Papa Ioan XXIII ridica masca - iezuiti

Papa Ioan XXIII ridica masca - iezuiti

Dintre toate inchipuirile in general acceptate in lume, spiritul de pace si armonie atribuit Sfantului Scaun este probabil cel mai dificil de dezradacinat, caci acest spirit pare a fi mostenit in natura autorita­tii apostolice

In ciuda lectiei istoriei - nu pe deplin cunoscuta sau prea repede uitata - cel care se numeste pe sine 'VICARIUS FILII DEI' (Loctiitorul Fiului lui Dumnezeu) trebuie in mod necesar sa intruchipeze - in ochii multora - idealul dragostei si fraternitatii pe care ni-l arata Evanghe­lia. Nu este logic sa fie asa, intrucat si sentimentele o cer?

In realitate, evenimentele ne fac sa ne dam seama ca aceasta presu­punere favorabila trebuie combatuta cu putere, si credem ca acest lucru a fost demonstrat in mod suficient. Dar biserica este foarte prudenta - asa cum ni se aminteste adesea - si intotdeauna actiunile ei reale sunt inconjurate in mod indispensabil de precautiuni care inseala aparentele. "Un renume bun face mai mult decat o punga plina cu aur", spune un pro­verb. Dar este si mai bine sa le ai pe amandoua. Vaticanul - care este extrem de bogat - se ghideaza dupa acest principiu. Pofta lui de dominare politica are intotdeauna pretexte "spirituale si umanitare", acest asa-zis 'centru al crestinatatii' fiind ridicat in slavi datorita pungii pline cu aur (sau cu ajutorul ei) si astfel 'bunul renume' asigura curgerea continua a aurului in punga despre care am vorbit. 

Vaticanul nu se abate de la aceasta linie de conduita, si cand pozitia pe care o ia in probleme internationale este clar aratata prin atitudinea celor din ierarhia lui, legenda despre absoluta lui impartialitate de-abia mai este tinuta in viata prin acele scrisori enciclice solemne si prin alte documente pontificale. Era hitlerista a demonstrat si multipli­cat aceste exemple. Dar ar putea oare sa fie altfel cand o putere autori­tara vrea sa fie in acelasi timp transcendenta (spirituala) si universala (pamanteasca)?

Momente cand aceasta masca a parut ca se ridica au fost foarte putine. Pentru ca lumea sa fie martora unui asemenea spectacol, era necesar un moment neprevazut, o intamplare neasteptata care, in ochii Sfantului Scaun, sa pericliteze interesele sale vitale. Numai atunci ar pune deoparte toate ambiguitatile si isi pune tot creditul pe care-l are la dispozitia unei anumite partide.

Aceasta s-a intamplat la Roma, pe 7 ianuarie 1960, cu ocazia confe­rintei 'la varf', care aducea impreuna pe conducatorii din Est si din Vest intr-o incercare de stabilire a conditiilor unei adevarate coexis­tente pasnice intre aparatorii celor doua ideologii. Desigur, pozitia Vaticanului inaintea unui astfel de proiect nu ne lasa nici un dubiu. In ­Statele Unite, cardinalul Spellman a demonstrat-o cu prisosinta prin in­demnul adresat catolicilor de a-si exprima ostilitatea fata de Hrusciov, atunci cand acesta a fost oaspetele presedintelui american. De partea lui, dar fara a o exprima in mod clar, papa Ioan XXIII a aratat putin entuziasm fata de destindere in mesajul 'crestin'. 'Speranta', pe care mesajul o ex­prima, de a vedea restabilita pacea in lume, dorinta care ar fi trebuit sa fie un imperativ intr-un astfel de document, este foarte fragila in comparatie cu nenumaratele apeluri catre conducatorii vestici de a fi prudenti. Dar, pana la acea data, Vaticanul isi aratase doar fata cea buna.

Ce s-a intamplat atunci in mai putin de doua saptamani? Cumva vreo alta "speranta" -  poate de a vedea pe cea dintai dand gres - s-a dovedit zadarnica? Poate decizia presedintelui Republicii Italia, Gronchi, de a merge la Moscova a facut sa dea pe afara paharul amaraciunii romane?

Orice ar fi fost, furtuna a izbucnit brusc pe 7 ianuarie 1960 si tunetele ecleziastice au inceput sa bubuie (cu o furie fara precedent) asupra conducatorilor statelor "crestine", vinovati de a vrea sa puna capat razboiului rece. Pe 8 ianuarie, 'Le Monde' scria urmatoarele: "In ziua in care presedintele Republicii Italia se pregatea sa mearga intr-o vizita oficiala la Moscova, cardinalul Ottaviani, succesorul cardinalului Pizzardo ca secretar al Sfantului Scaun sau sef al tribunalului suprem al bisericii, a tinut o cuvantare uimitoare in biserica Santa Maria Maggiore. Niciodata vreun conducator al bisericii, cu un post atat de important la Vatican, nu a atacat autoritatile sovietice cu atata furie sau sa mustre cu atata asprime puterile Occidentale de a fi tratat cu ele".

'Le Monde' a publicat largi extrase din acest discurs violent care justifica pe deplin calificativul de 'uimitor'.

"Timpurile lui Tamerlanes sau intors", afirma Ottaviani, iar condu­catorii Rusiei sint descrisi ca "noii antihristi" care "condamna la deportare, inchisoare, masacreaza si nu lasa in urma decat pustiu". Oratorul este socat ca nimeni nu este "speriat cand da mana cu ei" si ca "din contra, se intrec in a schimba zambete amabile cu ei". Apoi el aminteste as­cultatorilor sai ca Pius XII s-a retras la Castel Gandolfo atunci cand Hitler a venit la Roma - uitand, totusi, sa adauge ca acelasi pontif a in­cheiat cu numitul Hitler un Concordat foarte avantajos pentru biserica.

Calatoriile spatiale nu au fost nici ele crutate in aceasta denuntare violenta: "omul cel nou crede ca poate viola Cerurile prin acte de bravura in spatiu si astfel sa demonstreze inca odata ca Dumnezeu nu exista".

"Politicienii si oamenii de stat din Occident care", dupa spusele cardinalului, "s-au prostit de frica", erau pusi pe jaratic, la fel si "crestinii" care "nu reactionau in nici un fel"

In final, concluzia virulenta si semnificativa: "Putem fi noi multumiti cu orice fel de destindere caci, in primul rand, nu poate fi nici un fel de liniste in omenire pana cand nu se respecta dreptul la libertatea constiintei si credintei si astfel fata lui Hristos este inca o data scuipata, incoronata cu spini si lovita? Putem noi oare intinde mana acelora care fac astfel de lucruri?"

Aceste adresari dramatice nu ne pot face sa uitam ca Vaticanul cu greu poate vorbi despre "respectul constiintei", caci l-a nesocotit fara rusine in tarile in care avea suprematia, cum a fost Spania lui Franco, unde protestantii au fost crunt persecutati. De fapt, este foarte impru­dent - in special din partea Secretariatului Sfantului Scaun - sa ceara altora sa aiba "un elementar respect" fata de ceea ce biserica romana nu avea deloc.

Scrisoarea enciclica 'Quanta cura' si 'Syllabus' sunt foarte explicite. "Anatema asupra celor ce spun: fiecare om este liber sa imbratiseze sau sa practice religia pe care o considera a fi corecta" (Syllabus).

"Este o nebunie sa gandesti ca libertatea de constiinta si religioasa sunt simple drepturi ale fiecarui om" (Enciclica 'Quanta cura'). Judecand dupa modul in care-i trateaza pe eretici, nu este de mira­re ca Vaticanul condamna in mod sistematic toate incercarile de a se ca­dea la invoiala intre tarile "crestine" si cele care erau numite in mod oficial "ateiste". "Nu exista pace pentru cei rai".

Si parintele iezuit Cavelli, ca multi altii inaintea lui, declara ca aceasta intransigenta este "legea cea mai imperativa" a bisericii ro­mane.

Ca un corespondent al acestei explozii de furie din partea cardina­lului, vom cita un alt articol care a aparut in acelasi numar al ziarului 'Le Monde' din 9 ianuarie 1960: "Umanitatea se apropie de situatia in ca­re distrugerea reciproca devine posibila. In lumea de azi nu exista un alt eveniment care sa poata fi comparat cu acesta De aceea, noi trebu­ie sa luptam fara incetare in vederea realizarii unei paci juste". Astfel a vorbit presedintele Eisenhower ieri, marti, inaintea Congresului Statelor Unite, in acelasi timp cand la Roma, cardinalul Ottaviani condamna coexistenta ca fiind partasie cu crima lui Cain.

Contrastul dintre cele doua moduri de gandire nu poate fi mai izbi­tor: cel uman si cel teocratic, la fel si primejdia de moarte ce pluteste deasupra lumii datorita acelui nucleu de fanatici orbi - am numit astfel Vaticanul.

'Sfantul' lor egoism este deasupra unei asemenea imprejurari si nu tine cont de urgenta si necesitatea unui acord international, cu scopul evitarii unei exterminari totale care ameninta lumea.

Secretariatul Sfantului Scaun - tribunalul suprem, al carui trecut este bine cunoscut -  nu tine cont de aceste aspecte minore. Participa ru­sii la liturghie? Acesta este lucrul important si daca presedintele Eisenhower nu-l intelege, aceasta este din cauza ca "s-a prostit de fri­ca", pentru a folosi termenii vajnicului predicator.

Frenezia deliranta a cuvantarii cardinalului Ottaviani ne face sa zambim si in acelasi timp ne socheaza. Si multi se gandesc ca acest instigator cu greu ar putea convinge pe "crestini" ca bomba atomica trebuie acceptata cu recunostinta. Dar noi trebuie sa fim atenti! In spatele acestui purtator de cuvant al Sfantului Scaun sta intreaga organizatie pontificala - si in special aceasta armata secreta a iezuitilor, formata nu din simpli soldati. Toti membrii acestei faimoase Companii lucreaza pe cori­doarele puterii si actiunile lor, fara a face mare zarva, pot fi foarte eficiente, asta insemnand ca pot face mult rau.

S-a raspandit zvonul ca atacul brutal al cardinalului Ottaviani nu reflecta cu exactitate conceptia Sfantului Scaun, ci numai pe cea a gru­parii asa-numite integriste . Presa catolica din Franta a incercat sa atenueze efectele acestui discurs violent - si 'La Croix', in special, a prezentat doar scurte extrase din el, omitand partea violenta. Oportunism inteligent, desigur, dar aceasta nu a putut insela pe nimeni. Este pur si simplu imposibil ca o astfel de critica ascutita, de o importanta poli­tica deosebita si care a fost expusa de la amvonul bisericii Santa Maria Maggiore de catre secretarul Sfantului Scaun, sa se fi facut fara aproba­rea sefului conclavului, a insusi suveranului pontif.

Si, dupa cate stim, el nu l-a renegat niciodata pe elocventul sau subordonat. Papa Ioan XXIII nu putea arunca el insusi o astfel de bomba - ci facand pe unul din cei mai marcanti demnitari ai conducerii biserici sa-i ia locul, el a vrut sa arate in mod evident acordul sau tacit.

Mai mult, printr-o stranie coincidenta, o explozie de mai mici di­mensiuni a avut loc in acelasi timp sub forma unui articol in 'Osserva­tore Romano' (ziarul Vaticanului - n.t.) care condamna din nou socialismul, chiar si pe cel ne-marxist, ca fiind opus adevarului crestin. Totusi, cei care practicau aceasta greseala politica nu erau excomunicati precum comunistii. Ei inca aveau speranta de a scapa de iad - dar ramanea amenintarea purgatoriului.

Prin opozitia vehementa la orice incercare de a aduce impreuna Estul si Vestul, astepta Vaticanul unele rezultate pozitive? Spera intr-adevar sa-i sperie pe sefii de state care urmareau o politica de pace? Sau era cel putin speranta de a provoca o miscare printre credinciosi, contrara "destinderii"?

Pe cit de irationala poate parea o astfel de speranta, pe atat de posibil este ca ea a cuprins aceste minti clericale. Viziunile lor ciudate sunt cu necesitate legate de producerea unor astfel de iluzii. Si mai mult, acesti prezicatori nu puteau da uitarii o anumita iluzie pe care au folosit-o indelung pentru a-i insela pe cei ce se incredeau in ei si pe ca re se parea ca o impartasesc. Ne referim la "convertirea Rusiei", anuntata de Sfanta Fecioara in persoana la Fatima in 1917 pastoritei Lucia, care apoi a imbracat haina monahala si a marturisit mult mai tarziu (in 1941) despre ea.

Aceasta poveste cu cocosul rosu ne face sa zambim, dar ramane faptul ca Vaticanul -  sub pontificatul lui Pius XII - a propagat-o in toata lumea prin predici, declaratii solemne, discursuri, un torent de carti si pam­flete si prin peregrinarile statuii prin tot continentul, a acestei noi si foarte politice 'Notre Dame' careia, se zice, si animalele veneau sa i se inchine. Aceasta propaganda zgomotoasa avea scopuri precise, asa cum se aminteste in afirmatiile clare din 'La Croix' din 1 noiembrie 1952: "Fatima a ajuns o raspantie. Soarta natiunilor poate fi decisa mai bine acolo decat in jurul mesei tratativelor".

Sustinatorii ei nu se mai pot ascunde in ambiguitati. Alternativa este foarte clara: "Destindere sau razboi rece". Vaticanul a ales razboiul si nu ascunde acest lucru.

Alegerea nu ar trebui sa surprinda pe nimeni. Daca experientele trecute, chiar si cele mai recente, au fost o lectie pentru noi si daca aceasta surprinde pe cineva, noi credem ca aceasta se intampla datorita declaratiei neceremonioase sau a lipsei de camuflaj.

Incepem sa intelegem aceasta violenta cand ne dam seama de importanta mizei pentru suveranul pontif. Am judeca gresit Vaticanul crezand ca a renuntat la o speranta tot atat de veche ca insasi schisma: aceea de a aduce pe credinciosii ortodocsi inapoi sub ascultare de Roma, printr-o victorie militara. Ridicarea lui Hitler a avut acest scop, dar nici infrangerea cruciadei lui nu a deschis ochii conducerii bisericii romane asupra nebuniei unor astfel de ambitii.

Mai era o dorinta arzatoare: de a elibera in Polonia, Cehoslovacia si Ungaria, aceasta "biserica tacuta", care a devenit asa datorita schim­barii neasteptate a evenimentelor - pentru Sfantul Scaun - cruciadei naziste. "Cine vrea prea mult, pierde totul", spune un proverb care nu i-a ­inspirat niciodata pe fanatici.

Pentru a-si relua asaltul asupra Estului si a-si recastiga vechile fortarete, Vaticanul se sprijina inca pe Germania, campionul ei european care este in mare nevoie de o noua vigoare si putere. In fruntea RFG - partea vestica a marelui Reich - Vaticanul a plasat un om de incredere, cancelarul Conrad Adenauer, sambelanul secret al papei si politica pe care a dus-o timp de 15 ani a purtat cu claritate amprenta Sfantului Scaun. Aratand la inceput o mare precautie si un liberalism oportunist, omul care a ramas in amintirea concetatenilor sai ca "Vulpoiul batran", a lucrat la reinarmarea tarii sale. Desigur, reinarmarea 'morala' a populatiei si a tineretului german in special, era un imperativ de prim rang.

De aceea, posturile din ministere si administratie ale Germaniei de Vest au fost detinute de indivizi cu trecut hitlerist notoriu - lista este foarte mare - Si conducatori ai industriei ca von Krupp si Flick, care nu demult fusesera condamnati ca si criminali de razboi, directionau din nou lucrarea gigantica ce le fusese incredintata. Ca intotdeauna, scopul scuza mijloacele.

Legatura dintre Adenauer si Roma poate fi vazuta si din vizita pe care Adenauer a facut-o la Vatican cu cateva zile inainte de discursul incendiar al cardinalului Ottaviani. Coincidenta? Presa a fost unanima in a sublinia atmosfera de simpatie si prietenie din timpul audientei la papa Ioan XXIII. Am putea aminti aici si lunga intrevedere dintre Adenauer si cardinalul Tardini, secretarul de stat al Vaticanului.

Spectaculosul amestec al Sfantului Scaun in politica international prin glasul cardinalului Ottaviani a socat chiar si pe catolicii care erau obisnuiti cu acest tip de afaceri politice ale Vaticanului. Dar perpetuarea razboiului rece era vitala pentru puterea politica si financiara a Vaticanului, incat acesta nu a ezitat sa repete astfel de fapte, chiar daca prima de acest f el a fost primita destul de rau.

Vizita lui Hrusciov in Franta din martie 1960 a fost un alt exemplu. Viceprimarului din Dijon i s-a interzis de catre episcopul de Burgundi sa-l intampine pe Hrusciov, locul acestuia fiind tinut de un functionar. Pe buna dreptate se intreba 'Le Monde' in 30 martie: "Cine are autorita­te asupra primariei din Dijon: episcopul sau prefectul? Si deasupra acestor reprezentanti ai puterii centrale, papa sau guvernul francez?" Raspunsul este, desigur, mai intai teocratia.

Dupa vizita lui Hrusciov si demonstratiile ostile organizate de cardinalii Spellman si Cushing, opinia publica a inceput sa-si puna in­trebarea asupra realei independente pe care o poate avea un presedinte fata de Sfantul Scaun. Multi se tem, in acest caz, ca afacerile externe vor fi inclinate in favoarea intereselor bisericii romane, in prejudiciul intereselor nationale ale Statelor Unite.

Rezistenta fata de destinderea Est-Vest a fost organizata in mod fatis dupa "bomba" aruncata de cardinalul Ottaviani. Vaticanul, recurgand la arme spirituale, a facut tot posibilul pentru a tine natiunile si natiile intr-un antagonism ireconciliabil, recurgand intotdeauna la vechiul principiu: "Dezbina si stapaneste". Trebuie sa ne asteptam sa-i vedem pe fiii lui Loyola - cei care fac politica Vaticanului - opunand dorintei de pace si securitate a natiunilor, intregul lor arsenal de inselatorii. Este un razboi fara mila, un razboi sfant, aprins de discursul nebunesc al cardinalului Ottaviani. Si Compania lui Isus il va urmari cu incapatanarea unei insecte - "spre o si mai mare slava a papei" - fara nici o teama fata de catastrofa care ar putea rezulta. Mai degraba sa piara lumea, decat suprematia suveranului pontif!