Interogatie
retorica
(lat.
interrogatio "intrebare"; cf. fr. interrogation
Interogatia retorica este figura de stil alcatuita dintr-o
intrebare, ori dintr-o serie de interogatii esentiale, cu tinta retorica,
adresandu-se unui receptor / auditoriu parand "convins" de "raspunsul" ce
decurge din formularea, sau din formularile maiestrit-strategic-interogative.
Daca intrebarea se integreaza unui text de poezie, atunci avem
de-a face cu o interogatie poetica;
daca intrebarea - sau lantul de intrebari - se iveste intr-un discurs rostit cu
arta producerii unor convingeri, atunci este vorba de
o interogatie retorica.
Interogatia retorica este bogat reprezentata, incepand cu
literaturile antice, cu Biblia, de pilda («Si iubea Israel pe Iosif
mai mult decat pe toti ceilalti fii ai sai; pentru ca era copilul batranetilor
lui/ / Visand inca Iosif un vis, l-a spus fratilor sai, zicandu-le:
"Ascultati visul ce am visat: parca legam snopi in tarina si snopul meu parca
s-a sculat si statea drept, iar snopii vostri s-au strans roata si s-au
inchinat snopului meu". Iar fratii lui au zis catre el: "Ai sa domnesti poate
peste noi ? Sau poate ai sa ne stapanesti
?" Si l-au urat inca si mai mult pentru visul lui» - Facerea, 37, 3, 7 sq.
/ B, 51), ori cu Catilinarele lui Cicero («Pana cand, in sfarsit, vei abuza, Catilina, de
rabdarea noastra ?»), sau cu Convorbirile duhovnicesti ale Sfantului Dacoroman, Ioan Cassian
(«Asadar, de ce se simte grea placerea minunata a jugului Domnului, daca nu
pentru ca o strica amaraciunea rautatii noastre ? De ce se ingreuiaza sarcina
divina, placuta si usoara, daca nu pentru ca Il dispretuim cu infumurare si
indaratnicie pe cel ce ne-ajuta s-o purtam ? Insasi Scriptura ne arata limpede aceasta» - CDCD, 40)
etc., evoluand, rafinandu-se, in functie de esteticile curentelor literare din
diferite epoci, pana la interogatia retoric-paradoxista din literatura
contemporana: «Spune-mi, daca te-as
prinde-ntr-o zi / si ti-as saruta talpa piciorului, / nu-i asa ca ai schiopata
putin, dupa aceea, / de teama sa nu-mi strivesti sarutul ?» (Nichita Stanescu, «Poem»); «De ce fiinta lui
nemuritor muritoare / se topea tot mai mult / in lumina abia sangerie?» (Anghel Dumbraveanu, «Inger in
asfintit»), chiar si pana
la interogatii-haiku: «E-atata arama / in
pielea cailor: / cum sa-i galopam?»; «Voi fi eu
vulturul, albind, rostogolind / doar soarele-n crini ?» (Ion Pachia Tatomirescu, «Pegas si altii» / «Interogatia
mare») etc. Cand se adreseaza divinitatii absolute,
interogatia devine invocatie retorica: «Ce-mi
mai lipseste mie sa stiu ca nu ma mint ? / Sa cred ce
spune cartea cu scoarte de argint ? / Amestecat cu
ceata si tavalit in stele, / Sa cred ca viata trece si dincolo de ele ? / Sa mi se
para clipa de azi nemarginita, / Ostrov pierdut, cu luntrea legata de-o rachita
/ Incovoiata-n soare si adormita-n unda ? / Sa cred ca
nu se-neaca si-n veci nu se scufunda, / Si ca din tarm, plutita pe-o dara de
lumina, / Ar duce pan' la tine,-ntr-o insula vecina ?»
(Tudor Arghezi, «Psalmistul»); si cand are accente satirice se
releva drept retorica imprecatie: «Voi
sunteti urmasii Romei ? Niste rai si niste fameni ! / I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni ! // () // Ce a scos din voi Apusul cand nimic nu
e de scos ?» (M. Eminescu,
«Scrisoarea III») etc
