Liviu Rebreanu romancier

Liviu Rebreanu romancier

Liviu Rebreanu, romancierul, avea sa domine, printr-o opera masiva, de inegalata vigoare a viziunii realiste, intreaga literatura nationala, afirmandu-se in acelasi timp ca unul dintre scriitorii de puternica respiratie ai literaturii europene, in timp ce dramaturgul nu ajungea, dincolo de numeroase incercari parasite pe drumul, decat la lucrari cursive, scrise rapid si fluent, in suprafata; lumea dramaturgului era, in schimb, schitata rapid si caricatural, personajele nu aveau o individualitate sufleteasca bine conturata, identitatea lor era de imprumut in sensul ca numele lor ar fi putut fi schimbate intre ele, intr-atat aceste personaje se contopeau, uneori in premisa nediferentiata, a unei vieti psihologice comune.

Definandu-se prin pozitii limpede conturate, repudiind suspensia, vagul atitudinii, impreciziunea si echivocul,, Liviu Rebreanu a mers, in descrierea vietii din piesele sale, la simplificari si defaimare, a surprins, in acelasi timp, in trasaturi rapide, infatisarile triste ale vietii noastre sociale de dupa primul razboi mondial, pe care le-a flagelat cu verva acidulata si sarcasm. Dramaturgul are siguranta in constructia pieselor, care sunt bine conduse, fara lancezeala, fara acte sau scene statice, poticnind actiunea, Indemanarea tehnica are insa un caracter oarecum mecanic, traducand mersul unor conflicte ce se petrec intre fantose. Dramaturgul creeaza cu usurinta situatii adesea neverosimile, ajunge la impase in aparenta fara iesire, pe care le rezolva totusi, ajutat fiind prin lipsa de consistenta interioara a personajelor, el obtine astfel efecte comice de suprafata, prin reluarea actiunii cu noi impulsuri, dar care nu sunt decat abilitati de mestesug, suparatoare pentru ochiul deprins si devenite curente, in teatrul timpului.

Liviu Rebreanu lucra in ritmul impus de masivitatea operelor proprii chiar cand, uneori, romanul in lucru nu era numaidecat masiv. De aici iluzia de spirit greoi, cu miscari lente, care a inselat pe multi critici. Adevarul este exact cel contrar. Liviu Rebreanu, privit in marea flurime a formulelor de roman, pe care le-a practicat. Literatura romana nu mai cunoaste un alt romancier care sa-si varieze cu atata libertate de spirit formula artistica de la un roman la altul.

Astfel el scrie mai intai Ion, acea impunatoare fresca rurala a vietii transilvanene, executata in cel mai riguros spirit realist, care l-a asezat in privinta maiestriei obiective alaturi de un Balzac, romancierul taranimii poloneze. A doua creatie, Padurea Spanzuratilor, schimband modul direct narativ in mod psihologic si fiind prin acestea cap de serie in literatura noastra, infatiseaza un cutremurator si fatal caz de obsesie al sufletului omenesc. Tehnica realista din Ion devine tehnica a analizei unei anomalii morale, cum va mai aparea de asemeni in Ciuleandra. Dra pana atunci spiritul romancierului se arunca in directia neasteptata a naratiunii filozofice din Adam si Eva. E o metafizica a desavarsirii morale prin iubire, care face ca o pereche de indragostiti sa strabata sapte existente, sub nume diferite si sapte civilizatii, in cautarea unitatii spirituale pierdute. Dupa pregatirea de a descifra sufletul colectiv din Craisorul, Rascoala, evocare plina de adrevar a miscarilor taranesti din sudul fostului judet Arges, arata ca orientarea artistica merge acum in cu totul alta directie cecat se stia. La sase ani de la aceasta realizare clasica de descifrare a psihologiei multimilor, Rebreanu vine cu Gorila, e romanul politicianizarii vietii romanesti dintre cele doua razboaie mondiale. De la asemenea tablou al decaderii politicianiste, greoiul romancier sare tot atat de neasteptat ca si mai inainte si cu aceeasi usurinta la dezlegarea misterului provincial din jurul dublului asasinat, care formeaza materia narativa a ultimului roman, Amandoi.

Asadar, de la formula realista la formula psihologica, de la aceasta la romanul fiozofic, de aici la romanul social-romanesc apoi la romanul politic-urban si in cele din urma la cel politist.

In universul imaginar al romancierului a avea joaca un rol primordial. Nu intelegem prin aceasta doar simpla dorinta a aproprierii, nevoia proprietatii. Prozatorul este atras de o lume a dezmostentilor, carora le este inchinat Ion, a celor ce n-au, in raporturile lor cu cei ce au. Aceste raporturi, in perspectiva sa, sunt economice si sociale, dar au implicatii psihologice si, am putea spune, general antropologice. Viziune satului, in perspectva lui Rebreanu, ierarhia oamenilor, legaturile lor, snobismul taranesc, sunt determinate de legile averii si inainte de toate, de cele ale proprietatii asupra pamantului. De la micile gesturi, de la alura sau chiar conformatia fizica pana la marile conflicte. Dar in functiile sale, banul, care in romanul secolului al XIX-lea de la Balzac la Zola si apoi de la aceasta la micul roman postrealist, a jucat rolul Fatalitatii care nu apare aproape deloc. Boierii din Rascoala, sau familia invatatorului mic burghez din Ion, au nevoie de bani. Taranii, masa umana care ocupa primul plan al acestor naratiuni, nu se agita pentru bani, lor le trebuie pamant, pamantul muncii, al vietii si al mortii lor. El revine, desigur, obsesiv, asupra starii de lipsa a taranilor, ca si a dorintei lor de a avea, dar setea lor este elementara, o sete stihiala de pamant. Toate celelalte, casa, vite, hrana, buna stare, putere deriva din pamant. Cand Ion soseste la marginea delnitei, pe razorul ce-o desparte faneata ii era drag ca ochii din cap.

Drama taranului, asa cum apareea in Ion si Rascoala este aceea a conditiei umane care nu

Fixand viziunea sa in limitele unei conceptii materialiste a omului, nu intelegem decat sa precizam, caracterizand, o modalitate de intuitie . Rebreanu reduce pe om la instinctele lui fundamentale, foamea si iubirea, ca forme ale inplinirii personalitatii. Aceste instincte depasesc un nivel comun, nivelul necesitatii imediate, al expresiei elementare de a trai, devenind adevarate axe morale. Nivel care se explica prin destinul tragic al tuturor eroilor sai, cu minime exceptii, consumasi prin insusi paroxismul la care ajunge energi lor, care nu cunoaste frana si nici granitele dintre bine si rau.

Ciuleandra

Prima versiune a romanului, realizata, intre 2-10 martie 1927, se afla la B.A.R. avand in total 123 de file. Ca si forma definitiva, cuprinde 31 de secvente care, din punct de vedere ideatic, nu prezinta diferente fata de editia tiparita. La transcriere atentia prozatorului a fost aproape exclusiv concentrata asupra stilului, interventiile nuantand, de cele mai multe ori, analiza procesului psihologic.

Ciuleandra a fost scrisa in prima versiune in localitatea Orlat, dintre Sibiu si Saliste, la Letitia dr. Miron Slavoaca, o prietena din copilarie.

Ciuleandra, proiectat intai sub titlul Nebunul, a trecut hotarele, tradus in limbile franceza, italiana si portugheza, incat e cazul de a spune ca criticile mai vechi si mai noi aduse acestei opere au fost prea severe.

Romanul Ciuleandra este un roman psihologic, modern, de tip obiectiv .

Un element modern il constitue analiza starilor obsesive Padurea spanzuratilor, sau a situatiei in care obsesia se suprapune unei ereditati incarcate Ciuleandra, 1927.

In Ciuleandra este infatisat destinul tanarului aristocrat Puiu Faranga, care poarta stigmatul unei ereditati nefericite, nascatoare de instinctele criminale.

Romanul poarta drept titlu numele unui cantec si al unui dans popular, pe care Puiu Faranga le-a cunoscut intr-un sat din Arges. Ulterior, Ciuleandra devine obsesia care-l va conduce la crima si la nebunie.

Actiunea romanului cuprinde doua planuri narative: primul plan este exterior si cuprinde intamplarile din viata personjului, de la uciderea sotiei sale Madalina si pana la nebunia din final. Al doilea plan este interior si urmareste flelul in care Puiu Faranga isi analizeaza propria-i viata dominata de cifra fatidica 13 si de obsesia care il stapaneste.

Legatura dintre cele doua planuri se realizeaza prin alternanta.

Actiunea debuteaza abrupt, prin descrierea unei crime: Puiu Faranga, fiul unei mare mosier din Bucuresti, isi ucide sotia, intr-o seara, tocmai cand familia se pregatea sa mearga la bal, la Curtea Regla.

In cadrul domestic familiar altadata,intuirea adevarului are pentru ucigas efecte profunde: timpul devine subiective si apasator, lucrurile i se infatiseaza cu reliefuri neobisnuite, iar ochii moartei par a se uni ,,intr-un disc cenusiu, care apoi incepea sa se invarteasca ametitorChiat si propriul sau chip, privit in oglinda, pare a fi acela al unui strain.

Inspaimantat, Puiu Faranga ii cere ajutorul tatalui sau, asteptand apoi, sub navala gandurilor care-l asaltau, intoarcerea batranului din camera moartei.

Prin retrospectiva, aflam ca Puiu Faranga ramasese orfan de mama atunci cand avea doar patru ani, fiind crescut de o matusa si de tatal sau, Policarp Faranga, fost ministru al Justitiei si om de recunoscuta demnitate.

Dupa ce il instinteaza telefonic pe prefect, batranul ajunge la o concluzie care se naste din convingerile sale asupra sangelui boieresc.

Batranul Faranga si prefectul convin sa-l interneze pe Puiu in sanatoriul Demarat, din Bucuresti, unde tanarul urma sa se afle sub observatie, pentru stabilirea cauzei actului sau necugetat.

Sederea in sanatoriu a lui Puiu Faranga ocupa cea mai mare parte a romanului, acesta fiind, de fapt, locul actiunii.

Un rol important in procesul transformarii lui Puiu Faranga il are doctorul Ursu, in fata cariua marturisirile vinovatului devin o adevarata spovedanie.

Si cum intamplarea joaca un mare rol in viata lui Puiu Faranga, o astfel de intamplare ii trezeste obsesia: intr-o zi, stand de vorba cu Andrei Leahu, tanarul afla ca aceasta era originar din Argesn si ca, pe la ei, jocul popular cel mai cunoscut era Ciuleandra.

Ulterior, intr-o convorbire cu doctorul Ursu, Puiu Faranga isi aminteste imprejurimile in care isi cunoscuse sotia. Intr-o duminica, trecand prin Varzari, impreuna cu tatal sau, tanarul boier asistase la hora satului si chiar jucase Ciuleandra alaturi de o fata foarte frumoasa, o anume Madalina Crainicu.

Ceea ce avem a imputa d-lui Rebreanu e numai procedeul senzational, melodramatic al motivarii asasinatului lui Faranga prin confruntarea intentionat fortuita cu doctorul Ursu, caruia ii rapise, fara sa stie, pe Madalina si linistea interioara, caci desigur, ar fi fost de ajuns ca directorul sanatoriului, prieten de scoala cu batranul Policarp, sa se intoarca din misiune, luand pe falsul bolnav sub directa lui ingrijire, sau ar fi fost suficient ca Puiu sa fie luat mai devreme de sub influenta nefasta a lui Ursu, ca astfel sa nu mai innebuneasca. Amplu si adanc zugravita, psihoza sui ramane insa oarecum factice motivata, prin datele ei exterioare, de natura melodramatica

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Dornic sa improspateze sangele neamului sau, Policarp Faranga decisese atunci ca Madalina se va casatori cu Puiu, dupa o perioada de studii in strainatate.

Infiata de tante Matilde si primind numele de Madeleine, tanara studiaza la Paris, Zurich si Londra, devenind sotia lui Puiu, in urma cu patru ani.

In zilele ce urmeaza, Puiu Faranga este tot mai schimbat: enervarile bruste, tipetele fara pricina si, mai ales, orele lungi in care joaca Ciuleandra, arata ca psihicul sau era altera.

In a patra saptamana de la internarea lui Puiu, Policarp Faranga face toate demersurile pentru a-si muta fiul intr-o alta clinica. Interventia familiei Faranga ii schimbase destinul si il incrancenase impotriva clasei boieresti.

Sfarsitul romanului este tragic.Venit la sanatoriu sa-si ia fiul, batranul Faranga il gaseste pe Puiu complet nebun, jucand, de unul singur, Ciuleandra.

Gorila

Romanul a fost publicat, in doua volume, la numai patru ani de la instaurarea dictaturii regale. Cele mai vechi insemnari dateaza insa din perioada cand schitase figura ziaristului si a politicianului veros. Modelele reale din lumea politica romaneasca , vor cunoaste un lent si sinuos proces de transifigurare epica. Gandit, la inceput, ca un roman-pamflet sau ca un roman-satira, Gorila va deveni, treptat un roman social urban roman, in spiritul cunoscutei obiectivari a prozatorului. Intre versiunea autografa si forma finala a Gorilei exista numeroase diferente stilistice, asa cum demonstreaza Niculae Gheran in cadrul editiei din seria monumentale de Opere, precum si reeditarile din 1985, 1986 si 1991 au reaprins discutiile critice in jurul controversatului roman, alaturat tardiv sirului de capodopere ale lui Liviu Rebreanu.

Cartea are un subiect ingrat. Gorila nu este un personagiu propriu-zis, ci simbolizeaza pacostea care a fost pentru tara noastra politica. Liviu Rebreanu isi fixa algoritmul romanului excedat probabil de suspiciunile venite din partea dictaturii carliste, dar si din aceea a miscarii legionare. Indepartand tentatia literaturii cu cheie, autorul alegorizeaza, in schimb, materialul de viata contemporan.

In raport cu romanele Ion si Rascoala, Gorila fictionalizeaza conceptele de om nou in lumea de maine, ce revin obsesiv in meditatia lui Rebreanu incepand cu anii 1930-1931.

Gorila e un exemplu simptomatic de plasare a sensibilitatii artistice rebreniene pe aceeasi lungime de unda cu istoria in actu. Mai mult decat oriunde, Rebreanu ramane, in Gorila, un martor activ al lumii contemporane. La o privire de ansamblu, clivajul dintre perioada de creatie finalizata cu Rascoala si cea care graviteaza in jurul Gorilei, semnifica nu atat istovirea capacitatii creatoare a lui Rebreanu, cat starea de criza intrinsecta prozei de factura realista din primele decenii ale veacului XX.

Rebreanu incearca sa mentina coeziunea, an plan estetic a ceea ce el percepe foarte bine ca destramase.

In capitolul final, alta receptie la D-na Valjean Rotaru, acum sotia sefului de partid. Vin diverse doamne, multe mici partide care vor sa fuzioneze pentru putere. In redactarea finala, Rebreanu renunta la forma aceasta, restrictiva pentru vremurile pe care le reflecta.

Agresat parca de realitatea imediata, in special politica, si aceasta perturband ingrijorator ordinea stabilita, romancierului ii vine tot mai greu sa confere Gorilei amintitul sens estetic in acceptie traditionala. Romanul debuteaza in media res, cu replica rostita de un personaj feminin la o serata mondena, care va deveni laitmotivul intregii naratiuni si se termina ambiguu, cu retragerea juratilor care urmau sa delibereze asupra crimei comisa de fratii de cruce. Atmosfera in care se misca aceasta lume pana la urma vermiculara este una sumbra, iminenta unui alt razboi, amaraciunea cauzata de viata politica din anii dictaturii regale confirma intuitiile lui Rebreanu. Nici nu se putea o mai amara premonitie ca aceea enuntata in Gorila, la finele unui destin literar, suspendat de fapt de boala si apoi de moarte.

Padurea spanzuratilor

Padurea spanzuratilor se impune ca reper fundamental in evolutia romanului psihologic, ca primul studiu al unui caz de constiinta.

Intre romanul Ion (1920) si Padurea Spanzuratilor (1922) se poate urmari chiar acest proces al penetrarii suprafatei realului si al patrunderii in universul interior al personajului, urmarit in efortul sau disperat de a-si verticaliza axistenta. Spre dosebire de Ion, ale carei energii devastatoare forteaza ierarhia sociala pentru a avansa spre centrul unei lumi care i-a rezervat un rol periferic, Apostol Bologa cauta echilibrul, punctul de reazam care sa tie vesnic dreapta cumpana dintre lumea dinlauntru si lumea din afara.

Liviu Rebreanu construieste Padurea Spanzuratilor urmarind unele simetrii interioare. Sistemul dual, ca si cel contrapunctic alcatuieste fundamental repatitia planurilor sale narative. Ca si in Ion, unde cele doua jumatati ale romanului formeaza un diptic, eroul fiind supus unei duble apetente contrare glasului pamantului si glasul sangelui, in Padurea Spanzuratilor, scriitorul pare sa urmareasca cele doua ipostaze ale eroului sau: omul datoriei, apoi omul iubirii.

Tema romanului prezinta puterea legaturilor nationale pe fondul oscilatiei intre juramantul militar si datoria etnica.

Structural, romanul este alcatuit din 4 carti, fiecare avand cate unsprezece capitole, cu exceptia ultimei, care are doar opt capitole.

Romanul are doua planuri distincte care evolueaza paralel, dar se interconditioneaza, unul al tragediei razboiului, altul al dramei psihologice a personajului principal.

La sfarsitul anului 1918, cineva ii arata scriitorului o fotografie reprezentand o padure plina de cehi spanzurati in spatele frontului austriac dinspre Italia. Imaginea E de natura sa-l impresioneze foarte puternic.

Romanu Padurea Spanzuratilor incepe si se termina cu imaginea spanzuratorii si cu imaginea luminoasa, incarcata de iubire a condamnatului. Perspectiva temporala este cronologica, bazata pe relatarea evenimentelor in ordinea derularii lor, iar cea spatiala reflecta un sptiu real, targusorul Parva, frontul, spitalul, etc. si unul imginar inchis al framantarilor si zbuciumului din constiinta personajului.

Incipitul il constituie descrierea atmosferei cenusii de toamna mohorata in timpul primului razboi mondial, in care imaginea spanzuratorii stapaneste intreg sptiul vizual si spiritual. In primele imagini ale romanului se pregateste executia ofiterului ceh Svoboda. Apostol Bologa, in calitate de membru al Curtii Martiale, a facut parte din completul de judecata care a pronuntat condamnarea la moarte a ofiterului ceh care incercase sa treaca linia frontului la inamic, nesuortand sa lupte impotriva conationalilor sai.

Momentul crucid care va avea puternice influente in constiinta eroului si care va declansa conflictul psihologic al personajului este privirea luminoasa si dispretuitoare de moarte din ochii lui Svoboda. Acesta este prima manifestare a crezei de constiinta care treptat va domina mintea si sufletul lui Apostol Bologa.

Autorul face o retrospectie a vietii eroului, prin flash-back, motivand devenirea personajului din copilarie si pana la inrolarea sa in armata. Apostol Bologa facea parte dintr-o familie de intelectuali ardeleni, tatal sau, Iosif Bologa, era avocat si avea puternice sentimente nationale, fiind si inchis doi ani pentru ca sustinea Memorandumul din 1892 un act important de emancipare nationala. Mama lui Apostol, Maria Bologa, aera fiica unui medic si era si ea crescuta in traditie culturala si religioasa.

Dupa moartea tatalui sau, eroul traieste primul lui act de revolta spirituala, care va avea consecinte decisive: Apostol incalca porunca mamei sale de aface studii teologice si alege filozofia. Apoi se inroleaza voluntar, urmeaza o scoala de artilerie, sa savarseste fapte eroice si ajungand locotenent in armata austro-ungara face un adevarat cult din onoarea militara.

Punctul initial al acestei insugente il constituie creza religioasa. Apostol crede ca l-a pierdut pe Dumnezeu, isi cauta principiile in care sa creada, isi face un ideal din mandria de a fi erou, sustinand chiar faptul ca un razboi este adevaratul generator de energii. Isi dorea sa fie respectat pentru ca isi face datoria cu demnitate. Cand Svoboda este condamnat pentru dezertare, Bologa participa la condamnare cu mandrie stranie si cu sentimentul clar al datoriei implinite deoarece facuse parte din Curtea Martiala.

De aici incolo incep indoielile personajului; discutiile ofiterilor despre demnitate celui condamnat, privirile impunatoare ale celorlalti durerea unui soldat ceh, cutremurat de moartea lui Svoboda, strecoara in sufletul lui Bologa un vag sentiment de nevinovatie. Tensiunea in care traieste eroul creste, iar cand Klopha ii povesteste despre padurea de ai carei copaci erau spanzurati sute de devertori cehi, Apostol e cuprin de o ura noua plamadita in sufletul lui pe nesimtite.

Fiecare gand al lui Bologa evoca direct sau indirect sensul libertatii intr-un imperiu care seamana cu o padure a spanzuratilor. Evolutia sa psihologica surprinde un proces de maturizare si de rascruce esentiala, dincolo de situatia istorica in care este prins.

In primul rand personajul vrea sa se elibereze de gandurile vinovate. Analiza amanuntit momentul in care s-a hotarat sa se inroleze si incearca sa dea vina pe logodnica sa Marta, insa isi da seama ca numai el e vinovat si trebuie sa indure remuscarile. Romancierul recurge la fluxul de memorie, isi lasa personajul sa deruleze fapte trecute, sa analizeze si sa-si puna intrebari. Monologul interior este sustinut de discriptia amanuntita, ceea ce accentueaza starea de incordare a personajului.

Sentimentul de vina se transforma intr-o stare obsesionala, din care nu poate sa iasa.

Ajunge in aceasta stare pe frontul romanesc iar in sufletul sau se instaleaza un sentiment de vina metafizica. El nu traieste doar remuscarea de a fi inrolat intr-o armata opresiva, de a se fi angajat intr-o lupta care nu era a sa, ci traieste sentimentul cumplit de vinovatie din pricina faptului ca nu poate face nimic pentru a-si ajuta fratii de sange.

Se hotaraste sa deverteze in momentul in care generalul il anunta ca va face parte din Curtea Martiala austro-ungare, sperand in libertate nationala.

Eroul deverteaza insa fara a-si lua vreo masura de precautie, nu cere ajutorul localnicilor si refuza ca Ilona sa-l insoteasca. Porneste drept spre patrula ca pazea liniile frontului si aproape ca se lasa prins cu acte compromitatoare asupra sa. Apostol Bologa se indrepta de bunavoie spre moarte fiindca nu mai putea suporta gandul ca-si tradeaza neamul. Asemenea crezei de eroism care-l arunca pe front si gandul dezertarii are radacini religioase. Ultima sa dorinta ilustreaza linistea mistica a crestinului ce se simte salvat. Apostol isi doreste doar sa ramana in amintirea celorlalti: Constantine sa nu ma uiti. Acesta este modul lui de intoarcere la normalitate dar si nrvoia de a primi iubirea celorlalti, iar acest sentiment este eliberator.

Cu putin timp, inainte de moarte, Apostol primeste izbavirea crestina: un val de iubire izvorata parca din rarunchii pamantului.

Romanul Padurea Spanzuratilor are un simbolism profund camuflat in scriitura realista. Autorul realizeaza un studiu de caz, dar construieste cu subtilitate o parabola a libertatii.

Nu este vorba doar de cea nationala ori despre o istorie crunta ci despre un destin si despre un om care isi cauta o formula demna de respect de supravietuire. Esecul sau este determinat nu numai de negarea originii sau a educatiei, atitudine specifica inceputului de veac al secolului XX-lea in Europa, ci de actiunea decisiva si impetuasa.

Gandul ratarii individuale si cel al tradarii nationale se amesteca in puncte simbolice, pe care autorul le creeaza fara ostentatie.

Mai presus de toate, romanul ramane insa, istorie, un narator, protagonisti, structuri numeroase, polifonie sau simultaneitate epica, meditatie si discurs estetic si repet, eveniment care-si pretinde realitatea. Daca sintagma povestirii poate fi a fost odata, romanul este nu doar promisiunea ci insasi istoria jucata

Adam si Eva

Apare la Bucuresti, in 1925. conform marturisirilor lui Rebreanu, originea romanului se afla intr-o intamplare adevarata, petrecuta in timpul refugiului din 1917, la Iasi, cand ar fi avut loc, pe strada, o stranie intalnire intre scriitori si o femeie ce i se parea de mult cunoscuta. Ideea romanului dateaza de aproape un deceniu, iar subiectul sufera numeroase modificari pe parcursul timpului. Titlul, Adam si Eva, se gaseste intr-un caiet de insemnari ale scriitorului. Femeia, Mirza, este fiica unui conte ungur, iar indragostitul este un tanar clacas.

Primele reactii ale criticii la aparitia romanului sunt negative. Intr-o serie de interviuri scriitorul isi declara intentia de a reveni asupra cartii. Dupa lectura acestui roman, Rebreanu insusi admite, asemanarile suparatoare dintre cele doua texte.

Romanul Adam si Eva se inscrie in seria experimentelor psihologizante ale lui Rebreanu, alaturi de Padurea spanzuratilor, Ciuleandra sau Jar. O constructie epica de o asemenea factura nu convine neaparat scriitorului de larga respiratie realista. O anume fortare a limitelor structurale ale unei asemenea teme duce la o receptare reticenta a romanului din partea criticii literare, la care se adauga o tehnica oarecum impura, alcatuind un melanj de psihism proiectiv, narat la persoana a treia, si o notatie realista dusa uneori pana la excese naturaliste. Succesul de public al cartii, inca de la prima sa aparitie, ramane o realitate si el se datoreaza notei romantice implicite pe care un asemenea subiect o incumba. Structura romanului decurge dintr-o formula proprie spiritualismului extrem oriental, ce pune baza modelului existential ideea reancarnarii si a existentelor succesive.

Romanul prezinta, in capitole separate, o serie de sapte incarnari ale personajului Toma Novac, ce-si cauta, pana la implinire, iubita. Eroul din Adam si Eva este profesorul universal de filosofie Toma Novac. Conform teoriei sale, sufletul omenesc sufera sapte incarnari, sapte existente succesive, in cautarea complementului de sex opus, miza fiind recastigarea unitatii primordiale a fiintei. Imaginarul tinand de epoca moderna este adus in pagina in Adam si Eva prin toposul citadim din primul capitol al cartii.

Textul debuteaza cu imaginea unei camere de spital, in care o sora bovaric romantioasa vegheaza la capataiul eroului aflat in agonie. Relatarea dramei al carei final e cuprins in aceasta scena se face pe cateva caii. Este dezvaluita astfel intalnirea magica dintre Toma Novac si Ileana, sotia refugiatului rus Stefan Alexandrovici Poplinski, in care eroul isi descopera deodata femeia predestinata. Novac o urmareste pe femeie fara de care viata nu i se pare posibila, ca intr-o transa, abulic si infrigurat, o intalneste si sunt surprinsi de sotul gelos, care-l impusca.

Cel mai tulburator dintre episoade, iesind intru cateva din canonul inaugurat in capitolele precedente, este fragmentul Maria. Eremitul de adanca si aleasa vocatie religioasa se indragosteste de insasi icoana Fecioarei Maria aflata in chilia sa. Toata existenta ulterioara, marcata de pelerinaje prin lume si penitente fizice dicolo de inchipuirea comuna, nu reuseste sa stinga flacara diavoleasca ce mistiue nefericitul calugar. Clipa mortii il surprinde purtand in ochi si suflet aceeasi viziune, mistica si carnala totodata, a Sfintei Fecioare.

Riscul monotoniei, ce vine din repetarea obstinata a unor date existentiale in esenta identice, e compensat in Adam si Eva prin somptuozitate minutioasa a descrierii de epoca si pe de alta parte prin ipostazele mortilor violente, asteptate cu neliniste pe parcursul povestilor. In al doilea rand, e de remarcat o structura a romanului care, dincolo de tensiunea intrinsecta degajata de scenariile succesive de iubire sistematic ratate, propune si o alta sursa pentru modelul pulsional pe care textul il urmeaza. Este vorba despre momentulde ruptura, intre existenta sa de dinainte de intalnirea fatala si cea de dupa aceasta. Conjunctia spirituala intre barbat si femeie se intampla mereu prin intermediul privirii.

Finalul cartii ramane deschis. Novac, a saptea incarnare a sufletului, nu reuseste nici el a reuni definitiv cuplul. Textul nu mai ofera alte explicatii, iar Adam si Eva ramane, structural vorbind, un camp de tensiune neelucidata, care fascineaza insa prin forta romantica a temei, prin explozia picturala a imaginarului, prin modelul ontologic propus in cadrele unor teorii filosofice, prin formula pulsionala a structurii narative si mai ales prin atmosfera de tulbure magie a acestei povesti fara sfarșit.