Ennius, Pacuvius, Accius
S-a spus adesea, si
poate cu indreptatire, ca romanii nu aveau un
foarte marcat simt al tragicului. In nici un caz nu se puteau compara cu
grecii in aceasta privinta. Acestia aveau si spirit
speculativ, si aplecare spre metafizica, iar dimensiunea dionisiaca a civilizatiei
lor a generat un gen dramatic in sine (grecii sunt creatorii tragediei ca
arhitext, ca specie dramatica, pentru ca facem distinctia intre
tragedie si tragic, aceasta din urma fiind o categorie
estetica); in acelasi timp, tragedia, produsul democratiei
grecesti, a fost pentru ei si echivalentul sui generis al unei agora, dar si un prilej de meditatie asupra
conditiei umane si a destinului. In forma ei arhetipala,
elina, aceasta forma dramatica uimitoare avea si o
componenta liturgica (s-a nascut din ritualuri religioase) dar si
una secular-filozofica, meditativa, rational si
analitic-apolinica. (Fr. Nietzsche a privit, dupa cum se stie,
spectacolul tragic ca pe o sinteza intre dionisiac si apolinic).
Vocatia romanilor, in schimb, ar fi fost comedia. Sal sau acetum
italicum s-au transpus si
in satira dar si in comedie, chiar cand aceasta avea surse
livresti, precum fabula palliata.
Ceea ce nu inseamna ca romanii nu au avut incercari de tragedie sau chiar
realizari respectabile in domeniu. Am amintit eforturile lui Livius
Andronicus si ale lui Cnaeus Naevius. Activitatea lor constituie prima perioada
in evolutia tragediei latine, cand se practica mai ales traducerea
dupa piese de Eschil, Sofocle si Euripide. Pentru perioada
arhaica, preclasica, trebuie de asemenea pomeniti Ennius, Accius
si Pacuvius. Ei se incadreaza in a doua perioada a dinamicii diacronice a genului, cand, desi dependenta de modelele grecesti
nu dispare, emulatia se potenteaza si nazuinta
spre originalitate, spre o romanizare a tragediei, genereaza inovatii si infidelitati fertile in raport cu
standardele eline (altfel spus, se trece de la traducere la intertextualitate,
la palimpsestul literar). Dar tragediograful roman prin excelenta,
cel de la care a ramas un corpus consistent de tragedii, care poseda
o marca originala incontestabila, in ciuda dependentei de
modele grecesti, este Lucius Annaeus Seneca, a carui activitate se
desfasoara insa ceva mai tarziu, in perioada
imperiala, mai precis in epoca neroniana. Totusi Quintilian (Institutio Oratoria, X,1,97-99), va pretui tragedia latina
chiar mai mult decat comedia, sprijinindu-se pe exemplul lui Accius, ultimul,
si, se pare, cel mai inzestrat si mai viguros dintre tragediografii
perioadei arhaice.
In
legatura cu
inapetenta romanilor pentru tragic (devenita si ea un loc comun, un cliseu), Ion Zamfirescu gasea o
explicatie de sorginte mentalitara, in ethosu-ul roman, am zice: "Genul tragic
n-a incalzit
niciodata, in mod deosebit, sufletul poporului latin. De cele mai multe
ori simtirea comuna a ramas rece la solicitarile poeziei
tragice. Fiind prea tributar modelului grec, aceast gen n-a stiut sa
aleaga si sa gaseasca subiecte nationale,
capabile sa sesizeze sensibilitatea locala, facand-o sa
vibreze intens. Presupunem ca aceasta raceala a tinut
de insasi firea poporului. Horatiu ne arata ca
spectacolele materiale, cu multimea lor de revarsari facute
sa incante si sa maguleasca simturile, se bucurau
in aprecierea multimilor de mai multa trecere decat placerile de
un ordin mai spiritualizat, pe care le-ar fi putut da teatrul serios.
Obisnuite cu spectacolele sangeroase ale luptelor de gladiatori, era greu
ca aceste multimi sa se aplece cu acelasi interes si asupra
reprezentatiilor dramatice, sa resimta cu emotie pietatea
tragica a acestora sau sa se dedea cu caldura unor placeri
pure ale inteligentei unite cu altele ale sensibilitatii."(Istoria universala a teatrului, vol.I, p.215)
