Ipoteze care avanseaza supozitia uniformitatii cazurilor − de exemplu − se incearca verificarea ipotezei ca rata divorturilor este mai mare la categoriile sociale cu venituri mai ridicate. In fond, se urmareste o cuantificare a distributiei comportamentelor intr-o populatie determinata;

b) Ipoteze care vizeaza corelatii empirice − cu privire la divortialitate se pot formula numeroase ipoteze de acest tip: alcoolism-divortialitate, comportament agresiv-divortialitate, etc.;

c) Ipoteze care se refera la relatiile dintre variabilele analitice − ce presupun o elaborare mai ampla in vederea stabilirii unor relatii probabile intre variabile complexe: de exemplu, nivel economic-divortialitate, religie-divortialitate, etc.

construirea esantionului

Esantionul este o parte a populatiei studiate stabilita prin diferite procedee si a carei investigare ne conduce la concluzii care vor putea fi extrapolate la ansamblul colectivitatii de origine. Se cunosc doua procedee de esantionare: procedeul probabilist si procedeul cotelor.

redactarea formularului de chestionar

pretestarea si definitivarea chestionarului

Pretestarea va stabili si va masura gradul de acceptabilitate, nivelul de intelegere a intrebarilor de catre subiecti.

administrarea pe teren a formularelor

codificarea raspunsurilor

Exista doua procedee de codificare: codificare pe subiecti, codificare pe „caracteristici” (date).

analiza datelor:tabulari, scalari, corelatii, reprezentari grafice, modele. Prima operatie care trebuie efectuata inainte de  atrece la despuierea propriu-zisa o constituie stabilirea intrebarilor care vor fi puse in relatie cu alte intrebari.

redactarea concluziilor si raportul de ancheta (propuneri „de interventie” in viata sociala, in desfasurarea fenomenelor studiate).

Un loc important in construirea acestui instrument de investigare il ocupa structura sa. In structura chestionarelor, dupa functia lor, pot fi puse in evidenta intrebari:

Intrebari introductive, cu rolul de a „incalzi” atmosfera. Prima intrebare nu se va referi la date personale, nici la lucruri foarte complicate.

Intrebari de trecere sau tampon, au drept scop de a marca in structura chestionarului aparitia unei noi grupe de intrebari referitoare la o alta problema.

Intrebarile filtru au o functie contrara intrebarilor de trecere: ele opresc trecerea unor categorii de subiecti la intrebarile succesive, reprezentand in acelasi timp un control al calitatii raspunsurilor.

Intrebarile bifurcate separa sensurile „pro” si „contra” din raspunsurile subiectilor, dar, spre deosebire de intrebarile filtru nu opresc subiectii de a urma succesiunea intrebarilor.

Intrebarile „de ce” au functia de a provoca explicatii in raport cu diferitele opinii exprimate.

Intrebarile de control nu aduc informatii noi, ci verifica fidelitatea, consistenta opiniei exprimate.

Folosit cu rigurozitate stiintifica si in spiritul deontologiei de catre specialisti, chestionarul este indispensabil pentru cunoasterea fenomenelor. Cunoscandu-i-se limitele, chestionarul reprezinta un instrument pretios pentru cunoasterea si, implicit, pentru organizarea vietii colectivitatilor umane.

3 Studiul de caz

Studiul de caz este prin excelenta o metoda calitativa.

Cand examinarea unui caz ia forma riguroasa de descriere, explicatie si interpretarea lui globala, ne situam pe planul cunoasterii stiintifice.[4]

De regula, studiul de caz porneste de la un cadru teoretic. Fara o ipoteza sau idee directoare, recoltarea de informatie este minora. „Urmeaza selectarea cazurilor si precizarea unitatilor de analiza o data cu schitarea protocolului de colectare a datelor. In continuare, se trece la studiul fiecarui caz in parte prin interviu, observatie . in final se extrag datele relevante in lumina ideii de start”. (R. Yin, 1989)

Strategia calitativista a studiului de caz are ca principiu compararea sistemica intercazuri.

Clasificarea studiilor de caz se face pe trei paliere de analiza: intrinseci, instrumentale si colective.

Etapele studiului de caz:

Selectia si delimitarea cazurilor (cazului)− referitor la cat de reprezentativ poate fi cazul (cazurile) pentru tema studiata. Cazul selectat trebuie sa corespunda cat mai bine obiectivului teoretic.

Selectarea in interiorul cazului ales − ne oprim asupra unor persoane, locuri, evenimente pe care le observam intensi

Principiul focalizarii pe caz cu metode si din perspective diferite ale triangulatiei.

Despre elaborarea textului final, al relatiei dintre vocea subiectilor si a faptelor si vocea autorului.

In studiul de caz din asistenta sociala se adauga planul de interventie − corelat datelor semnificative a cazului, nevoilor subiectului/clientului si o evaluare finala a interventiei, precedata de o monitorizare atenta a cazului de catre asistentul social responsabil de caz.

In cadrul studiului de caz se pot folosi urmatoarele tehnici: matricea ciclului de viata, genograma, harta eco, harta retelei sociale, analiza campului de forte, istoricul social.

De asemenea in cadru teoriei familiale − vazuta ca posbila interventie in anumite cazuri, consilierul familial poate recurge la tehnici specifice precum: reincadrarea, centrarea pe aspecte pozitive, numirea contextului problematic, punerea in functiune, metoda cercurilor,mapa structurala,formarea asertivitatii, etc.

Referat: Filosofie si filosofare Proiect: Tipuri si forme de manifestare ale violentei in scoala - violenta intre elevi - violenta profesorilor

4 Observatia

Observatia reprezinta metoda prima si fundamentala in cunoastere realitatii inconjuratoare. Ca mecanism psihologic, observatia este o activitate complexa − putem vorbi de o „observatie spontana”, la nivel cotidian si „observatie intentionata” nesistematizata, facuta cu scopul de a intelege un fenomen. Cand observatia este realizata cu scopul expres de a culege date cu caracter stiintific se numeste „stiintifica” sau „sistematica”.

Tehnicile principale[5] ale observatiei sociologice sunt:

observatia directa, in care observatorul este spectator atent al faptelor si fenomenelor sociale;

observatia participativa, in care observatorul este inclus in aria fenomenului observat, multumind-se doar sa constate faptele, fara sa preia vreun rol;

observatia experimentala, in care observatorul devine experimentator, provocand declansarea faptelor;

observatia clinica, in care observatorul este terapeut, observand comportamentul subiectilor, dand in acelasi timp indicatii orientative.

Observatia participativa − vizeaza ansamblul grupurilor sau populatiilor prin ceea ce au acestea caracteristic si semnificati Observatorul aduce date mai veridice decat operatorul de interviu sau chestionar. Sociologii au elaborat unele reguli[6] pentru desfasurarea observatiilor participative:

a)      sa respecte normele de convietuire sociala si traditiile specifice colectivitatii respective;

b)      sa nu se izoleze, sa adopte in general, un comportament natural pentru a nu trezi suspiciune;

c)      sa nu lase impresia ca este o autoritate, sa nu socheze prin vocabular si cunostinte;

d)      sa evite a se impune in actiunile si conversatiile la care participa, desigur, nu trebuie sa ignore si nici sa desconsidere nimic din ceea ce „se intampla” in populatia observata;

e)      sa nu fie „indiscret” si nici sa para „prea interesat” de ceea ce se intampla in jurul lui;

f)       sa se preocupe in mod deosebit de antrenarea unor subiecti in cercetare si sa acorde o atentie aparte persoanelor cheie.

Gradul de implicare al cercetatorului si raportul observatie-participare pot lua diverse forme, dintre care patru sunt mai importante: participant complet, participant ca observator, observator ca participant si observator complet (Ilut, 1997, p.80). In functie de ceea ce isi propune, cercetatorul va trebui sa observe in locuri publice (strada, restaurante, gari,etc.) sau in locuri private (familia si gospodaria).

Principalele etape[7] ale observatiei caliative pot fi descrise astfel:

Etapa initiala a observatiei, care e precedata de alegera locului (settlement) cercetarii (scoala, etc.) si acceptarea de catre locuitori a cercetatorului, presupune mai intai o „inspectie generala” a contextului de cercetat. De la observatia de ansamblu se ajunge la o observatie focalizata pe anumite aspecte si dimensiuni ale parcticilor si interactiunilor umane.

Etapa a doua − observarea si consemnarea minutioasa − care sa cuprinda referiri la trasaturile indivizilor, aspecte de rutina si ritual. Chiar daca se folosesc mijloace audio-vizuale de inregistrare sunt indispensabile notitele, consemnarile de teren scrise. Aici se impun doua cerinte:

a)      A nota minutios nu trebuie confundat cu a inregistra totul sau orice.

b)      In consemnarile facute trebuie sa primeze descrierile si nu impresiile.

Precizarea si consolidarea categoriilor si ipotezelor generative ar constitui cea de-a treia faza.

Constructia teoriilor intemeiate − ce cuprinde patru faze:

a)      Faza initiala sau exploratorie, in care se extrag concepte preliminare din materialul colectat.

b)      Faza definirii conceptelor

c)      Faza reducerii si condensarii, al carei scop este de a formula nucleul teoriei.

d)      Faza finala, a integrarii, conceptele si variabilele sunt (integrate) relationate, iar aceste relatii testate pe datele empirice.

In scopul analizarii dinamicii unui fenomen (in cazul de fata: analizarea dinamicii fenomenului divortului la cuplurile aflate in divort) observatia imbraca forma observatiei stiintifice, care , spre deosebire de observatia empirica, se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

este completa, sesizand toate aspectele realitatii observate;

este sistematica,  desfasurandu-se in eatpe care se disting metodologic intre ele;

este planificata, presupunand alcatuirea unui plan initial de observare;

este analitica, depinzand de trasaturile esentiale ale realitatii observate, analizandu-i „esenta”;

este intentionala, presupunand un scop si obiective precise, avand elaborate ipoteze de lucru asupra fenomenului;

este selectiva, fiind orientata catre anumite insusiri si trasaturi ale realitatii care alcatuiesc aria observarii.

Din punctul de vedere al valorii metodei, observatia are urmatoarele avantaje:

valoarea principala a observatiei consta in faptul ca materialul este luat direct din activitatea subiectului/clientului, putandu-se desprinde concluzii importante privitoare la natura si continutul componentelor sale;

observatia asigura o mare varietate de date, surprinzand situatii si evenimente sociale cu continut foarte divers;

permite dezvaluirea asa-numitor comportamente latente potentiale, de care uneori nici subiectii nu sunt constienti;

ofera, tot odata, posibilitatea specialistului de a fi direct prezent in cadrul fenomenului, fara a-l sili sa-si imagineze o situatie care s-a produs, dar la care nu a participat;

permite efectuarea unor comparatii intre un comportament desfasurat in mod real si unul prezentat verbal de un subiect/client, care, bineinteles, va avea tendinta sa-l prezinte in modul cel mai bun cu putinta.

Din acest punct de vedere, observatia reprezinta o forma superioara a peceptiei, constand in contemplarea metodica si planificata a unui anumit proces social, contemplare bazata in cea mai mare parte pe capacitatile analitice ale cercetatorului.

Ghidul de observatie

Pasi in alcatuirea/redactarea unui ghid si a unei fise de „observatie”[9](Miftode, 1995, pp.142-145):

a)      Odata ajunsi la fata locului ce vizeaza cercetarea in cauza, fenomenul social avut in vedere − priveste anumite semne prin expresiile lui interioare, adica prin:

I.            fapte, manifestari, obiecte

II.          actiuni, activitati, comportamente

III.        opinii, atitudini, mentalitati.

b)      Inregistrarea a tot ceea ce vedem, potrivit temei, obiectivelor si unitatilor de observatie stabilite in prealabil.

c)      Observatia nu exclude dialogul cu subiectii. Dimpotriva, in cursul observatiei suntem nevoiti sa intrebam si sa ascultam ce spun si mai ales cum spun subiectii. Ce spun trebuie notat, dar si verificat; cum spun (adica mimica, gestica, reactiile spontane, etc), trebuie descris in cele mai mici amanunte.

d)      Retinem opinia, dar o si verificam, prin observarea directa.

e)      Observarea directa a acestor fenomene presupune consultarea obligatorie a „documentelor primare”, (certificate de calificare, situatii contabile, fise de pontaj), etc.

f)       Informatiile se scriu intr-o „fisa de observatie” si intr-o serie de alte instrumente care se anexeaza (tabele, liste, scheme, fotografii, etc.). Desigur, se vor realiza observatii repetate pentru identificarea sensului si ritmului de evolutie a fenomenului studiat.

g)      Inregistrarea observatiilor presupune o anumita clasificare, iar clasificarea o prima reflexie asupra materialului de teren.

h)      „Unitatile de observatie” constituie o problema cheie pentru orice cercetator de teren.

Ghidul de obsevatie cuprinde recomandari privind mijloacele adecvate de inregistrare „pe teren” a datelor. Fiecare studiu de teren trebuie sa dispuna de un ghid de observatie adecvat temei si scopurilor urmarite, de fise, tabele si alte instrumente corespunzatoare.

5 Interviul  

Locul tot mai extins pe care il ocupa interviul si chestionarul intre instrumente de investigatie sociala are mai multe explicatii. Principalul avantaj al acestor tehnici de ancheta este, deci, acela ca ele deschid calea spre perceptiile, atitudinile si opiniile subiectilor (clientilor) care nu se manifesta in comportamentul observabil. In al doilea rand, interviul reprezinta tot singura modalitate de a cunoaste intentiile subiectului, desi in aceasta privinta constatarile raman intr-o mare masura sub semnul intrebarii. Caci este posibil ca subiectul (clientul) sa nu fie sincer sau sa-si schimbe ulterior pozitia.

De altfel, principala dificultate legata de aceasta tehnica provine tocmai din reticenta subiectilor atunci cand este vorba sa faca marturisiri despre viata intima.

In cadrul tehnicilor de culegere a datelor, interviul cunoaste o clasificare pe trei paliere (in ordinea fecventei): interviul nondirectiv, interviul ghidat si interviul directi[10]

Interviul nondirecti Nondirectivitatea se bazeaza pe instaurarea unui climat particular, in patru dimensiuni: acceptarea neconditionata a celuilalt, neutralitatea binevoitoare, autenticitatea si empatia.

Intr-un inteviu nondirectiv, tema va fi formulata intotdeauna in modul cel mai larg, mai vag si mai general cu putinta. Tacerile joaca un rol fundamental in comunicare.

Interviul ghidat sau semidirectiv − este utilizat cel mai adesea pe teren. Aceasta tehnica a fost creata tocmai pentru a preintampina exprimarea unor teme de care anchetatorul nu are nevoie. Tehnica interviului ghidat este totusi foarte asemanatoare cu a interviului nondirectiv, cu deosebirea ca implica cinci faze: elaborarea unui ghid de interviu, inceperea interviului (debut prin interviu nondirectiv), introducerea ghidului (formularea directiva a unei teme), intoarcerea la atitudinea nondirectiva (reformulari, sinteze), introducere directiva a unei teme, apoi explorare nondirectiva.

Interviul focalizat − destul de frecvent utilizat in interviurile de grup. „Principiul sau este sa exploreze reactiile subiectului la o situatie pe care a trait-o” (Maisonneuve). Tehnica consta in patru reguli: 1) Toti subiectii care vor fi intervievati au trait aceeasi situatie concreta; 2) Interviul, cat mai putin directiv cu putinta, urmareste reactiile subiectului la aceasta situatie concreta; 3) In prealabil a fost realizata o analiza a situatiei concrete traite la care se adauga un ghid de interviu; 4) Nu trebuie sa ne interzicem sa punem cateva intrebari precise.

Interviurile, pe langa ceea ce au ele caracteristic in general, cand sunt folosite in asistenta sociala, isi adauga niste trasaturi ce tin de tipul de inteventie in cadrul careia sunt folosite; cele mai frecvente forme de acest gen fiind interventiile in criza. In cazul in care se vor realiza mai multe interviuri, primul interviu are o importanta majora, deoarece ne raportam la el in continuare. Este foarte important, de asemenea, ca asistentul social sa ia imediat legatura cu cazul, pentru a economisi timp, avand totodata acces la informatii definitorii.

In cazul in care asistentul social va folosi tehnica interviului in situatii de criza, avand la dispozitie un timp limitat de culegere a datelor, lucru care se intampla frecvent, este necesar sa-si structureze numarul de interviuri in trei faze: „primul interviu, faza de mijloc si faza finala”.[11]

In primul interviu − clientul va fi ajutat sa-si constientizeze situatia, impreuna cu asistentul social, realizand o estimare clara a evenimentului real si a cauzelor ce l-au declansat si vor inventaria toate resursele de care se pot folosi pentru realizarea cazului.

In faza de mijloc − asistentul social se va concentra asupra umplerii eventualelor goluri informationale prin intrebari de genul: „Ati putea sa-mi vorbiti mai mult despre?”. Si in aceasta faza accentul se pune pe „aici si acum”, dar pot aparea eventuale legaturi cu probleme mai vechi, nerezolvate, asadar, asistentul social trebuie sa fie pregatit.

Faza finala a inteventiei − constituie ultimele interviuri, in general ultimele doua. Clientul trebuie sa stie din timp, poate chiar din intelegerea initiala, care vor fi ultimele inteviuri pentru a nu se simti brusc abandonat. Trebuie avuta, asadar, mare atentie cand si cum se face incheierea legaturii de asistenta, deoarece se poate ajunge la o recadere a individului.

Pentru asigurarea bunului mers al interviului, specialistul (asitentul social) trebuie sa acorde o mare importanta elementelor cheie ale acestuia:

comunicarea non-verbala

contactul vizual − asistentul social trebuie sa fie capabil sa se uite direct in ochii clientului atunci cand vorbeste cu el sau cand il asculta − pentru a-si castiga astfel increderea, si construi relatia.

limbajul trupului − plasarea corpului: usor aplecat in fata spre persoana cu care se vorbeste.

tonul vocii si debitul vocal − se cere o voce calma, linistita, avand un debit vocal constant.

spatiul fizic: plasarea scaunelor, cat de intunecoasa sau luminoasa, calduroasa sau rece este camera.

timpul − este importanta acordarea de suficient timp clientului de a comunica problema.

ascultarea activa: acordarea atentiei sentimentelor clientului asociate cu cuvinte incurajatoare (incurajari minimale); tonul cald al vocii, activarea limbajului corpului care sa sugereze atentie.

clarificarea − ajuta la verificarea intelegerii mesajului.

parafrazarea − reformularea continutului mesajului clientului in termeni foarte clari.

reflectarea: reformularea componentei afective specifice mesajului clientului.

rezumarea: extensie a parafrazarii si reflectarii.

Ghidul de interviu

„Rolul acestui „protocol” de interviu este dublu”:[12]

Mai intai el este numit sa transpuna obiectivele sesiunii de intervievare in intrebari particulare. In acest scop, fiecare intrebare trebuie sa evoce subiectului/clientului o idee legata de obiectivele intervievarii.

Apoi are rolul de a ajuta specialistul sa binedispuna subiectul la comunicarea informatiilor care se asteapta de la el. Alaturi de tactul specialistului, ingeniozitatea ghidului de interviu poate cantari mai mult in determinarea caracterului relatiile dintre specialist si client.

Dupa Vasile Miftode (1995), elaborarea ghidului de interviu trebuie sa tina cont de mai multe reguli, dintre care mai importante ar fi:

regula individualizarii itemilor si intrebarilor (un singur item la o singura intrebare);

regula preciziei si a simplitatii maxime a intrebarilor;

regula duratei minime sau a duratei optime a interviului;

evitarea intrebarilor prea lungi, dat fiind ca exista ca subiectii sa retina numai partial continutul lor si deci sa raspunda numai la o parte din aspectele pe care le implica;

evitarea cuvintelor ambigue sau vagi;

intrebarile sa fie cat mai concrete si sa apeleze la experienta imediata a subiectilor, pentru a evita raspunsurile denaturate din ignoranta.

De asemenea, trebuie acordata o atentie deosebita intrebarilor, recurgandu-se la o combinare a intrebarilor inchise si deschise.

Ghidul de interviu este un chestionar, deci el nu va cuprinde formulari rigide, anchetatorul mizeaza tocmai pe reformularile intrebarilor in timpul interviului, in functie de „inspiratia momentului”, de cursul concret pe care il ia dialogul.

6 Intrevederea

Unii specialisti inclina sa identifice intrevederea cu interviul. Altii insa, prezinta intrevederea ca fiind o forma a interviului care are o serie de caracteristici prin care se deosebeste de interviul clasic. In fine, o a treia conceptie prezinta intrevederea ca o tehnica de ancheta de sine statatoare.

Indiferent daca se opteaza pentru a doua sau a treia opinie, intrevederea poate fi definita[13] prin: relatia directa „fata an fata” intre anchetator si subiect; investigare verbala, posibilitatea de a insista oricat asupra unei probleme, prin precizari, completari, reluari, etc.

Chiar si in cazul interviului, intrevederea cunoaste trei raporturi[14] posibile intre cei doi „actori”:

superioritatea sociala a anchetatorului

superioritatea sociala a subiectului

egalitate (relativa) sociala intre anchetator si subiect.

Principiile[15] care trebuie respectate in pregatirea si desfasurarea intrevederii sunt:

formularea  cu precizie a intentiei: ce anume intentionati sa cercetati, ce fapte, ce informatii doriti sa cunoasteti?

fixarea intalnirii: modul in care se face propunerea de intalnire constituie deja un element al intrevederii, element care poate influenta in bine sau in rau desfasurarea ei;

alegeti tactica in functie de subiect;

eliminati orice prejudecata proprie care ar putea dauna respectarii raspunsurilor si formarea imaginii despre subiect;

castigati si pastrati increderea subiectului;

puneti intrebarile in asa fel incat sa-l predispuneti pe subiect;

invatati arta de a-l asculta;

pastrati sensul intrevederii: readuceti discutia pe fagasul stabilit ori de cate ori apare tendinta de abatere de la problema centrala;

in final, verificati impreuna cu subiectul daca ati retinut corect afirmatiile sale importante si daca nu este nevoie de informatii suplimentare.

Dat fiind ca intrevederea este o tehnica de ancheta non-directiva, ea nu presupune decat in mica masura elaborarea de instrumente de lucru prealabile (chestionar, ghid, plan, etc.). In aceasta situatie, temele abordate in derularea intrevederii depind in mai mare masura de hazard decat de scopul intrevederii. Informatiile culese in aceste conditii nu mai sunt strict legate de teme stabilite. Acest fapt are, pe langa avantaje (sursa descoperiri de noi piste pentru investigatie), si dezavantaje (ingreunarea avansarii in directia dorita).

Pentru reusita intrevederii, specialistul trebiue sa cunoasca si sa respecte principalele etape[16] ale intrevederii:

Construirea  cadrului teoretic si conceptual;

Pregatirea atenta a „primei intalniri” cu subiectul;

Alegerea mijloacelor adecvate pentru a evita refuzul interlocutorului;

Desfasurarea intrevederii propriu-zise in mijloace optime;

Forme pentru mentinerea interesului subiectului pentru convorbire de-a lungul intregii operatiuni;

Continitul intrevederii: diferite tipuri de intrebari;

Problema erorilor: mijloace de a le edita sau limita ponderea;

Incheierea convorbirilor: aspecte si probleme specifice;

Raportul de ancheta: evaluare ai analiza;

Pentru reflectarea importantei recurgerii al intrevedere, in literatura de specialitate se contureaza avantajele[17] intrevederii in raport cu celelalte tehnici:

Se poate folosi cu succes de catre orice individ-subiect;

Ponderea refuzurilor este mai redusa, intrucat oamenilor le place mai mult „sa vorbeasca cu cineva”, decat sa scrie sau sa completeze un formular;

Raspunsurile sunt mai complete, deoarece subiectii se manifesta mai usor in cadrul unei discutii libere;

Erorile de interpretare pot fi mai usor constatate si corectate direct;

„Supletea intrevederii” ii confera acesteia − in ceea ce priveste calitatea − o neta superioritate in raport cu celelalte tehnici;

Studiul fenomenelor „de profunzime” indeosebi afective nu pot fi investigate decat prin intrevederi repetate, anchetele formalizate fiind ineficiente;

Flexibilitatea „invita” subiectul a oferi informatii mai detaliate si mai variate, mai apropiate de adevar, in ciuda relativei imprecizii, ambiguitatii si, indeosebi, in ciuda marilor dificultati de analiza statistica-matematica a unor asemenea sisteme de date.

Concluzii „de perspectiva” asupra intrevederii: aspecte teoretice, metodologice si practice, experiente noi care prezinta importanta pentru viitoarele investigatii sociale si pentru „interventii” in functionarea mecanismului social