Atena si sparta in epoca hellenistica

ATENA SI SPARTA IN EPOCA HELLENISTICA

Athena

Unul dintre momentele importante care au marcat istoria Atenei a fost razboiul chremoneidic (267-262 i.Hr.). victoria lui Antigonos Gonatas impotriva lui Pyrrhos a creat posibilitatea pentru regele macedonean de a instala in Elis,Megalopolis si Argos tiranii filomacedonene (Pusanias 8.27.11; Plutarch, Agis 3.5; Iustinus 26.1). Utilizarea acestor regimuri va deveni o constanta a politicii externe macedonene. Epigonii vor mosteni vechile rivalitati de la diadohi si le vor pune in aplicare prin purtarea a nenumarate razboaie. Astfel, Ptolemaios II va grupa impotriva lui Antigonos Gonatas pe regele Spartei, Areos, gruparile antimacedonene din Pelopones, Liga Ahaica si Athena. Aceasta din urma va da, prin cel ce a impus decretul de razboi, Chremoneides, si numele razboiului, razboiul chremoneidic, pornit pentru "libertatea hellenilor".

Cauzele acestui razboi sunt controversate. Astfel, W. Tarn in monografia Antigonos Gonatas credea ca razboiul a fost pornit din dorinta reginei Arsinoe II de a urca pe tronul Macedoniei pe unul din fiii lui Lysimanchos. Istoricul ruso-american M.I. Rostovtzeff, autorul lucrarii Istoria sociala si economica a lumii hellenistice, admitea drept cauza a razboiului tema Egiptului de a nu mai putea exporta grau in Hellada dominata de macedoneni. La randul lui, E. Will crede ca razboiul a pornit din dorinta lui Ptolemaios II de a proteja Marea Egee si pozitia regatului sau de aici impotriva lui Antigonos.

Trebuie precizat ca textul nu lasa sa se vada niciun indiciu care sa sustina aceste ipoteze si cred ca mai plauzibila e Cl. Préaux care se intreaba daca nu cumva cauza razboiului a fost teama lui Ptolemaios II de a vedea ridicata o putere, indiferent care, mai ales una aliata cu Antiochos I, adversarul sau. Aceasta interpretare este justa, considerand intreaga evolutie ulterioara a raportului dintre cele trei mari state hellenistice. Ca multe alte evenimente ale istoriei hellenistice, cronologia si operatiile militare ale acestui razboi sunt incerte. Antigonos a reusit sa obtina o victorie navala la Kos ceea ce a avut drept efect pentru Athena ociuparea ei de catre trupele macedonene, care vor instala aici un "comisar". Mai mult, Athena pierde Pireul si Munykia. Infrangerea aceasta e semnificativa, pentru ca de aici inainte Athena va renunta pentru totdeauna la politica independenta.

Sparta

Sparta se afla intr-o profunda criza sociala care a fost provocata de concentrarea proprietatii funciare in mainile catorva cetateni. Astfel, dupa expresia lui Bengtson, "o reforma fundamentala structurala devenise de mult necesara".

Lucrul era atat de evident, incat au aparut grupari intregi hotarate sa reformeze sisten'mul. De la Plutarch (Agis) aflam ca regele Agis IV a incercat acesta reforma, dar opozitia a fost mult prea puternica, regele fiin ucis in 241 i.Hr., iar partizanii sai fiind exilati.

Reformele au fost reluate la scurt timp de regele Kleomenes III (235-222 i.Hr.) (Plutarch, Kleomenes). Gravitatea situatiei de la Sparta rezulta si din faptul ca, daca in anul 479 i.Hr. erau 8000 de cetateni egali, in secolul III i.Hr. mai erau doar 700. dintre acestia doar 100 de propietari funciari erau in masura sasi execite drepturile politice. Situatia s-a agravat, pentru ca Sparta pierduse teritorii intinse: Messenia, in urma victoriilor lui Epameinondas si Kynuria in vremea lui Phillip II.

In 227 i.Hr., Kleomenes III da o lovitura de stat. el a inlaturat eforatul, pe motiv ca Lykurgos nu.l instituise. A exilat 80 mari propietari funciari dintre cei mai importanti, a sters datoriile si a redistribuit pamanturile. A restaurat constitutia lui Lykurgos si vechile regulamente si concepte militare. Politica lui Kleomenes III a du la o crestere considerabila a fortei militare a Saprtei, dupa parerea lui Bengtson, programul sau intern a constituit premisa pentru activizarea politicii externe spartane, al carei tel consta in instituirea hegemoniei spartane asupra Peloponesului. Trebuie spus ca surcele privitoare la Kleomenes III si reformele sale sunt contradictorii. Plutarch se intemeiaza pe relatarea lui Phylarchos, care era favorabil lui Kleomenes. Existau informatii si la Polybios, care are ca sursa pe Aratos, strategul Ligii Ahaice si adversarul lu Kleomenes III.

Plutarch, Kleomenes 18 subliniaza ca regele spartan se imagina drept un Lykurgos sau un Solon. El era asistat de filosoful stoic Sphairos. Kleomenes si-a organizat o armata dura, cu o instructie severa, pe care o opreste de la jaf, si inarmata dupa model macedonean. El va cuceri in 226 i.Hr. Mantineea si Tegeea, infrangand Liga Ahaica la Hekatombaion (Plutarch, Kleomenes 14; Aratos 39). In fata acestei primejdii, Liga se va alia cu Antigonos Doson. Regele spartan continua ofensiva si se pare ca in 225 i.Hr. cucereste Argosul, inamicul secular al Spartei. Aratos reuseste sa cucereasca Argosul, ceea ce a facut ca si alte orase cucerite de Kleomenes sa revina la Liga Ahaica. In contextul ostilitatilor, Antigonos Doson reia Akrokorinthos, pierdut in 241 i.Hr. in fata lui Aratos, dar care nu mai poate reactiona. In acelasi an, regele macedonean, in buna traditie a predecesorilor sai, intemeiaza o noua Liga Hellenica: Achaia, Epyr, Akarnania, Phokaia, Lokroi, Boetia, Eubeea. Liga reprezinta o alianta generala defensiva si ofensiva sub hegemonia macedoneana (Polybios 2. 54, 4.9; 11.5). Trebuie precizat ca liga e alcatuita din confederatii si nu din cetati. Membrii ei isi pastrau autonomia, iar deciziile sunt executorii doar cu acordul cetatilor, ceea ce, remarca Polybios 4. 26, paraliza orice actiune concreta. Antigonos Doson il infrange in iulie 222 i.Hr. pe Kleomenes III la Sellasia (Polybios 2. 65-9). Regele spartan invins fuge in Egipt, unde se sinucide. Antigonos Doson intra in Sparta. Este pentru prima data cand un cuceritor a intrat in celebra cetate. Va pleca repede spre Macedonia, atacata si jefuita de catre illyri, disparand si el in 221 i.Hr., imbolnavindu-se de ftizie.

In timpul acestor actiuni, trebuie notata interventia romana din anii 229-228 i.Hr. impotriva piratilor illyri sustinusi de catre regele Skerdilaidas si regina Teutha (Polybius 2.5). aceasta interventie reprezinta ceea ce in itoriografie a fost numit primul razboi illyric, in urma caruia regina Teutha a fost infranta si obligata sa plateasca tribut romanilor. Dupa Polybios 2.2, evenimentele de pe coasta adriatica din 229-228 i.Hr. reprezinta inceputul intervetiei romane in Orientul Hellenistic.

RAZBOIUL ALIATILOR

(220-217 i.Hr.)

Este unul dintre momentele importante ale epocii hellenistice si, totodata, ultimul eveniment desfasurat numai intre greci.

Liga etoliana intreprinde un atac in vestul Peloponesului ceea ce a dus la un razbiu cu Liga Achaica, ajutata de tanarul rege Phillip V. Razboiul ia sfarsit in 217 i.Hr. cu pacea de la Naupaktos (Polybios 5. 101 u.), care a fost o pace prin care s-a pastrat statu-quo-ul si. In acelasi timp, ultima pace incheiata intre greci, ea reprezentand, dupa Beloch, sfarsitul istoriei hellenistice propriu-zise. Este semnificativ faptul ca Polybios 5. 104 ii atribuie lui Agelaos din Naupaktos urmatorul indemn la pace: "Daca norii care se arata acum inspre apus se vor intinde asupra Helladei, tare ma tem ca armistitiile si razboaiele si toate aceste jocuri pe care le facem ca niste copii acum inte noi sa nu ne fie retezate intr-atat, incat sa-i rugam pe zei sa mai avem macar aceasta putinta sa luptam si sa facem pace oricand am vrea si, intr-un cuvant, sa fim stapani pe certurile dintre noi".

Sigur ca ipoteza incheierii acum a istoriei hellenistice este justificata numai probabil din punct de vedere al istoriei politice si militare.

Interventia romana in Hellada si in orientul hellenistic este o realitate ce nu poate fi ignorata. Insa prezenta romana efectiva, permanenta, prin organizarea unei provincii romane, se dateaza o jumatate de secol mai tarziu,astfel incat s-ar putea propune anii 148-146 i.Hr. pentru incheierea istoriei hellenice. Dar, daca situatia este considerata strict din punct de vedere a lui Agelaos din Naupaktos, atunci interpretarea lui Beloch este cea corecta. Prezenta romana in afacerile hellenilor, chiar si dupa 148 i.Hr., nu inseamna sfarsitul manifestarii hellenismului in istoria universala, ci, am zice, paradoxal, dimpotriva. Cu toata opozitia strasnicului aparator al celor mult laudate mores maiorum, Cato cel Batran, hellenismul patrunde la Roma si unul dintre efectele cele mai surprinzatoare este tocmai ceea ce sublinia de mult Rotovtzeff: modificarea instrumentelor diplomatiei si propagandei politicii externe romane in functie de aceasta noua realitate, hellenismul. Politica externa romana capata in inaintarea ei in orientul hellenistic o alta dimensiune, una mai subtila, subtilitate obtinuta tocmai prin contactul cu rafinamentul hellenismului. Gandul lui Rostovzeff in acest sens este dus mai depatre de catre istoricul armeano-austro-american E. Badian, care a sesizat cu acuitate ca, fata de barbari, politica externa romana ramane mai departe agresiva, in vreme ce fata de lumea hellenistica ea are un aspect hegemonial,cu foarte atenta justificare etica si filosofica a expansiunii.

Supravietuirea spiritului, a culturii hellenice este un fapt in afara oricarei indoieli si trebuie subliniat ca, daca grecii si-au pierdut libertatea lor atat de scumpa sub stapanirea romana, nu este mai putin adevarat ca Republica si Imperiul Roman le-au asigurat cadrul favorabil de continuitate si dezvoltare. Asadar, Roma a prezervat spiritul hellenic, astfel incat astazi el sta la baza civilizatiei euro-atlantice moderne.