Postmodernism

Debutand efectiv in perioada celei de a doua jumatati a secolului XX, postmodernismul se doreste a fi o critica de tip de-constructiv a programului iluminist si a modernitatii;

• Inteleasa ca deziluzie generala si in acelasi timp generalizata in raport cu idealurile umaniste ale acestora, postmodernitatea se plaseaza sub semnul scepticismului, relativitatii sau chiar a nihilismului;
• Postmodernismul reuneste sub cupola sa o serie de critici mai mult sau mai putin pertinente: critica religiei-Nietzsche, critica tehnicii-Heidegger, critica rationalitatii moderne-Habermas si critica limbajului-Wittgenstein.

• obligate nu numai la frecvente restructurari a continutului invatamantului si la o mai buna politica de Postmodernismul ca provocare la adresa empirismului si pozitivismului este caracterizat prin fragmentarea perspectivelor pe care stiinta le ofera asupra realitatii, prin re-constructia si re-scrierea orientarilor teoretice pana acum predominante. Acest fapt conduce la o anumita ambiguitate a sensurilor, sau, mai exact spus, la o anumita "ambiguitate stilistica" care in ultima instanta potenteaza si favorizeaza discursurile teoretice de factura eclectica.

• Caracteristicile discursului stiintific postmodern ar implica astfel renuntarea la structurile teoretice bine definite si inlocuirea acestora cu semnificatii epistemologice si conceptuale cu un grad ridicat de relativitate si variabile contextual.
• Deteriorarea rapida a standardelor stiintifice pana nu demult acceptate si prevalenta a ceea ce specialistii in domeniu numesc "eclectism coerent" sunt elemente ce conduc la ideea conform careia timpul "marilor povestiri" (relatari ce ignora exceptiile constatate de dragul continuitatii si unitatii teoriei propuse) ca modalitati de explicatie stiintifica a expirat .
• Specificul epocii postmoderne implica la nivelul pedagogiei nu doar reajustari de ordin epistemologic ci si in ceea priveste raporturile scolii ca institutie cu autoritatea statala.
• Rolul statului in ceea ce priveste educatia a fost unul de tip monopolist: sistemul educational era in intregime creat si condus de stat, statul era cel care ajusta sistemul educational la necesitatile impuse de structura pietei fortei de munca si care trasa sarcini clare privind formarea civica a cetatenilor si cultivarea prin educatie a unei anumite loialitati fata de institutiile acestuia
• Postmodernismul rezerva insa statului un rol redus in ceea ce priveste organizarea si functionarea sistemelor de invatamant, acestuia revenindu-i functia de a facilita descentralizarea, diversificarea si flexibilizarea retelelor educationale in ideea asigurarii unei mai bune plieri a acestora la optiunile si interesele celor care se educa.

• Schimbari substantiale sunt preconizate a se produce si la nivelul continuturilor instructiv-formative vehiculate. Actorii sociali ai societatii postmoderne constientizeaza tot mai mult faptul ca, in conditiile accelerarii progresului tehnico-stiintific, achizitia unor deprinderi si cunostinte mereu actuale si de inalta calitate conditioneaza in mod decisiv statutul si reusita lor profesionala. Din aceasta perspectiva eficienta sistemelor educationale este in mare parte superpozabila cu masura in care acestea isi actualizeaza si diversifica in permanenta structura curriculara si oferta de informatii.
• Diversificarea si actualizarea in timp util a structurii curriculare a sistemelor educationale apartinand societatii postmoderne este determinata si de un alt fenomen si anume de mercantilizarea ofertei informationale. Reducerea implicarii statului in organizarea sistemelor de invatamant implica, alaturi de descentralizare si diminuarea resurselor bugetare alocate acestora.
• Aceasta situatie impune tot mai mult atat asumarea de catre diversele institutii de invatamant a principiilor autogestiunii si autofinantarii cat si preocuparea pentru competivitate ca si conditie de baza a supravietuirii in conditiile unui realitati educationale de tip concurential.
• Aflate sub presiunea mereu in crestere a pietei educationale si urmarind asigurarea si mentinerea competivitatii in acest sector, institutiile de invatamant contemporane se vad selectie a personalului didactic ci si la stabilirea unor legaturi de stransa colaborare cu departamentele de cercetare stiintifica existente la nivelul diverselor domenii de activitate.
• Acestor prioritati li se vor adauga in timp, datorita concurentei de pe piata educationala, ridicarea standardelor de selectie a candidatilor. In contextul autofinantarii si sistemelor educationale concurentiale devine evident faptul ca trebuie stabilite criterii pertinente de selectie a candidatilor astfel incat educatia acestora sa implice costuri cat mai reduse iar performantele lor ulterioare sa contribuie la imbunatatirea imaginii institutiei care i-a pregatit.

• Din aceasta perspectiva, se impun schimbari majore si in ceea ce priveste sistemul managerial al scolii care trebuie sa devina mai flexibil si mai dispus sa reactioneze rapid si adecvat la provocarile socio-economice ale prezentului.
• La randul lor, profesorii de la toate nivelurile de organizare a invatamantului, vor fi incurajati sa-si asume in mod direct si explicit responsabilitatea progresului scolar al celor care se educa, evitandu-se ca relatia profesor-elev sa devina o relatie goala de orice semnificatie.
• Postmodernismul aduce astfel cu sine profesionalizarea accentuata a educatiei, criteriul de eficienta al acesteia fiind competivitatea si gradul in care absolventii sunt dotati cu competentele operationale solicitate in contextul unei piete educationale care, adeseori, depaseste granitele nationale,  devenind internationala.
• Educatia se va orienta in acest sens cu precadere asupra pregatirii, pe cat posibil, a unor experti si a unui personal cu inalta calificare pentru sectoarele de varf, elemente capabile sa asigure viabilitatea diverselor institutii educationale si sa valideze locul pe care acestea il ocupa in spatiul concurential al pietei ofertelor educationale.
• Principalele caracteristici ale postmodernismului sunt:
• relativismul cognitiv - afirmarea lipsei de certitudine a cunoasterii;
• discreditarea principiilor evolutioniste si acreditarea ideii conform careia devenirea umana este non-teleologica;
• acceptarea caracterului permanent al schimbarii;
• relativismul axiologic - absenta unor axe si principii valorice ferme;
• multiplicarea autoritatilor si mobilitatea super-extinsa in spatiu si timp a individului.
• Iosef Bochenski: "Traim intr-o epoca de criza, intr-o epoca a autoritatilor dar si a contestarii masive a acestora";
• ,,Cand sta sa piara, un imperiu are foarte multe legi

In procesul contestarii autoritatilor a fost implicata si scoala;

"Simptomul cel mai semnificativ al crizei, care indica profunzimea si seriozitatea ei, este ca ea a atins sfere pre-politice, ca educatia, unde autoritatea, in sensul ei cel mai larg, a fost intotdeauna acceptata ca o necesitate naturala, ceruta in mod manifest atat de nevoi naturale (dependenta copilului) cat si de o necesitate politica (continuitatea unei societati poate fi asigurata doar daca nou-nascutii sunt introdusi intr-o lume pre-stabilita, cu reguli prestabilite" Hannah Arendt.