Afacerea Tesalonic

Tensiunea intre Teodosie si Ambrozie creste atunci cand, in cursul anului 390, are loc masacrul de la Tesalonic, ale carui motivatii profunde au primit diverse interpretari

Afacerea Tesalonic, ale carei evenimente au umplut ultimele luni ale anului 390, reprezinta, poate, punctul culminant al episcopatului lui Ambrozie. Este greu de reconstituit diferitele faze, dupa sursele de care dispunem, prea seci sau cu prea multe inflorituri si, dupa cat se pare, destul de prost informate si ele . Istoricii moderni le-au tratat fie cu o incredere excesiva, fie cu o lipsa de incredere exagerata, ambele fiind de evitat.

Conflictul dintre imparat si episcop are la origine o grava revolta care a izbucnit la Tesalonic , la care Ambrozie face doar o vaga aluzie si care ne este cunoscuta doar de la istoricii ecleziastici, in special Sozomen

In primavara anului 390, s-a dat o lege care pedepsea cu arderea pe rug barbatii vinovati de vicii impotriva firii . In urma acestei legi, in Tesalonic, conducatorul militiilor, Botheric, descoperind relatiile vinovate dintre un conducator de car de la circ si un randas aflat in slujba sa, l-a arestat pe vinovat si a refuzat sa-i dea drumul pentru a putea lua parte la o cursa care se pregatea. Multimea, orbita de patima jocurilor, s-a rasculat si, in cursul tulburarilor care au facut mai multe victime, Botheric a fost ucis cu pietre iar cadavrul sau tarat pe strazi. Afland cele petrecute, imparatul a dat porunca sa se aplice o pedeapsa exemplara

In opinia lui Malalas sau Piganiol , era o reactie a sentimentelor populare fata de garnizoana germanica. La aflarea vestii, Teodosie a fost cuprins de o manie violenta, si, ca si dupa tulburarile din Antiohia, in 387, si cele de la Callinicon, in 388, a poruncit imediat represalii necrutatoare. Multimea fiind adunata la circ pentru a asista la jocurile care ii placeau atat de mult, au fost trimisi soldati pentru a o masacra. Ambrozie s-a straduit mai intai sa-l potoleasca pe imparat, cuprins de o manie fara margini; dar alte persoane reusisera sa-i smulga ordinul de represiune si nu mai era timp de a ajunge din urma solul care mergea in goana calului catre Tesalonic. Teodosie si-a revocat ordinul, dar prea tarziu. Masacrul a durat sapte ore si s-a soldat cu trei mii de morti.

Episcopii intruniti in acele momente la Milan au fost cuprinsi de o profunda indignare la aflarea vestii, iar Ambrozie a fost primul care a afirmat ca aceasta crima trebuia ispasita, chiar daca criminalul era insusi imparatul. Teodosie nu se afla la Milan cand a sosit stirea masacrului si a revenit abia la inceputul lunii iunie. Ambrozie, sub pretext de boala, a parasit orasul inainte de venirea lui.

Considera de datoria lui sa actioneze - si, intr-adevar, ar fi fost surprinzator sa nu intalnim o interventie din partea sa. Era de prevazut ca Teodosie nu va accepta o noua umilinta si se va razvrati daca va fi impuns. Ambrozie era in situatia de a nu-l putea intalni decat la biserica. Ambrozie ocoleste toate capcanele, adoptand o tactica in care se imbina abilitatea diplomatului cu exigentele iubirii crestine. Dupa incheierea unui conciliu, tinut pentru problemele ecleziastice ale Galiei, Ambrozie paraseste Milanul, unde imparatul urma sa soseasca in doua sau trei zile, si din departare ii adreseaza o scrisoare confidentiala (Epistola LI), in septembrie 390. Gratie acestui document, aflam atitudinea lui Ambrozie.

Scrisoarea pe care o trimite principelui este scrisa pe un ton admirabil, plin de gravitate si tristete. Aceasta scrisoare nu este doar sursa noastra de informare cea mai sigura, ci este in acelasi timp un magnific monument spre slava atat a episcopului cat si a imparatului.

Faptul ca un episcop a putut scrie astfel conducatorului crestin al Imperiului Roman constituie pentru veacurile ce aveau sa vina un frumos exemplu de curaj in fata tronurilor imperiale, "un imn al puterii dumnezeiesti. al constiintei si al libertatii spirituale" Teodosie s-a supus vointei episcopului.

Aceasta este crima impotriva careia se ridica Ambrozie. De data aceasta nu mai este vorba de respectarea "drepturilor lui Dumnezeu", de cererea vreunui privilegiu pentru Biserica. El incercase sa se opuna cand mai era inca timp: in pofida distantarii sale, intreprinsese demersuri presante pe langa principe, de indata ce aflase despre atrocitatile care se pregateau . "Lasa-ma sa-ti spun, auguste imparate. Nu pot sa neg zelul tau pentru credinta, sunt de acord ca ai teama de Dumnezeu. Dar exista in tine o impetuozitate a firii care se preface repede in milostivire, cand cauti sa o imblanzesti, care se exacerbeaza cand este iritata, devenind atunci de nestapanit. Daca nimeni nu o tempereaza, deie Domnul ca cel putin sa nu o starneasca nimeni! Cu bucurie te incredintez tie insuti, caci iti revii in sine in chip spontan si puterea evlaviei tale triumfa asupra impulsivitatii firii tale"

Si continua: "La Tesalonic s-a comis un masacru care nu-si are seama de cand e lumea, un masacru pe care nu l-am putut impiedica, dar a carui intreaga atrocitate ti-am aratat-o dinainte, cu mii de rugaminti. Tu insuti, revocand ordinul - prea tarziu -, iti dadeai prea bine seama de gravitatea lui. Sa atenuez o asemenea crima nu sta in puterea mea. Cand a sosit prima oara vestea, a fost la sinodul reunit pentru sosirea episcopilor din Galia. Nu a fost nimeni care sa nu suspine la auzul celor petrecute, nimeni care sa nu resimta o puternica emotie. Chiar daca eu, Ambrozie, te-as fi pastrat in comuniune, aceasta nu te-ar fi absolvit de fapta ta. Resentimentele publice, deja aparute, s-ar fi dezlantuit si mai mult impotriva mea daca nimeni nu ti-ar fi spus ca este neaparat de trebuinta sa te impaci cu Dumnezeul nostru. Te vei rusina oare, imparate, sa faci ceea ce a facut David, regele prooroc, stramosul dupa trup al neamului lui Hristos? Indura deci, cu rabdare, sa ti se spuna, imparate: ai facut ceea ce proorocul ii reprosa regelui David. Daca imi asculti cuvintele cu supunere si daca spui si tu: «Am pacatuit impotriva Domnului»; daca repeti aceste cuvinte ale imparatescului prooroc: «Veniti sa ne inchinam si sa cadem inaintea Lui si sa plangem inaintea Domnului, Celui Ce ne-a facut pe noi» (Ps. 94, 6), ti se va spune si tie: «Intrucat te pocaiesti, Domnul iti iarta pacatul si nu vei fi dat mortii Daca iti scriu toate acestea, nu o fac pentru a te umili, ci pentru ca pilda acestor regi sa te indemne sa inlaturi pacatul acesta din domnia ta, si nu-l vei inlatura decat smerindu-ti sufletul in fata lui Dumnezeu. Esti om, ispita te asalteaza, invinge-o! Pacatul nu se sterge decat cu lacrimi si pocainta. Nici ingerii, nici arhanghelii nu o pot inlocui. Chiar Domnul Insusi, singurul care are dreptul sa spuna: «Eu cu voi sunt» (Matei 28, 20), nu ne iarta cand am gresit, decat dupa ce ne pocaim. Astfel, te previn, te rog, te implor, te chem la datorie. Caci sufar sa vad ca tu, odinioara modelul unei virtuti exceptionale, tu, a carui clementa se inalta atat de sus incat indurai cu greu pedepsele asupra celor vinovati, tu nu regreti uciderea atator nevinovati. Oricare ar fi norocul tau in lupte, oricare ar fi laudele pe care le meriti intru toate, evlavia este totusi cea care ti-a caracterizat intotdeauna faptele. Demonul ti-a pizmuit meritul cel mai remarcabil. Invinge-l, atata vreme cat mai ai posibilitatea de a-l invinge. Nu adauga alt pacat pacatului tau, luand o atitudine care a daunat deja atator altora inaintea ta"

Ambrozie ramane adeptul evlaviei si nu are nici un motiv sa se arate incapatanat in aceasta privinta, insa are unele motive de ingrijorare. "Nu indraznesc sa aduc Sfanta Jertfa - spune el - daca tu vrei sa fii de fata In sfarsit, iti scriu cu mana mea aceasta scrisoare pe care doar tu trebuie sa o citesti. Tot atat de adevarat cat este faptul ca nazuiesc ca Domnul sa ma scape de necazuri, aceasta interdictie nu mi-a fost facuta nici de catre un om, nici prin mijlocirea vreunui om, ci printr-o revelatie evidenta. Foarte nelinistit in noaptea in care ma pregateam sa plec, mi s-a parut ca veneai la biserica si nu-mi era ingaduit sa aduc jertfa. Nu mai zabovesc asupra altor incercari pe care le-am putut ocoli. Daca le-am indurat, am facut-o, cred eu, din dragoste pentru tine. Sa dea Domnul ca toate acestea sa se termine cu bine!".

Ambrozie actioneaza direct: "Iti vei aduce ofranda atunci cand vei primi ingaduinta de a o face, atunci cand jertfa ta va fi bineplacuta lui Dumnezeu Daca ai incredere in mine, fa ce-ti spun; daca ai incredere, recunoaste adevarul spuselor mele. Daca nu, iarta-ma pentru ceea ce fac, dar o fac pentru ca Il pun pe Dumnezeu mai presus de toate. Fie ca tu, slavite imparate, si copiii tai sacri sa va bucurati, in deplina fericire si prosperitate, de o vesnica pace!"

Raspunsul a fost, desigur, evaziv in acea perioada in care orice amestec al episcopului era prost privit si in care erau promulgate legi defavorabile Bisericii. S-a crezut mai tarziu ca Teodosie fagaduise iertarea, asa cum odinioara ii iertase pe antiohienii rasculati, la cererea episcopului lor Flavian. Dar Ambrozie nu se prevaleaza catusi de putin de o promisiune adevarata, ci doar conteaza pe faptul ca principele se va purta ca de obicei: "Stiu ca esti lesne iertator si ca-ti iei repede inapoi poruncile, deseori ai facut-o"

De fapt, aceste demersuri l-au indispus pe imparat si, chiar daca propria sa constiinta, ca si argumentele prezentate, l-au convins ca prima sa hotarare fusese prea sangeroasa, nu a vrut totusi sa cedeze insistentelor episcopului. Si, de altfel, si curtenii ostili actionau pe furis

Dupa plecarea curtii la Verona, influentat de anturaj, Teodosie va fi revenit asupra acestei promisiuni . Intr-adevar, nu este sigur ca imparatul se va fi angajat cu adevarat la intrevederea cu Ambrozie: amintirea umilintei suferite in afacerea Callinicon era inca prea vie. Abia la 18 august, de la Verona, Teodosie, dupa un timp de reflectie, a dat prefectului Pretoriului Iliriei si Italiei ordinul de a suspenda executia, dar pentru a nu lasa impresia ca s-ar dezice, a inclus acest contraordin intr-un edict cu valoare generala care prevedea un ragaz de treizeci de zile intre orice pedeapsa capitala si executarea sa

Chiar daca, in pofida interpretarii tendentioase a lui Teodoret, aceasta scena dramatica nu s-a petrecut niciodata in realitate, imparatul era totusi oprit de la impartasanie de catre episcop.

Dupa cateva saptamani de rezistenta, Teodosie s-a supus. Timp de opt luni, a facut penitenta, apoi s-a infatisat la biserica fara insemnele sale imperiale, si-a marturisit pacatul "cu suspine si lacrimi" in fata poporului si, primind iertarea solemna, si-a putut relua locul printre credinciosi pentru slujba de Craciun

Episcop al unei resedinte palatine, Ambrozie a intrat de mai multe ori in conflict cu diferiti principi: cu Valentinian II (in 384 si 386) , cu Maxim in 386 , cu Teodosie in doua randuri si, in sfarsit, cu Eugenius in 393 . Dar niciodata mustrarile si recomandarile sale duhovnicesti nu au dus, asa cum s-a intamplat cu Teodosie in afacerea Tesalonic, la supunerea totala a detinatorului puterii civile, care sa se recunoasca cu smerenie fiu supus al Bisericii. Intr-adevaar, episcopul Mediolanumului a protestat intotdeauna impotriva stapanilor vremii, oricare ar fi fost acestia, asumandu-si doua misiuni in numle lui Valentinian II pe langa Maxim , asigurandu-l pe uzurpatorul Eugen de supunerea sa fata de stapanire (Rom. 13, 7) si, curand dupa aceea, pe imparatul Teodosie de credinta pe care i-o pastrase in pofida tuturor celor petrecute. In schimb, Ambrozie nu a admis niciodata ca imparatul, a carui constitutie o respecta, sa se considere mai presus de Legea lui Dumnezeu

Oare aceste avertismente solemne si repetate nu inseamna chiar excomunicarea, pe care De paenitentia o declara necesara in cazurile grave si pe care Ambrozie o aplicase impotriva lui Maxim, cu care il amenintase pe Valentinian II si chiar pe Teodosie? Acum, Teodosie se vedea indepartat de la cele sfinte, indepartat chiar de Biserica, silit sa astepte o reprimire solemna, atunci cand pocainta sa va fi considerata suficienta de catre episcop. Aceasta realitate a excomunicarii lui Teodosie este atestata de acest pasaj din scrisoare: "Fapta ta nu va fi iertata chiar daca ai ramane in comuniune cu Ambrozie"

Paulin afirma si el acelasi lucru: "Episcopul nu l-a considerat vrednic sa se alature credinciosilor, nici sa ia parte la Taine inainte de a face penitenta publica" . Sozomen o afirma si el: "Ambrozie l-a exclus pe imparat din Biserica si l-a excomunicat" . Acesta isi lua astfel o adevarata revansa pentru situatia umilitoare in care fusese pus de mai multe luni, interzicandu-i-se accesul in Palat si la imparat, si pe care o aminteste la inceputul scrisorii sale . Dumnezeu Insusi i-a aratat ce are de facut, caci in ajunul plecarii sale a avut un vis in care il vedea pe principe venind la biserica, iar el nu putea aduce jertfa in prezenta sa. Aceasta porunca divina este coroborata cu avertismentul ceresc reprezentat de aparitia unei comete

Ambrozie compensa totusi asprimea sanctiunii prin felul in care i-o aducea la cunostinta imparatului. Cu doi ani inainte, amenintase in mod public si imperios ca intrerupe slujba si prin urmare il priveaza de Sfintele Taine. De data aceasta, renunta atat la tonul imperios cat si la faptul de face public scandalul.

Scrisoarea este secreta si confidentiala, si insista asupra acestui aspect. Este nevoit sa intervina pentru a-l avertiza, dar din dragoste prefera sa o faca in taina decat sa-l irite printr-o izbucnire publica. Prefera sa para ca nu-si face datoria decat ca nu-l respecta pe imparat. Intr-adevar, aceasta scrisoare avea sa ramana necunoscuta: autorul scrierii Vita Ambrosii, care cunostea scrisorile catre Marcellina, nu pomeneste nimic de aceasta, nici Ambrozie nu vorbeste despre ea in Discursul funebru al principelui si nici istoricii bisericesti nu fac nici o aluzie la ea

Aceasta excomunicare ramasa secreta se invaluie, totodata, in laude si rugaciuni. Spre deosebire de a doua scrisoare catre Valentinian, din 386, si de cea de-a treia catre Teodosie, din 388, tonul nu este deloc aspru, ci se regasesc uneori cuvintele magulitoare care umpleau odinioara scrisoarea catre Gratian.

Nu doreste sa adreseze decat "sfaturi, rugaciuni, indemnuri, avertismente". Reaminteste motivele recunostintei pe care i-o pastreaza, bunavointa cu care ii primea la inceput interventiile si, in amintirea acestei prietenii de odinioara, face o asociere intre Gratian, modelul supunerii crestine, si iubitii copii ai lui Teodosie. Aceste accente de respect si de afectiune, venind dupa omagiul adus evlaviei principelui, si abilitatea suprema a secretului pastrat cu grija erau in masura sa miste firea dreapta si mandra a lui Teodosie

Este cert ca solutia crizei a venit in cele din urma prin supunerea principelui in fata autoritatii episcopale. Ambrozie nu conta ca acest lucru se va produce imediat. In tulburarea si nelinistea care-l cuprinsesera, episcopul a avut un vis in care l-a vazut pe imparat venind la biserica si pe el insusi neputand aduce jertfa. Il simtim cum tremura la gandul unei noi izbucniri, in cazul in care de data aceasta imparatul s-ar incapatana sa-i reziste, si il pune in garda impotriva oricarei incercari de a nu tine seama de excomunicarea la care fusese supus. Sa se multumeasca sa se roage de unul singur, fara sa vina la biserica: "Simpla rugaciune este o jertfa care obtine iertarea, in timp ce jertfa nu face decat sa-L jigneasca pe Dumnezeu: prima implica smerenie, a doua dispret. Dumnezeu Insusi ne-a aratat ca prefera sa I se respecte poruncile decat sa I se aduca jertfe Te indrepti acuzandu-te ca ai pacatuit, nu mandrindu-te cu aceasta"

Iar ultimele cuvinte pline de deferenta si de smerenie sunt o rugaminte: "Daca ai incredere in mine, fa ce-ti spun. Daca ai incredere in mine, recunoaste adevarul spuselor mele. Daca nu, iarta-ma pentru ceea ce fac, dar o fac pentru ca Il pun pe Dumnezeu mai presus de toate"

Ambrozie n-ar fi staruit atat asupra riscului unui insucces daca nu ar fi avut motive intemeiate sa se teama de reactia lui Teodosie. Cele petrecute in ultimele luni, antecedentele imediate ale acestei afaceri unde episcopul fusese neputincios, toate fac sa ni se para si noua putin probabila o supunere imediata a lui Teodosie.

Marturia lui Teodoret, acceptata cu prea multa usurinta, a inspirat artistilor si scriitorilor pateticele reprezentari care s-au impus mult timp tuturor istoricilor bisericesti si imperiali: imparatul "infatisandu-se la marea bazilica, dupa obicei, cu cortegiul sau obisnuit", intalnindu-l pe episcop "chiar in pragul bisericii, in vesminte sacerdotale"; Diatriba lui Ambrozie oprindu-l sa intre in biserica; principele, cu ochii in lacrimi, retragandu-se in tacere. La Milano, avem de-a face cu o intreaga traditie, careia evlavia locala i-a ramas credincioasa, iar o coloana de marmura marcheaza inca locul unde se va fi petrecut scena.

Legea lui Dumnezeu si a Bisericii cerea deci pocainta. Intransigenta profetului nu putea accepta nici un compromis in aceasta privinta. Teodosie a cedat in cele din urma. Daca imprejurarile precedente raman obscure si, asa cum le-am schitat, ipotetice, concluzia cel putin este certa. Principele accepta o scurta penitenta publica, cum voieste episcopul, apoi este solemn reprimit la cele sfinte, reintegrat printre credinciosi. Sarbatoarea Craciunului din 390 a marcat deznodamantul acestui mare conflict, in care J.R. Palanque vede un "triumf indiscutabil si definitiv" al lui Ambrozie