Alegorie
(cf. fr. allégorie "desfasurare a inchipuirii")
Alegoria este un procedeu stilistic ce
faciliteaza sensului literal al unui text sa se releve intr-altul ascuns;
altfel spus, este ca o ampla metafora ce permite un transfer din planul
abstract / profund al intelesurilor, intr-un plan de suprafata, figurativ,
oferind si o "dezlegare implicita", destul de transparenta.
Alegoria «concretizeaza de obicei idei generale
(ura, prietenia, iubirea, razboiul etc.), dandu-le o
forma sensibila» (DTL, 17); din simpla figura
stilistica, alegoria poate «ajunge sa capete proportiile unei forme de
viziune creatoare, devenind o figura de compozitie» (ibid.). In balada Pe-o Gura de Rai / Miorita,
protagonistul
(«mandrul ciobanel / tras printr-un inel») are statutul de nemuritor, de
Mesager celest la Samasua / Samos (Soarele-Mos / Tatal-Cer), Dumnezeul
Cogaionului / Sarmizegetusei, al stramosilor nostri cu stiinta de a se face nemuritori, Dax / Dacii; in
variante s-a conservat "aruncarea" lui in trei sulite (sabii), ori in trei tapi
/ tapuste, potrivit scenariului trimiterii Mesagerului Celest din sanctuarul
mic-rotund de la Sarmizegetusa: «ori sa-l taie, ori sa-l puste, / sa-l arunce-n
trei tapuste». Jertfa / sacrificiul protagonistului, in numele poporului sau
de Dax / Daci ("oameni sfinti, cei mai drepti / viteji"), se constituie intr-o
sublima alegorie a nuntirii cu cosmosul, deoarece se face trecerea de la
nivelul abstract, al mortii posibile prin aruncarea lui in cele trei tapi / sulite , la nivelul concret, al nuntii
cosmice: Si la nunta mea / a cazut o stea. /
Soarele si Luna / mi-au tinut cununa. / Si-am avut nuntasi / brazi si
paltinasi; / preoti muntii mari, / paseri lautari; pasarele mii
/ si stele faclii O alegorie
transsimbolic-erotica intalnim in creatia poetica a lui Ienachita Vacarescu: Intr-o
gradina, / lang'-o tulpina, / zarii o floare ca o
lumina. S-o
tai, se strica; / s-o las, mi-e frica / de vine altul si mi-o ridica.
In lirica romana contemporana, alegoria ocupa un loc privilegiat: Fat-Frumos strabate campul jumatate / de floare-i campia
Dacoromania: / Zorie, Zorie, campu-i de victorie ! /
Canta un voinic cu mustata-n spic mandru barbat drag, invelit in steag: / «verde, focu-n
grau, mandro, peste rau, daca vei vedea, / tu ai urma mea: de-i steag cenusiu,
Zorio, nu viu; / de-i steag tricolor, Zorio, nu mor; de-i steag zdrentuit, / in
zori am murit si-i al meu mormant floarea de pamant, /
floarea-tamaioara, roua peste tara!» / De crini e campia Dacoromania. / Fat-Frumos e-n prag,
invelit in steag: / Zorie, Zorie, campu-i de victorie! («Balada Stegarului»
de Ion Pachia Tatomirescu TLil, 81 Intr-o celebra alegorie paradoxist-cosmologica se
constituie poemul Shakespeare de Marin Sorescu,
unde, potrivit noii demiurgologii
(rezultand din dinamitarea mitologicului, a sacrului, a "olimpianismului",
macrocosmic ori microcosmic, spre o recristalizare intr-un proaspat, inedit
registru), Dumnezeu, protagonistul Genezei / Facerii, din Biblie, Atoatecreatorul celor din universul
nostru cotidian, («La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul» Bibl, 11),
este substituit de omul de geniu,
terestrul "geniu brit", Shakespeare, creator insa, "prin analogie", al unui
univers dramaturgic: Shakespeare a creat
lumea in sapte zile. // In prima zi a facut cerul,
muntii si prapastiile sufletesti,
In ziua a doua a facut raurile, marile si
oceanele, / Si celelalte sentimente / Si le-a dat lui Hamlet, lui
Iuliu Caesar, lui Antoniu, Cleopatrei si Ofeliei, / Lui Othello si altora, / Sa
le stapaneasca, ei si urmasii lor, / In vecii vecilor. / In ziua a treia a
strans toti oamenii / Si i-a invatat gusturile: / Gustul
fericirii, al iubirii, al deznadejdii, / Gustul geloziei, al gloriei si asa mai
departe, / Pana s-au terminat toate gusturile. // Atunci au sosit si niste
indivizi care intarziasera. / Creatorul i-a mangaiat pe cap cu compatimire / Si
le-a spus ca nu le ramane decat sa se faca / Critici
literari / Si sa-i conteste opera. / Ziua a patra si a cincea le-a rezervat
rasului. / A dat drumul clovnilor / Sa faca tumbe / Si
i-a lasat pe regi, pe imparati / Si pe alti nefericiti sa se distreze. / In
ziua a sasea a rezolvat unele probleme administrative: / A pus la cale o
furtuna / Si l-a invatat pe regele Lear / Cum sa
poarte coroana de paie. / Mai ramasesera cateva deseuri de la facerea lumii / Si
l-a creat pe Richard al III-lea. / In ziua a saptea
s-a uitat daca mai are ceva de facut. / Directorii de teatru si umplusera
pamantul cu afise, / Si Shakespeare s-a gandit ca dupa atata truda / Ar merita
sa vada si el un spectacol, / Dar mai intai, fiindca era peste masura de
istovit, / S-a dus sa moara putin.
Cea mai ampla alegorie din
literatura romana de la origini pana azi, desfasurandu-se cat un roman, datand dintre anii 1703 si 1705, este Istoria ieroglifica de Dimitrie Cantemir. In literatura universala, celebre
alegorii se datoreaza lui Dante (Divina comedie), Rabelais (Gargantua si Pantagruel), Swift (Calatoriile
lui Gulliver), Albert Camus (Ciuma) s. a.
