Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate didacticaScoala trebuie adaptata la copii ... nu copiii la scoala





Biologie Botanica Chimie Didactica Fizica Geografie
Gradinita Literatura Matematica




Fizica


Qdidactic » didactica & scoala » fizica
Aristotel - metafizica, cartea a-IV-a, cap.III-VI



Aristotel - metafizica, cartea a-IV-a, cap.III-VI


Aristotel - Metafizica, Cartea a-IV-a, cap.III-VI





Cartea a- IV-a trateaza problemele genului si pe cele ale proprietatii. Studiul cercetarii axiomelor cat si a Fiintelor tine de o singura stiinta si anume de cea a filozofului deoarece aceste axiome apartin tuturor lucrurilor si nu doar unui gen de lucruri.

Axiomele apartin de ceea- ce -este si fiecare axioma are o existenta incadrata in gen deoarece de ele se folosesc si matematicienii si nu numai acestia. Matematicienii se folosesc de axiome atunci cand trebuie sa realizeze demonstratii si anume cu alte cuvinte in masura extinderii genului.

Cercetarea principiilor silogismelor sta in cele din urma in sarcina filozofului si a celui care examineaza intreaga Fiinta adica felul fiintarii ei.

Filozoful are cea mai buna cunoastere asupra fiecarui gen si astfel ii revine cu adevarat lui datoria sa se pronunte cu privire la principiile cele mai sigure ale lucrului respectiv deoarece are cunoasterea celor- ce- sunt. Cel mai sigur principiu dintre toate este acela despre care e cu neputinta sa te inseli si in acest caz este necesar ca un atare principiu sa fie cel mai cunoscut cat si non-postulat deoarece principiul pe care cu necesitate il poseda cel care vrea sa inteleaga orice dintre cele- ce – sunt, acela nu poate fi considerat un postulat. Ceea ce este necesar de cunoscut pentru omul care cunoaste orice, acel principiu cu necesitate este si prezent la acesta in prealabil.Este cu neputinta ca ceva, concomitent sa fie si sa nu fie iar in acest caz acesta este cel mai sigur dintre toate principiile.

Nu orice principiu poate fi demonstrat si de aceea este o dovada de ignoranta sa nu cunosti pentru care lucruri trebuie cautata o demonstratie, si pentru care lucruri nu trebuie. In concluzie nu pentru toate exista o demonstratie. In continuare se precizeaza natura principiului non-contradictiei.

Cei care contesta principiul non-contradictiei suprima Fiinta si deci ceea-ce-e in sine lucrul. Este imposibil ca acelasi om sa gandeasca ca acelasi lucru este si nu este. Aristotel vorbeste si despre termeni cum ar fi semnificatie si sens.Un exemplu in acest caz poate fi considerat om si non-om. Urmeaza si explicatia despre context si proprietatile contextuale. Nu se poate forma o unitate in baza asocierii tuturor predicatelor.



Daca se pot face afirmatii contradictorii despre orice subiect, nimic nu va distinge un lucru de altul, caci daca ele s-ar distinge atunci macar semnul distinctiv ar fi ceva adevarat si propriu. Asadar, daca,ori de cate ori o afirmatie este adevarata, negatia este falsa. Daca un om intelege ca ceva e mai bun si ceva e mai putin bun atunci e necesar sa inteleaga si ca ceva este om, si ca altceva nu e om; ca ceva e dulce, iar altceva nu-i dulce. In consecinta, el nu concepe si nu cauta toate lucrurile in mod egal. Daca toate aparentele sunt adevarate si toate fenomenele la fel atunci e necesar ca toate lucrurile sa fie concomitent si adevarate si false. La unii filozofi conceptia despre adevarul aparentelor a ajuns in baza examinarii lucrurilor senzoriale si astfel acestia socotesc ca nu se cuvine ca adevarul sa fie judecat.

Transformarea cantitativa nu e totuna cu transformarea calitativa deoarece chiar daca lucrurile nu persista din punct de vedere cantitativ noi le cunoastem pe toate sub aspect formal. Domeniul sensibilului din jurul nostru se manifesta singur si anume prin nastere si pieire. In privinta senzatiilor, nu este la fel de competenta opinia unui alt simt cu cea a simtului propriu. In general, daca exista numai sensibilul atunci nu ar putea exista nimic, cand nu exista fiinte vii.

Filozofii cauta un principiu si incearca sa-l obtina in urma unei demonstratii si in cele din urma nefiind convinsi ca se poate asa ceva ei cauta o ratiune pentru ceea ce nu exista ratiune.

In concluzie putem spune ca principiul demonstratiei nu este o demonstratie si ca nici asa cum toata lumea nu vede lucrurile la fel, nici acelasi om nu le vede mereu la fel deoarece de multe ori ele pot sa apara contrare in acelasi timp. Aristotel intelegea problema universalului in mod diferit spre deosebire de Platon in sensul ca el concepea universalul ca fiind „ceea ce prin natura lui este in mai multi” si de asemenea, universalul este „ceea ce este predicat despre mai multi”. In acest caz este vorba despre general asa cum apare in diverse feluri de judecati prin relatia de predicatie cu ajutorul verbului „a fi” in diferitele lui forme gramaticale.

Valorea silogismului aristotelic in cunoasterea stiintifica nu se reduce doar la corectitudinea si coerenta date de respectarea legilor si regulilor logicii deoarece nici adevarul nu se reduce doar la atat. In judecata logica una din cele mai importante forme de cunoastere, se poate constata prioritatea modalitatii onto-logice a adevarului in filozofia lui Aristotel. Aceasta, deoarece Aristotel confera acesteia ca principala functie, functia atributiva prin care se ia cunostinta de prezenta sau non-prezenta unei existente, adica despre ceea ce exista, cum exista si in vederea a ce exista,scop si finalitate.

O importanta semnificatie este relatia atributiva redata prin diversele forme ale verbului „a fi” si care indica si o deschidere spre ontic. Subiectul moral nu este totuna cu subiectul logic dupa cum nici negatia morala cu negatia logica. Aristotel admite o „inconsecventa” vizavi de principiul fundamental al logicii sale,cel al non-contradictiei, principiul care nu guverneaza judecatile despre evenimentele viitoare, cele care n-au avut loc dar care sunt posibile.

Adevarul judecatilor despre astfel de evenimente sta sub semnul posibilului, probabilului, al interventiei factorilor subiectivi. Demonstratia este un silogism stiintific, adica acel silogism care este in intregime cunoastere si nu opinie. Premisele demonstratiei trebuie sa fie adevarate, insa cele ale silogismului pot fi in general false. Ele trebuie sa fie prime, adica, imediate sau nedemonstrabile, caci, daca ar fi demonstrabile, ar trebui demonstrate si atunci nu ar mai fi principii prime.

Trebuie sa fie mai inteligibile si primare decat concluziile deduse din ele, dar nu in sensul ca am deveni constienti de ele in viata spirituala ci in sensul ca atunci cand devenim constienti de ele, intelegem mai clar adevarul lor. In acelasi timp ele trebuie sa fie cauze ale concluziilor,adica trebuie sa descrie faptele, care sunt cauzele faptelor declarate in concluzie si cunoasterea noastra asupra lor; trebuie sa fie cauza cunoasterii noastre asupra concluziei.

Aceste puncte de plecare fundamentale ale stiintei sunt de trei feluri, ele includ axiomele adica proprietatile pe care trebuie sa le cunosti pentru a putea cunoaste ceva. Aristotel include printre ele si propozitii adevarate pentru orice lucru, cum ar fi legile contradictiei si ale tertului exclus dar si propozitii comune mai multor stiinte.

In ce priveste axiomele, Aristotel observa ca fiecare stiinta si le asuma nu in forma lor universala,ci in forma in care se aplica la obiectele stiintei.Despre legile contradictiei si ale tertului exclus, tot Aristotel sesizeaza ca ele nu sunt in mod normal incluse printre premisele demonstratiei si nu se rationeaza cu ele, ci in concordanta cu ele.Punctele de plecare ale stiintei includ si tezele particulare ale diferitelor stiinte.

Ele se impart in : a) ipoteze, adica premisele ce se refera la ele care afirma „cutare este sau nu este” si b) definitiile, care afirma ce este cutare. Stiinta isi asuma definitiile tuturor termenilor ei, insa presupune doar existenta obiectelor ei prime cum ar fi de exemplu : aritmetica pe cea a unitatii, geometria pe cea a marimii spatiale si astfel demonstrand existenta celorlalte. In concluzie exista trei obiecte ale stiintei : genul care se presupune ca exista , axiomele comune presupuse de demonstratie si atributele despre care se demonstreaza, prin intermediul axiomelor, ca sunt ale genului, deci cu alte cuvinte, lucrul despre care demonstram, lucrul pe baza caruia demonstram si ceea ce demonstram.

Cele trei tipuri de propozitii presupuse de stiinta trebuie deosebite de tipul despre care Aristotel nu admite ca ar putea fi presupus, si anume postulatele, care sunt prezumtii contrar opiniei celui care invata (adica nu sunt universal recunoscute) sau propozitii care trebuie demonstrate in loc de a fi presupuse.

Despre cuvantul axioma se spune in mod explicit ca a fost imprumutat din matematica.

Axiomele lui Aristotel corespund Notiunilor Comune ale lui Euclid, iar exemplul de axioma preferat de Aristotel este „ daca din cantitati egale se iau cantitati egale, raman cantitati egale”. Principiile prime ale stiintelor sunt axiomele, definitiile si ipotezele sau presupunerile existentei obiectelor primare ale stiintei.

Aristotel este cel care a inventat logica termenilor necesara in analizarea propozitiilor si care se bazeaza pe faptul ca orice rationament este inteles ca o propozitie in care subiectului i se atribuie un predicat. Aceste rationamente, false sau adevarate, pot fi grupate in patru tipuri de propozitii: afirmativa universala, negativa universala, afirmativa particulara si negativa particulara.

Raporturile intretinute de aceste propozitii formeaza faimosul patrat logic inventat de Apuleus. Astfel, Aristotel dispune de mijloacele necesare pentru a studia silogismele,forme de rationament compuse din doua premise-una majora si una minora-si o concluzie care rezulta din acestea. Logica a luat nastere in antichitate incepand cu Aristotel si cu filozofii stoici.

Inventia majora a lui Aristotel a fost logica termenilor, care se ocupa cu analiza propozitiilor.

Aceasta se fondeaza pe un postulat care va dura pana in zorii secolului al-XX-lea: orice rationament se analizeaza atribuind un predicat unui subiect. Rationamentele sunt susceptibile de a fi considerate adevarate sau false. Un rationament este adevarat daca corespunde unui fapt din realitate. Din ambiguitatea logosului modernitatea va prefera asimilarea rationamentului aristotelic cu propozitia inteleasa ca enunt declarativ apt de a fi considerat ca adevarat sau fals. Aristotel claseaza propozitiile in functie de doua opozitii: afirmatie-negatie, universal-particular.

Aristotel admite ca o propozitie universala angajeaza existenta ceea ce tine locul subiectului.

Analizand in acest fel propozitiile, Aristotel poate studia inferentele propozitionale care au forma canonica a silogismului. Un silogism este o schema de inferenta valida care permite, plecand de la doua premise, deducerea in mod necesar a unei concluzii.

Astfel se manifesta caracterul formal al logicii: validitatea silogismului provine in mod exclusiv din structura sa, nu din continutul acestuia. Aristotel clasifica formele silogismelor dupa figuri si dupa moduri: silogistica ia nastere in acest fel. Un rationament valid este in mod universal valid, altfel spus, oricare ar fi continutul propozitiilor. Doar forma propozitiilor are importanta.

Este important de retinut ca un silogism ale carui premise sunt adevarate se dovedeste a fi un instrument de cunoastere: acesta permite deducerea unei cunostinte noi din alte doua cunostinte admise anterior. Astfel se manifesta articularea dintre logica si stiinte: o demonstratie produce o concluzie noua plecand de la premise al caror adevar este garantat de stiintele empirice.

Aristotel a considerat ca temeiul principiilor este ontic: principiile logicii exprima trasaturi de maxima generalitate ale realitatii. Acest punct de vedere cu privire la statutul principiilor a facut cariera, pana in zilele noastre, avand de partea sa cele mai solide argumente. Si astazi ramane singurul apt sa explice principiile logice si prestatia lor cognitiva .

Principiile logicii tin de structurarea logica a continuturilor de cunoastere despre realitate si nu se confunda nici cu continutul de cunoastere si nici cu formele realitatii.Desi aflat in legatura cu nivelurile gnoseologic si ontic, nivelul logic nu se confunda cu acestea. In virtutea legaturii dintre cele trei niveluri, principiile pot fi formulate in functie de nivelul luat in considerare.


Obtinem astfel trei formulari fundamentale, care pot fi apoi particularizate: formularea ontologica se face in termeni de obiect, proprietate,posesiune; formularea gnoseologica se face in termeni de propozitie, valoare(adevar si fals) si formularea logica se face in termeni de subiect, predicat .

In cadrul logicii, principiile se formuleaza in mod frecvent ca adevaruri cu privire la propozitii: „p este p”; „Este imposibil p si non-p”; „p sau non-p”. Fiind legi de maxima generalitate, principiile logice nu pot fi derivate din legi mai generale.

Principiul noncontradictiei: daca „este posibil A si non-A”,atunci toate proprietatile obiectelor ar fi accidentale, deoarece numai ceva accidental poate sa fie si sa nu fie. In realitate, unele proprietati sunt esentiale, nu pot lipsi fara a schimba calitatea obiectului. Considerand fals principiul non-contradictiei, nu se mai poate face distinctia dintre esential si accidental, dintre necesar si contingent. Negarea principiilor logice antreneaza consecinte absurde si nu poate fi acceptata.

Principiile reprezinta conditii necesare ale gandirii logice. Aristotel a considerat principiul noncontradictiei drept „cel mai sigur dintre toate” si a tins sa vada in el principiul suprem al cunoasterii. Principiul noncontradictiei pretinde sa nu se admita in cadrul aceluiasi demers rational doua propozitii contradictorii. Exigenta sa este evitarea contrazicerii, consistenta. Incalcarea sa duce la aparitia contradictiei formale.

Principiul noncontradictiei interzice contradictia formala. Dialectica este axata pe principiul contradictiei. Principiul noncontradictiei exprima o conditie a gandirii. El este un principiu logic si nu un principiu ontologic si exprima faptul ca gandirea nu poate reflecta o realitate contradictorie decat in mod necontradictoriu. Cu privire la lucruri si proprietati, vom afirma ca este imposibil ca un lucru sa posede si sa nu posede aceeasi proprietate. Principiul necontradictiei este intim legat de operatia logica a negatiei.

Aceste doua principii exprima proprietatile logice ale negatiei, invatandu-ne cum sa o folosim corect. In logica moderna, functorul negatiei se defineste prin tabela valorilor de adevar. O propozitie si negatia ei, p si non-p de exemplu : A este B, A nu este B se numesc propozitii contradictorii.

Aristotel a stabilit acest principiu in lupta sa impotriva sofistilor, care urmareau deseori sa semene neincrederea in cugetarea stiintifica. Protagoras a lansat teza ca „omul este masura tuturor lucrurilor”, din care se putea deduce ca omul constituie criteriul adevarului. Aristotel a specificat ca cerinta necontradictiei, in calitate de principiu, nu poate fi demonstrata, fiind imposibil sa o deducem dintr-o lege mai generala. Valabilitatea ei poate fi demonstrata numai pe cale indirecta, prin procedeul reducerii la absurd.

Demonstratia sintactica urmareste sa stabileasca ca dintr-un sistem de axiome nu se poate deduce si adevarul si falsitatea aceleiasi propozitii. Demonstratia semantica pune in evidenta acel model al teoriei care este necontradictoriu.

Este momentul sa precizam un aspect fundamental al teoriilor logice.

O teorie logica nu este valabila in chip absolut, ci numai raportata la un anumit univers.

Universul la care se refera principiile aristotelice este o lume bivalenta, o lume care se divide exclusiv in doua sublumi:adevarul si falsul. Nerespectarea principiului non-contradictiei duce imediat la aparitia unei contradictii logice, cu alte cuvinte, a ideii ca ar exista un obiect caruia sa-i revina, in acelasi timp si sub acelasi raport, doua proprietati care se exclud reciproc.

Prezenta unei contradictii logice blocheaza orice posibilitate de a mai separa adevarul de fals.Respectarea acestui principiu asigura coerenta gandirii, capacitatea ei de a putea diferentia intre adevar si fals si are o mare importanta pentru intregul nostru efort de cunoastere. Pe de o parte, daca intr-o explicatie sau demonstratie s-a strecurat o contradictie logica si aceasta nu poate fi eliminata, acea explicatie sau demonstratie isi pierde orice valoare.

Silogismul este tipul fundamental de inferenta deductiva mediata alcatuita din numai trei propozitii categorice, din care doua sunt premise, iar a treia este concluzie. Denumirea de „inferenta mediata” corespunde faptului ca pentru justificarea concluziei se apeleaza la mai mult de o premisa, iar aceea de „silogism” i-a fost data de catre cel mai mare ganditor al antichitatii, Aristotel, care a descoperit si a analizat pe larg acest tip de rationament si care este considerat fondatorul stiintei logicii.

Ratiunea care l-a inspirat pe Aristotel de-a lungul Metafizicii este dorinta de a dobandi acea forma de cunoastere care e cea mai demna de a purta numele de intelepciune. Dorinta de a cunoaste, subliniaza el, este innascuta omului. Ea se observa la cel mai de jos nivel in placerea pe care ne-o da folosirea simturilor.

Prima treapta deasupra acesteia in directia desavirsirii cunoasterii este cea implicata in folosirea memoriei, care ne distinge de ani­malele inferioare.

Urmatoarea treapta — si una la care numai omul ajunge — este „experienta', din care prin unificarea mai multor amintiri asupra unui acelasi gen de obiect (de exemplu asupra a ceea ce i-a ajutat pe Callias, pe Socrate si pe altii cind au suferit de o anumita boala) obtinem, fara a-i cunoaste ratiunile, o regula a practicii.

O treapta mai sus este „arta', cunoasterea regulilor practice care se bazeaza pe principii generale. Deasupra tuturor sta „stiinta', cunoasterea pura a cauzelor; aceasta este cea mai inalta cunoastere pentru ca nu este, ca arta, limitata in interesul sau de ' catre obtinerea unei finalitati de ordin practic, ci e cunoastere de dragul cunoasterii. Acesta este ultimul si cel mai inalt produs al civilizatiei.

„Intelepciunea' nu trebuie sa fie doar stiinta sau cunoastere a cauzelor, ci cunoastere a cauzelor prime si a celor mai universale. Caci aceasta satis­face complet criteriul intelepciunii pe care ar trebui sa-l folosim in mod natural.

Ea este cea mai cuprinzatoare cunoastere; cunoasterea despre ceea ce este cel mai greu de cunoscut, din moment ce obiectele ei, fiind cele mai universale, sint cele mai indepartate de simturi; cea mai exacta cunoastere, din moment ce obiectele ei sint cele mai abstracte, cele mai putin com­plexe; cea mai instructiva; cea mai suficienta siesi sau independenta; si cea mai plina de autoritate, din moment ce va fi inter alia cunoastere a cauzei finale a tuturor lucrurilor.

Filozofia se naste din mirarea primara si se misca in directia abolirii ei, in directia intelegerii lumii in totalitate, in asa fel incit sa nu mai existe nici o mirare fata de lucruri asa cum se prezinta ele.

Dar in masura in care discutia inainteaza, Aristotel tinde sa acorde mai multa atentie miscarii lucrurilor dinspre o conditie relativ neformata spre una re­lativ fomata, iar expresiile „potentialitate' si „actualitate' incep sa fie folosite; iar in Cartea G el revine asupra discutiei acestei distinctii. El dis­tinge doua sensuri .

Unul dintre sensuri este cel pe care cuvintul il denota in greaca comuna, respectiv putere, puterea dintr-un lucru de a produce schimbare in alt lucru.

Celalalt sens, de care el este in primul rand interesat, este potentialitatea dintr-un singur lucru de a trece dintr-o stare in alta. Aristotel vede limpede ca notiunea de potentialitate este in­definibila; el ii poate doar indica natura trimitind la exemple particulare.

Dupa cum este un om care construieste fata de unul ce stie cum sa constru­iasca, dupa cum este omul treaz fata de cel care doarme, cel care vede fata de cel care poseda vedere dar isi tine ochii inchisi, ceea ce e facut din materie fata de materie, produsul finit fata de materialul brut, asa este in general actualitatea fata de potentialitate.

Scoala megarica a negat existenta potentialitatii. Un lucru, afirma ei, fie se afla fie nu intr-o anumita stare, iar aceasta e tot ce se poate spune despre el.

Ceea ce face Aristotel este sa insiste ca aceasta nu e tot ce se poate spune despre acel lucru. Pare a fi un simplu truism a spune ca inainte ca A sa fi fost in mod actual in starea B, trebuie sa fi fost astfel in mod potential; si, fara indoiala, daca raspundem la intrebarea „de ce a devenit A in mod actual B' spunind „pentru ca era deja in mod potential B', dam un raspuns care de fapt nu e un raspuns. Ideea de potentialitate a fost deseori folosita pentru a acoperi simpla saracie a gindirii. Totusi exista un motiv real in insistenta lui Aristotel asupra acestei idei.

Motivul este acela ca schimbarea nu e catastrofala. Nu exista situatia ca A care este in intregime non-B sa devina brusc B. Luind in considerare A cu mai multa atentie vom gasi anu­mite conditii ale lui B deja prezente in el; daca nu ar fi asa, A nu ar deveni niciodata B. Un om care a invatat o data arta constructiei poate, daca are chef si daca are materiale, sa inceapa sa construiasca; un om care nu poseda aceste lucruri nu va putea face astfel.



Trebuie sa recunoastem, prin urmare, existenta, intr-unui, a unei capacitati de a construi care lipseste din celalalt. Sau, de pilda, exista doi oameni dintre care nici unul nu aude in acel moment nimic. Sa facem sa rasune un clopotel linga ei; unul aude, iar celalalt nu. Faptele in sine ne conduc la recunoasterea unei diferente intre conditiile lor initiale, diferenta pe care o exprimam spunind ca unul poate auzi pe cand celalalt nu.

Nu putem explica schimbarea fara sa apelam la potentialitate. Dar nu o putem explica folosind doar potentialitatea. Nimic nu trece din potentialitate spre actualitate fara interventia a ceva actual. Iar actualitatea este anterioara potentialitatii. Ea este logic anterioara, atita timp cit „a fi capabil de a fi B' este o notiune mai complexa decit „a fi B'. Dar ea e ante­rioara si in alt sens. A nu este in mod potential B pina nu poate ajunge sa fie in mod actual B, si o data ce nu poate sa faca astfel decit prin inter­mediul a ceva care e deja actual, potentialitatea lui de a fi B presupune o actualitate.

De exemplu, sint capabil de a cunoaste ceea ce inca nu cunosc doar din cauza faptului ca exista ceva ce cunosc deja; orice cunoastere provine dintr-o cunoastere pre-existenta. Si mai departe, ultima explicatie a lucrurilor, pentru Aristotel, sta in scopul caruia ii sint subordonate. Astfel, actualitatea este scopul catre care tinde potentialitatea, si nu viceversa. Animalele nu vad cu scopul de a avea facultatea vederii, ci o poseda cu scopul de a vedea.

Dar principala demonstratie a anterioritatii actualitatii este urmatoa­rea: Ceea ce este etern este anterior prin natura fata de ceea ce e peri­sabil; si nimic nu e etern in virtutea potentialitatii.

Caci ceea ce poseda potentialitatea fiintarii poseda si potentialitatea non-fiintarii, in timp ce eternul este ceea ce prin insasi natura sa nu poate sa nu fie. De aceea, intr-un sens, toate entitatile primare din univers sint lipsite de potentialitate. Dumnezeu este actual in sens deplin, deoarece El este intotdeauna ceea ce El este in orice moment, si nu afe in El nici un element de potentialitate nerealizata.

Forma este de asemenea in intregime actuala. Nici o forma spe­cifica nu incepe sau sfirseste vreodata de a fi; ea doar urmeaza sa se actuali­zeze in indivizi noi. Chiar si materia, desi dintr-un anumit punct de vedere este potentialitate pura, este independenta de tipul de potentialitate ce pene­treaza cel mai adinc, potentialitatea non-fiintarii; ea este eterna. Si, dupa cum am vazut, toate lucrurile individuale din lume pot fi ordonate dupa masura in care sint infectate cu potentialitate.

Corpurile ceresti sint (in afara de Dumnezeu si de inteligente) cel mai putin contaminate de ea; ele nu au nici un fel de potentialitate de a lua fiinta si de a inceta sa fiinteze, sau de a-si modifica marimea sau calitatea, ci doar ceea ce are legatura cu miscarea locala. Si chiar aceea nu este o potentialitate de a se misca sau a nu se misca. Prin propria lor natura ele sint cu necesitate in continua miscare, iar singura potentialitate implicata este aceea ca miscarea lor poate fi de la A spre B sau de la B spre C sau de la C spre A.

Toate lucrurile sublunare sint supuse celor patru feluri de potentialitate, dar chiar si acolo exista ceva care este pura actualitate, si anume, infimae species care sint eterne din cauza succesiunii continue a generatiilor.

In sfirsit, doctrina aristotelica a anterioritatii actualitatii il conduce la negarea existentei in lume a oricarui principiu al raului.

Ceea ce este potential este superior actualitatii rele si inferior celei bune. Daca ceea ce este etern nu poate avea nici un element de potentialitate, afortiori nu poate avea nici un element al raului. „Nu exista rau separat de lucrurile indivi­duale.' Raul, cu alte cuvinte, nu este o trasatura necesara a universului ci un produs auxiliar al lumii-ca-proces, ceva ce rezulta in mod intimplator in decursul efortului sustinut de lucrurile individuale spre a atinge acea perfectiune ce li se ofera, si astfel de a se apropia cit mai mult posibil de viata divina, de a deveni nemuritoare in masura in care pot.

Faptul ca ele esueaza in mare masura in tentativa lor se datoreaza necesitatii, dar acesta nu reprezinta un principiu indiferent fata de bine si rau. Iar pentru Aristotel se datoreaza materiei sau al raului ci un principiu lumea-ca-proces este in asa mare masura o nazuire spre forma sau bine incat materia insasi e uneori descrisa ca nazuind in acest mod.

Dar Cartea a IV-a trateaza cu totul alt tip de obiecte — corpurile compuse, cum ar fi metalele si cali­tatile lor perceptibile. intr-un anumit fel, Aristotel a restrins sensul anterior al meteorologiei, deosebind-o de astronomie; in alt sens, i-a largit spectrul, adaugindu-i studiul substantelor terestre. In viziunea sa, meteorologia este studiul combinatiilor si al influentelor mutuale ale celor patru elemente. Cartea a IV-a revine asupra unei discutii despre constitutia ideala.

Aristotel ne reaminteste ca totusi cauza eficienta fenomenelor ce trebuie luate in considerare este influenta corpurilor ceresti, iar printre acestea o importanta covarsitoare o are, asa cum este si normal, soarele.

Cauzele materiale sint focul, aerul, pamintul si apa. Prima problema pe care o ridica Aristotel este: Ce anume umple regiunea unde au loc fenomenele meteorologice, zona dintre pamint si luna? Clarificarea acestei chestiuni ne conduce inapoi la o doctrina — heraclitica la origine — conform careia exista „doua exhalatii' produse de razele soarelui ce actioneaza asupra suprafetei pamintului.

Cind razele soarelui cad pe pamintul uscat, ele ridica de aici o exhalatie, calda sau rece, pe care Aristotel o aseamana in mare parte cu fumul, dar si cu focul sau vintul.

Cind ele cad pe apa, aduc o exhalatie care este umeda si rece ca apa, fiind numita exhalatia de vapori, in contrast cu cea de fum. Exhalatia uscata este formata din particule minus­cule de pamint pe cale de a deveni foc si care au deja proprietatile focului, desi intr-o masura mai mica — caldura si uscaciunea. Exhalatia umeda este formata din particule minuscule de apa pe cale de a deveni aer, avind insa in principal calitatile apei — temperatura scazuta si umezeala. Partea superioara a atmosferei contine doar exhalatia uscata; partea inferioara contine ambele exhalatii, avind caldura unuia si umezeala celuilalt.

Aceste doua parti ale atmosferei constituie ceea ce numim de obicei foc si respectiv aer. Dar partea superioara nu este in mod strict foc (adica flacara, care este un fel de „exces de caldura sau fierbere'), ci este ceva asemenea unui arbore uscat, a carui miscare produce foarte usor foc. Trebuie remarcat ca nici o exhalatie nu exista fara cealalta, insa una dintre ele poate sa pre­domine hotaritor. Din moment ce umplu intreaga regiune dintre pamint si luna, ele sint in mod evident materia tuturor fenomenelor meteorologice. Primele trei carti din Meteorologica constau dintr-o serie de incercari inge­nioase de a arata felul in care cele doua exhalatii manifesta diferite fenomene si iau diferite forme sub influenta caldurii, a frigului sau a miscarii. Aristotel discuta intii fenomenele ce au loc in regiunea superioara, cea fierbinte — stele cazatoare, colorarea aurorii sau a norilor, cometele, Calea Lactee. El trece apoi la regiunea inferioara, adica la regiunea aeriana, explicind efectele produse aici de exhalatia umeda — ploaie, nori si ceata, roua si bruma, zapada si grindina. De aici, el continua cu feno­menele ce au loc pe suprafata pamintului sau sub ea. Dintre acestea, el le discuta intii pe cele datorate exhalatiei umede — riuri, izvoare, inundatii si mari. Mai departe discuta evenimentele din regiunea aeriana si terestra datorate exhalatiei uscate — vinturi, cutremure, tunete si fulgere, uragane si trasnete, revenind apoi asupra unui grup special de fenomene datorate exhalatiei umede, si anume cele in care sint implicate reflectia sau refractia — halourile, curcubeiele si parheliile. Pretutindeni se fac vadite numeroase observatii minutioase, ce alterneaza, in multe cazuri fara rost, cu teoretizari a priori. Explicatia curcubeielor este cea mai interesanta; el sint tratate corect drept efect al refractiei.

Aristotel continua cu efectele produse de exhalatiile „retinute' in pamint, adica mineralele. Ele sint impartite in metale, formate de exhalatia umeda, si „fosilele', formate de cea uscata; despre majoritatea acestora din urma se spune ca sint fie „pulberi colorate', fie pietre formate din ele.

In Cartea a IV-a se detaliaza actiunea calitatilor active, caldul si recele, si modificarile calitatilor pasive, uscaciunea si fluiditatea. Efectul primar al caldului si recelui este generarea unei noi substante dintr-un material dat, prin prezenta lor in proportia cuvenita. Opusa generarii este putrefactia, datorata recelui prezent chiar in lucrul putrezit si caldului aflat in afara lui.

Efectul caldurii asupra substantelor care exista deja este numit in general „gatire', care include trei tipuri — coacerea, fierberea, prajirea, ultimele doua fiind tre­cute din rindul operatiilor artistice in rindul operatiilor naturale corespun­zatoare: de exemplu, digestia este descrisa cu un fel de proces de fierbere.

De aici, Aristotel trece la trasaturile si fenomenele legate mai curind de calitatile pasive — duritate si moliciune, uscaciune si umezeala, solidificare si lichefiere, subtiere si ingrosare.

Calitatile corpurilor compuse, insufletite sau nu, sint impartite in cele care implica puterea de a actiona asupra sim­turilor — corpurile „perceptibile speciale' din De anima — si cele care im­plica putinta sau neputinta de a suferi o actiune; optsprezece perechi de astfel de calitati din ultimul tip (solubil, insolubil, flexibil, inflexibil etc.) sint discutate si definite. In final, corpurile homeiomere sint clasificate in con­formitate cu predominanta in ele a pamintului sau a apei si cu temperatura lor specifica. Dar se mentioneaza ca tesuturile, ca si organele (desi mai rar decit ele), sint ceea ce sint nu doar pentru ca au pur si simplu anumite calitati materiale, ci si pentru ca indeplinesc o anumita functie in organism.

In continuare revin la teoria aristotelica despre contradictie care se afla expusa in mai multe locuri din corpusul aristotelic si asadar este convenabil sa incepem cu tratatul Despre interpetare, in care Stagiritul se ocupa de teoria judecatii.

Problematica este introdusa prin definirea afirmatiei si a negatiei, dupa cum urmeaza: „O afirmatie este enuntarea ca ceva apartine la altceva; o negatie este enuntarea ca ceva nu apatine la altceva” (6, 17a). Avem insa patru posibilitati distincte de enuntare. Putem spune, asadar:

Ca ceea ce exista exista

Ca ceea ce exista nu exista

Ca ceea ce nu exista nu exista

Ca ceea ce nu exista exista.

De aici rezulta ca fiecarei afirmatii ii corespunde o negatie cu aceiasi termeni, iar fiecarei negatii ii corespunde o afirmatie cu aceiasi termeni. Contradictia este defnita pornind de aici ca opozitie intre afirmatie si negatie. Prin opozitie se intelege afirmarea si negarea aceluiasi predicat despre unul si acelasi subiect, in acelasi timp si sub acelasi raport (nu omonimic, spune Aristotel).

Contradictia este determinata mai departe luand in calcul nu numai calitatea judecatilor, ci si cantitatea lor. Aristotel stabiliste distinctia dintre universal si individual, definind universalul ca ceea ce se afirma despre multi, iar individualul ca ceea ce nu se afirma despre multi. Contradictia este un raport care apare atunci cand un predicat se afirma universal despre un subiect si se neaga particular despre acelasi subiect, de exemplu „Toti logicienii sunt filosofi” si „Unii logicieni nu sunt filosofi”.

Inclinatia naturala, pre-teoretica, este insa de a considera contradictorii enunturile de genul „Toti logicienii sunt filosofi” si „Nici un logician nu este filosof”. Aristotel numeste aceste enunturi contrarii. Particularitatea lor este ca ambele sunt universale.

Contradictia trebuie sa numeasca o opozitie maxima intre enunturi: nu numai calitatea lor trebuie sa fie opusa (afirmativ – negativ) ci si calitatea (universal – particular). Rezulta ca opusul contradictoriu al unui enunt afirmativ universal nu este un enunt negativ universal, ci un enunt negativ particular. Similar, contradictoriul unui enunt afirmativ particular nu este un enunt negativ particular, ci un enunt negativ universal: „Unele animale sunt carnivore” – „Nici un animal nu este carnivor”.

Raporturile de opozitie vazute pana acum s-au stabilit:

Intre un enunt universal si unul particular (de calitate opusa)

Intre doua enunturi universale (de calitati opuse)

Ramane de analizat cazul raportului dintre doua particulare de calitati opuse. De pilda, „Unii oameni sunt sinceri” si „Unii oameni nu sunt sinceri”. Acest exemplu arata ca ele pot fi ambele adevarate. Aristotel remarca acest lucru atunci cand spune ca, daca doua enunturi contradictorii nu pot fi ambele adevarate, opusele lor pot fi uneori ambele adevarate.

Faptul ca doua judecati sau enuntari contradictorii nu pot fi ambele adevarate in acelati timp si sub acelasi raport reprezinta tocmai continutul principiului noncontradictiei, a carui discutie amanuntita se gaseste in Metafizica.

In Metafizica Aristotel formuleaza trei versiuni ale principiului noncontradictiei: o versiune ontologica, una doxastica si una semantica.

Versiunea ontologica (IV 3 1005b19-20): Este imposibil ca acelasi lucru sa apartina si sa nu apartina aceluiasi lucru si din acelasi punct de vedere.

Versiunea doxastica (IV 3 1005b24 cf. 1005b29-30) Este manifest imposibil ca o persoana sa creada in afcelasi timp ca ceva si este si nu este.

Versiunea semantica (IV 6 1011b13-20) Este imposibil ca enunturile contradictorii sa fie adevarate in acelasi timp despre acelasi lucru.

Aristotel sustine ca principiul noncontradictiei este unul dintre principiile supreme de care se ocupa filosofia prima, fiind cel mai important dintre toate. Statutul acestui principiu vine din aceea ca nu se poate sa gresim in ceea ce+l priveste, in sensul ca necesitatea lui pentru gandire nu poate fi pusa la indoiala. Insa principiul noncontradictiei nu poate fi demonstrat. Orice demonstratie, prin care Aristotel intelege un rationament deductiv, se caracterizeaza prin faptul ca gradul de generalitate al concluziei este mai mic decat cel al premisei. Prin urmare, PNC ar putea fi demonstrat numai daca ar exista un principiu mai originar decat acesta. Or, un asemenea principiu nu exista, dupa Aristotel. Filosoful provoaca pe cei care contesta punctul lui de vedere sa gaseasca un principiu anterior logic PNC. Intrebarea ramane filosofic interesanta si astazi.

Un alt mod de a argumenta pentru indemonstrabilitatea PNC este de a sublinia ca orice demonstratie se bazeaza pe acesta. A incerca sa demonstrezi PNC inseamna in cel mai bun caz a comite un rationament circular. PNC nici nu se poate nega, in scopul producerii unei demonstratii prin reducere la absurd, intrucat negarea lui nu se poate face decat daca ii asumam validitatea.

Motorul demonstratiei prin reducere la absurd este imposibilitatea ca PNC sa tina si sa nu tina in acelasi timp.

In concluzie, trebuie cautat un alt gen de intemeiere pentru PNC. Aristotel foloseste un argument care se apropie de argumentele numite „transcendentale”, dintre care cel mai celebru este cel al lui Kant. Un argument transcendental porneste de la o trasatura indeniabila a experientei noastre si sustine ca, pentru ca o experienta cu aceasta trasatura sa fie posibila, lumea sau realitatea trebuie sa fie constituita intr-un anumit mod. Aristotel argumenteaza astfel ca lumea se conformeaza PNC, deci PNC este adevarat, deoarece este presupus de capacitatea oponentului sau de a spune ceva cu sens.

Cateva explicatii sunt necesare. Aristotel trebuie sa justifice PNC contra unui adversar care refuza sa-l admita. Un asemenea oponent nu este consistent in afirmatiile lui si nici nu vrea sa fie.

Asadar, strategia socratica care consta in a impinge adversarul sa se auto-contrazica nu functioneaza. Dimpotriva, adversarul trebuie fortat sa spuna ceva cu sens. Respectiv el trebuie adus sa sustina ca ceva este F si ca acelasi ceva nu este F in acelasi timp si sub acelasi raport, in ciuda faptului ca oponentul negase principial acest lucru.

Aristotel poate arata astfel ca oponentul este angajat cel putin fata de un enunt non-contradictoriu. Strategia aristoteliciana este de a atrage adversarul intr-o contradictie performativa: chiar daca adversarul spune ca nu accepta PNC, in practica se serveste de el. Stagiritul sustine undeva ca cel care spune a crede ca x este F si ca x nu este F in acelasi timp numai spune, aceasta, fara a o putea si crede.

Principiul noncontradicției al lui Aristotel este corect, atat in formulare sintactica, cat și in formulare semantica. In formularea lui propoziționala, principiul specifica ca -(A & -A). Aceasta este o teorema, deci este valida. Intr-una din formularile lui semantice, principiul aserteaza ca nu este niciodata cazul in modelul canonic complet, ca I(A,0)=1 si I(A,0)=0 iar astfel aceast lucru este garantat de trasaturile fundamentale ale semanticii.

Daca definim logica,asa cum se facea deseori, drept stiinta conditiilor cunoasterii adevarului, sunt implicate si probleme de teoria cunoasterii, deoarece conditiile adevarului nu sunt numai de natura logica. Logica rezolva doar jumatate din problema adevarului si anume cum se transfera adevarul din propozitie in propozitie.Desi valorile de adevar adica adevarul si falsul intervin in mod curent in logica, acestea sunt categorii gnoseologice.Logica doar manipuleaza notiunea de adevar, pe care o mosteneste de la teoria cunoasterii. Cealalta jumatate din problema adevarului este tributara analizei gnoseologice, careia i se cere sa dovedeasca posibilitatea redarii adecvate a realitatii in procesul cunoasterii empirice,facandu-ne sa asistam la nasterea conceptului de adevar.

Din perspectiva gnoseologiei este relevanta analiza gandirii raportata la obiectul cunoasterii, pe cand logica examineaza operatiile gandirii detasate de obiectul acesteia.



BIBLIOGRAFIE



1. Cornea Andrei – Metafizica/Aristotel, Editura Humanitas,Bucuresti, 2001.









Contact |- ia legatura cu noi -|
Adauga document |- pune-ti documente online -|
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -|
Copyright © |- 2021 - Toate drepturile rezervate -|