Ion I.C. Bratianu

Ion I.C. Bratianu

Deputat conservator, conservator-democrat si, apoi, liberal, ministru al Muncii si Ocrotirilor Sociale in guvernul condus de Take Ionescu (1921-1922) si ministru de stat in cabinetul Gh. Tatarescu (1940), Constantin Xeni (1878-1963; nume de familie Zender) s-a afirmat ca un democrat si pacifist convins. Adversar al regimului autoritar al lui Carol II si al miscarii legionare, in 1940 a fost silit sa se autoexileze in Elvetia. Aici si-a redactat paginile memorialistice, in care sunt cuprinse ample evocari ale unor personalitati marcante ale vietii politice romanesti, in preajma carora s-a aflat multi ani. In 1975, Magazin istoric (nr. 1-4) a publicat cateva fragmente consacrate de C. Xeni lui Nicolae Iorga, Take Ionescu, Nicolae Titulescu, I.G. Duca si Grigore Iunian. Ne-am propus sa revenim cu alte pagini in care autorul creiona portretele lui Ion I.C. Bratianu, Petre P. Carp sau Iuliu Maniu, cu convingerea ca ele vor contribui la o mai buna cunoastere a vietii politice romanesti de la sfarsitul secolului XIX si din prima jumatate a veacului abia incheiat.

Incepem cu portretul lui Ion I.C. Bratianu (1864-1927), vazut de contemporanul sau Constantin Xeni. Precizam ca in redarea textului am omis cateva pasaje si am inclus in corpul evocarii notele autorului din subsolul paginii, pentru a da cursivitate lecturii.

Ionel Bratianu a avut in viata - cum spunea fara rautate Take Ionescu - 'toate noroacele'. S-a nascut ca fiu mai mare al puternicului 'vizir' al generatiei trecute Ion C. Bratianu, barbat abil si fermecator, care 12 ani neintrerupt a condus, ca sa nu zic a poruncit, in viata noastra politica. Era deci un 'porfirogenet', adica un nascut in purpura, cum ziceau grecii de fiii regilor. Langa acest tata si langa Pia Bratianu, o mama remarcabila, el a crescut intr-o curata atmosfera familiala, in care, ca si fratii si surorile sale, a castigat acel profund sentiment de familie care formeaza stima.

El dureaza la cei care il au chiar dupa moarte, prin cultul celor disparuti. Asa au procedat copiii la Florica cu cei batrani, asa au facut si urmasii cu Ionel. Monumentul sau de bronz (care nu e ceea ce s-ar fi cuvenit) sta chiar in curtea familiei, si tot acolo, in aceeasi casa, e si frumoasa biblioteca publica pe care a organizat-o cu iubire distinsa lui tovarasa de viata cu pretioasele achizitiuni de carti si documente rare adunate de pasiunea defunctului.

In casa parintilor, Ionel a mai avut norocul de a trai de dimineata pana seara nu numai intr-o atmosfera de familie, dar si intr-o atmosfera politica. A vazut perindandu-se in fata tatalui pe toti barbatii politici ai timpului, i-a cunoscut de timpuriu, a ascultat si a vorbit numai politica. Pretios si rar lucru! Si cu toate ca batranul sau tata, incarcat de glorie, rasfatat de orgoliul puterei, spunea si vroia ca nici unul din copiii sai sa nu faca vreodata politica, cu toate ca pentru a-i feri de amaraciunile si deceptiile ce ii intunecasera adesea viata publica, el facu din catesi trei fii ai sai ingineri, demonul politic a fost totusi mai puternic decat vointa tatalui. De altfel - pentru a nu vorbi decat de Ionel - nu numai ambianta atmosferei in care crescuse il atragea spre politica, dar si caracterul sau, temperamentul sau dominator, preferintele sale spirituale il impingeau irezistibil inspre campul de viata al ilustrului sau parinte. Iubea 'puterea', simtea ca o iubea mai presus de toate. Si orgolios ca putini oameni, e lesne de inteles ca ingineria pe care o studiase la Politehnica din Paris ii oferea un camp de activitate care putea satisface ambitiunile inteleptului sau parinte, dar desigur nu pe ale sale. Ambitios, stapan pe sine, constient de valoarea multiplelor sale insusiri fizice si morale, aspiratiunile sale nu cunosteau decat linia maxima.

Ministru, prim ministru, sef de partid, dictator, dictator cuminte, dar dictator. S-o fi gandit oare vreodata si la Presedintia de republica? N-as putea afirma ca nu. Dar fiind prea cuminte, prefer sa cred ca fata de riscurile intreprinderei, n-ar fi urmarit-o vreodata. Cu pana lui taioasa marele istoric [N. Iorga] scrie in Memoriile sale: 'indata ce a fost ales, tanar inca, sef al partidului liberal a aparut altfel de cum il cunosteam pana atunci'. A devenit inabordabil, respingator fata de tot ce-i parea o concurenta, temator de orice alta popularitate, intrebuintand ironia pe care o imprumutase de la Carp, pentru a lovi in dreapta si in stanga. Un lung rasfat il facea sa paraseasca banca ministeriala pentru a se intinde in banci printre prieteni, lungind 'nonsalant' picioarele in fata tribunei cu un gest de suprema 'plictiseala'.

Document online: Razboaiele greco-persane - razboaiele medice sau Razboaiele persane Document online: Dobrotici (cca. 1354-cca. 1368) - blacada Constantinopolului in 1379

Pana si in viata lui intima nu e greu sa dscoperi orgoliul si pasiunea ascensiunii: in cele doua casatorii ale sale n-a consimtit a oferi onoarea numelui sau decat la doua principese de sange, desi originea lui burgheza nu i-ar fi interzis desigur un mariaj din clasa mijlocie. Dar pe langa calitatile incontestabil superioare ale sotiilor alese de el, Ionel Bratianu s-a gandit sa nu neglijeze nici titlul nasterilor, care in tara noastra, si mai ales in politica, i s-a parut un element care nu trebuie neglijat.

Dar nu numai nasterea, nu numai pretioasele sale insusiri, legaturile de familie sau ambitiunea lui putin obisnuita i-au ajutat ascensiunea. Mai era ceva care a lipsit multora in politica: el n-a avut nevoie a munci intr-o profesie ca sa-si castige existenta. El n-a trait nici din leafa, in scurtul timp cat a fost inginer la Caile Ferate, nici nu s-a irosit in invatamant ca un Titu Maiorescu sau Iorga, nici ca Take Ionescu sau Maniu intr-o avocatura cheltuitoare de timp si de forte.

Nu era bogat, dar grija zilei de maine el n-a cunoscut-o. Tot timpul sau a putut sa-l consacre politicei. Daca adaogam la toate aceste 'noroace' - cum zicea Take Ionescu - si pe acela de a se fi nascut frumos avem tabloul complet. Era aratos, dar cu un mers lenevos care trada o oarecare neglijenta, dar care nu-i sta rau.

In figura lui barbateasca contopea energia cu simpatia. Capul incadrat de un bogat par buclat si de o barba rotunda si proportionata, semanand cu aceea a parintelui sau, avea ceva placut si impunator in acelasi timp. Zambetul sau era luminos si cald, desi oamenii care cunoscusera zambetul cuceritor al tatalui sau spun ca batranul vizir nu i-l transmisese in intregime. Dar i-a dat dreptul ca sa fie un 'charmeur' si nu e putin lucru ca un astfel de compliment sa-ti vina chiar de la sexul frumos.

Vocea sa era calda, timbrata, dar cu o graseiere feminina. Ionel Bratianu isi gandea discursurile si le pregatea. Nu vorbea des. Nu era un mare muncitor. Nici in parlament nu venea decat rar. Dar cand vorbea, se stia ca are ceva de spus. Sala sedintelor era plina pana la ultimul loc. Orator in acceptiunea mare a cuvantului nu era.

El nu avea nici facilitatea abundenta si farmecul cuceritor a lui Take Ionescu, nici avantul, ritmul si limba de imagini a unui Delavrancea; nici gandirea sintetica, fraza lapidara si spirituala a lui Petre Carp; nici suflul clasic, fraza si elevatiunea unui Alex. Lahovary si nici logica ironica si luminoasa a lui Titu Maiorescu. Bratianu vorbea insa destul de frumos, fraza era curgatoare si clara. Prestanta lui imprumuta ceva solemn vorbirei sale. Dar orator nu se considera nici el.

Bratianu era un mare amator de gluma. Imi amintesc ca intr-o zi a fost primit in anticamera lui Take Ionescu, de catre seful de cabinet al acestuia, Ionel Cioraneanu, care avea o distinctiune de lord, o distinctiune rar de intalnit la un sef de cabinet.

Doua lucruri invi- diez la asta - zise Bratianu la plecarea lui de la Ionescu: talentul oratoric si pe Cioraneanu. De altfel acest mod de a amesteca seriosul cu gluma ii era familiar. Ii placea sa glumeasca. Ironia era una din placerile lui. Si cum cunostea micile slabiciuni ale intimilor si partizanilor sai, ii gratifica adesea cu glume si ironii. Iar pe unii, cand 'seful' vroia sa le acorde o dovada speciala de atentiune, ii fericea si cu cate doua-trei sticle bine astupate cu ceara neagra din acel vin alb ireprosabil de Florica, pe care cu scrisul lui mare, apasat si elegant, castelanul scrisese el insusi anul tragerei in sticla. 'Vinul bun pe langa o masa copioasa - imi spunea Duca - nu era cea mai mica din placerile sefului'.

Toate darurile fizice, toate foloasele nasterei si ale averei n-ar fi facut insa din Ionel Bratianu ceea ce a fost si ceea ce va ramane, daca i-ar fi lipsit o insusire capitala, fara de care un om politic nu poate fi om de stat: simtul politic.

Ce este acest 'simt' in realitate? Ce ascunde acest cuvant misterios si elastic? El este un instinct innascut, un dar, o insusire speciala care te face printr-o inclinatiune particulara ca intre doua sau mai multe solutii ale unei probleme, ca intre doua sau mai multe ipoteze posibile sa alegi pe cea care corespunde realitatilor, pe cea care se dovedeste mai tarziu a fi fost cea buna. Rationamentul pur, cultura sau talentul joaca in aceasta alegere un rol secundar. Puterea de sinteza a diverselor ipoteze, claritatea mintii si in ultima analiza intuitia determina asa-zisul simt politic. Cu el te nasti sau nu te nasti. Si Ionel Bratianu, ca si veneratul sau parinte, avea aceasta clara intuitie a realitatilor, avea acel spirit practic indispensabil in politica. Take Ionescu, adversarul lui, intotdeauna spunea ca tanarul sef al partidului liberal - contrar parerii multora - are mult simt politic si va domina din ce in ce mai mult partidul sau. In spiritul sau erau fixate, bine fixate, cateva principii cardinale pentru sanatoasa propasire a statului. Din ele se inspira toata actiunea lui politica. Era mai intai convins de absoluta necesitate a monarhiei. Si facea totul pentru ca prestigiul ei sa nu fie atins, ca respectul pentru Coroana sa fie neclintit.

In al doilea rand, Bratianu credea - si cu drept cuvant - in necesitatea partidelor politice. In alternarea lor normala el vedea o conditiune absoluta a linistitei evolutiuni a statului si in exercitarea criticei parlamentare - desi personal o suporta greu - el vedea firul contra abuzului de putere si putinta indreptarii raului. De aceea se straduia ca partidul sau - puternic instrument de guvernare - sa fie tare, cat mai tare. Isi iubea partidul cu pasiune, mult, poate prea mult. N-a fost scutit de acuzatiunea de toleranta pentru ai sai si de sectarism fata de ceilalti. Adversarul nu e nimic si nu merita nici o crutare, partizanul e fara cusur si merita tot! Aceasta deviza a sectarismului de partid a bantuit din nenorocire viata noastra publica. Si daca a avut-o Ionel Bratianu, in dorinta netarmurita de a se putea aseza pe un partid tare, apoi desigur au avut-o si adversarii sai adesea.

Al treilea principiu director al politicei sale era ideea de ordine si necesitatea instarirei si sustinerei unei burghezii orasenesti si taranesti, trasura de unire, element de stabilitate si de ordine in dezvoltarea statului. Ionel Bratianu nu era demagog. El n-a consimtit niciodata sa castige o popularitate prin fagaduieli nesincere, care, cand ajung la scadenta, pun in pericol temeliile unui stat. Oricat de nerabdator era de a ajunge iar la putere cand i se parea ca adversarii zabovesc prea mult la guvern, el a stiut sa reziste tentatiei de a dezlantui in acest scop campanii demagogice.

De numele sau vor ramane legate doua mari reforme populare, doua mari reforme de stanga: votul universal si impartirea pamanturilor agrare. Amandoua le-a facut la momentul oportun, puternic sprijint de rege si le-a facut dintr-un spirit de dreptate care nu mai putea intarzia. Inca din 1913, dupa izbutitul razboi balcanic, Bratianu inscrie in programul partidului sau o noua si generoasa repartitie a pamantului agrar. Iar, dupa intrarea noastra in razboiul cel mare si chiar la Iasi in anul de restriste, in anul de infrangere 1917 el cere parlamentului refugiat in capitala Moldovei exproprierea a doua milioane de hectare in folosul taranimei. Toate partidele au dat unanimitatea voturilor acestei largi exproprieri, caci toti simteau ca e mai bine sa dai la timp si de buna voie decat sa ti se ia de catre cei cari intorsi maine de pe front n-ar mai fi cerut, ci ar fi luat.

Razboiul nostru victorios, sacrificiile poporului fara de cari nimic nu s-ar fi putut face, fericirea de a fi vazut cu ochii sfantul nostru vis de intregire a neamului realizat au creat in tara o ambianta generala de entuziasm care a usurat mult lui Ionel Bratianu marile lui reforme.

In campul politicei interne, ceea ce a caracterizat indeosebi actiunea lui Ionel Bratianu a fost fara indoiala dorinta lui pasionata de a fi la putere necontenit. Cine n-a trait in acea epoca isi poate face cu greu o idee de amploarea acestei orgolioase obsesiuni politice. Firea lui dominatoare nu ingaduia altora sa guverneze decat ca un tolerat si scurt 'interregn'. Pe deciziunile Palatului era stapan. Principele Barbu Stirbey, cumnatul sau, juca in aceasta privinta un rol de toata lumea cunoscut. 'Tacutul domn Stirbey - cum il caracterizeaza perspicacitatea lui Iorga -, ai carui pasi fara zgomot, a carui catifelata actiune cu efecte sigure' manevra sforile politicei in folosul lui Bratianu cu o arta desavarsita.

In aceasta necontenita dorinta de putere, nu ar fi greu de precizat cata era partea de orgolioasa vanitate si cata era credinta ca numai virtutile sale politice pot face fericirea tarei. Ionel Bratianu in aceasta pasiune de a guverna neincetat mai era probabil stapanit si de un alt simtamant care, desi vag, avea totusi in subconstientul sau o putere de care poate nici el nu-si da seama. Lunga stapanire politica a Romaniei exercitata de tatal sau il facea sa considere oarecum ca tara, daca nu e tocmai un bun al familiei, e totusi creatiunea exclusiva a ilustrului sau tata, un fel de avere morala a familiei pe care fiul n-o putea lasa in mana oricui si se cuvenea sa nu o scape prea des din mana sa.

Acest exclusivism a intarit tot mai mult in opinia publica impresia unui adevarat despotism politic pentru care se aduceau in guvernare destule insusiri, dar si un ostracism nejustificat de la guvernarea destinelor tarei a atator barbati eminenti din alte tabere, cari nu erau deloc inferiori nici lui, nici colaboratorilor lui Bratianu. Dar despotismul politic de care vorbim se manifesta nu numai fata de adversarii sai, ci fata chiar de cei mai apropiati colaboratori. Era un lucru stiut. Nimeni nu se mira. Lucrul era acceptat ca ceva natural. Asa, spre pilda, el conducea politica externa a tarei peste capul propriului sau ministru de Externe, Alexandru Djuvara, a carui inteligenta neobisnuita nu se sfia s-o declare. El insusi afla mult mai tarziu ceea ce 'seful' decisese in problemele importante ale departamentului sau. Acelasi procedeu in timpul neutralitatii noastre din 1914-1916. Ministrul de Externe in cabinetul liberal era Em. Porumbaru, un jurist de reputatie. Bratianu conducea tratative, lua decizii de cea mai mare importanta, fara ca titularul Afacerilor Straine sa stie. Si el a spus-o mai tarziu fara amaraciune aparenta.