Johann Sebastian Bach

Johann Sebastian Bach

S-a nascut dintr-o familie de muzicieni profesioniști. Tatal sau, Johann Ambrosius Bach, era muzician de curte, avand sarcina de a organiza activitatea muzicala cu caracter profan a orașului, dar și funcția de organist al bisericii locale. Mama sa, Elisabeth Lämmerhirt, a murit de timpuriu, urmata curand dupa aceea de tatal sau, cand Johann Sebastian avea numai 9 ani. Ramas orfan, pleca la fratele sau mai mare, Johann Christoph Bach, organist la Ohrdurf Aici a inceput sa execute primele motive muzicale la orga, dovedind o inclinație deosebita pentru acest instrument. Dorința de a se perfecționa l-a facut sa viziteze pe cei mai cunoscuți organiști din aceea perioada, ca Georg Böhm Dietrich Buxtehude și Johann Adam Reinken. In obține primul post de organist in orașelul Arnstadt; datorita virtuozitații sale deja evidente, a fost angajat intr-o poziție mai buna ca organist in Mühlhausen. Unele din primele compoziții ale lui Bach dateaza din aceasta epoca, probabil și celebra "Toccata și Fuga in Re minor.

In , Bach obține postul de organist de curte și maestru de concerte la curtea ducelui de Weimar. In aceasta funcție avea obligația de a compune nu numai muzica pentru orga, dar și compoziții pentru ansambluri orchestrale, bucurandu-se de protecția și prietenia ducelui Johann Ernst, el insuși compozitor. Pasionat de arta contrapunctului, Bach a compus majoritatea repertoriului de fugi in timpul activitații sale in Weimar. Din aceasta perioada dateaza celebra compoziție "Clavecinul bine temperat" (germana: Wohltemperiertes Klavier), care include 48 preludii și fugi, cate doua pentru fiecare gama majora și minora, o lucrare monumentala nu numai prin folosirea magistrala a contrapunctului, dar și pentru faptul de a fi explorat pentru prima data intreaga gama tonala și multitudinea intervalelor muzicale.

Din cauza deteriorarii raporturilor cu ducele Wilhelm Ernst, Bach este nevoit sa paraseasca Weimarul in , transferandu-se la curtea prințului Leopold de Anhalt-Cöthen In acest timp, compune cele 6 concerte brandenburgice, precum și suitele pentru violoncel "solo", sonatele și partitele pentru vioara "solo" și suitele orchestrale.

In 1723, Johann Sebastian Bach este numit cantor și director muzical la biserica St. Thomas din Leipzig. Bach avea sarcina, pe de o parte, de a preda muzica elevilor de la școala de canto, pe de alta parte, sa furnizeze compoziții muzicale celor doua biserici principale din Leipzig, compunand cate o cantata in fiecare saptamana, inspirate din lecturile biblice duminicale. Pentru zilele festive, Bach a compus cantate și oratorii de o deosebita frumusețe, ca Pasiunea dupa Matei pentru Vinerea patimilor, Magnificat pentru Craciun ș.a. Multe dintre operele acestei perioade sunt fructul colaborarii cu Collegium Musicum din Leipzig sau reprezinta compoziții așa-zise erudite, ca cele patru volume de exerciții pentru clavecin, partitele pentru pian, Variațiunile Goldberg, Arta Fugii, Concertul italian ș.a.

Johann Sebastian Bach s-a casatorit in 1707 cu Maria Barbara, cu care a avut 7 copii, din care numai 4 au supraviețuit bolilor copilariei. Dupa moartea primei sale soții, Bach s-a recasatorit in 1721 cu Anna Magdalena Wilcke, o tanara soprana, cu care - deși cu 17 ani mai tanara ca el - a avut o lunga casnicie fericita. Impreuna au avut 13 copii. Toți fiii lui Bach au aratat o deosebita dotare pentru muzica, mulți dintre ei devenind muzicieni consacrați, așa Wilhelm Friedemann Bach, Johann Gottfried Bernhard Bach, Johann Christoph Friedrich Bach, Johann Christian Bach și Carl Philipp Emanuel Bach.

Operele lui Johann Sebastian Bach au fost clasificate și catalogate in 1950 de muzicologul Wolfgang Schmieder in [[Bach-Werke-Verzeichnis]] (Catalogul operelor lui Bach: BWV) și sunt numerotate ca atare.

Bach nu s-a rupt de viața omului și de idealurile sale. Vastitatea și diversitatea temelor bachiene, clocotul mereu viu al muzicii sale indreptațesc cuvintele lui Beethoven: "Nu parau, ci ocean trebuia sa se numeasca" (in germana, Bach=parau).

Traind intr-o epoca in care omenirea se afla in pragul noilor impliniri clasice și cand aristocrația feudala primea, rand pe rand, lovituri ce-i grabeau sfarșitul, Bach a asimilat variatele tendințe care se incrucișau in spiritualitatea vremii. Cu uriașa sa forța morala și seva creatoare, Bach a configurat variate expresii, turnate in perfecte arhitecturi sonore. Ducand la perfecțiune formele plamadite in secolul al XVII-lea, Bach exprima in muzica sa cele mai inalte idei și nazuințe umane.

S-a nascut la 21 martie , la Eisenach, in ținutul Turingiei, unde familia Bach era cunoscuta prin numarul mare de muzicieni pe care i-a dat. Arborele genealogic al familiei Bach incepe cu Veit Bach (cca ), un brutar cu recunoscute aptitudini muzicale. In aceasta familie cultivarea muzicii a devenit o tradiție, mulți membri indeletnicindu-se cu muzica, fie ca profesioniști, fie ca amatori. Tatal lui Sebastian, Johann Ambrosius, era un modest muzician, impovarat de o familie numeroasa cu opt copii, dintre care i-au ramas in viața patru, Sebastian fiind mezinul.

Ramas orfan la zece ani, fratele mai mare J. Christoph, organist la Ohrdurf, il ia la el și-l instruiește in domeniul muzicii, al clavecinului și al compoziției. Elev al lui J. Pachelbel, unul dintre renumiții organiști germani ai vremii, J. Christoph i-a asigurat o severa educație, ce contravenea nazuințelor copilului, caci in el mocnea deja flacara artistului. Simțind nevoia unui orizont mai larg, micul Johann copia pe furiș compoziții ale renumiților organiști, J. Pachelbel, J. Froberger, J. K. Kerl. Incorsetarea in regulile severe i-a servit insa la obținerea unei virtuozitați de scriitura polifonica, atat de necesara artistului in manuirea cu lejeritate a mijloacelor de exprimare.

Dupa cinci ani ( ), se muta la Liceul din orașul Lüneburg, unde devine și corist la biserica Sfantul Mihail. Timpul petrecut la Lüneburg are mare importanța, deoarece aici cunoaște in biblioteca școlii creații de Palestrina, Lasso, Schütz, Schein, Scheidt, Pachelbel ș.a. Tot aici il are printre indrumatori pe organistul Georg Böhm, elev al lui J. Reincken și continuator al școlii germane nordice de orga. De la reprezentanții acestei școli, Bach și-a insușit stilul amplu și fastuos, precum și dramaturgia și lirismul acestei muzici de orga. De la Böhm preia tradiția prelucrarii polifonice a coralelor, pe care o va duce la mare inflorire in formele bazate pe coral. Dornic sa asimileze cat mai mult, se indreapta spre Hamburg pentru a-l auzi și cunoaște pe organistul și compozitorul Johann Adam Reincken.

Lipsit de mijloace pentru a urma Universitatea, la terminarea școlii din Lüneburg este nevoit sa se angajeze ca muzician la diferite curți și, astfel, incepe sa se loveasca de vicisitudinile vieții de muzician, aflat in slujba unui senior sau a unui consiliu comunal. Dupa cateva luni petrecute ca violonist la curtea din Weimar, s-a angajat ca organist la Arnstadt ( ), dar indatoririle postului nu-i puteau satisface aspirațiile muzicale și nici nu-i erau favorabile evoluției sale artistice. Atat calitatea muzicii ce trebuia executata, cat și nivelul scazut de profesionalism al coriștilor, pe care trebuia sa-i invețe in continuu, nu puteau contribui la dezvoltarea sa.

In perioada de timp petrecuta la Arnstadt, el cere un concediu de patru saptamani și pleaca pe jos la Lübeck. Aici, batranul D. Buxtehude, in varsta de 68 de ani, iși desfașura activitatea de organist, cantand atat la slujbe, cat și la acele "Abendmusiken". In loc de patru saptamani, el ramane patru luni, timp in care iși insușește procedeele componistice și instrumentale ale marelui organist. Acest fapt a provocat indignarea conducatorilor bisericii din Arnstadt, așa incat, dupa scurt timp, s-a mutat la Mühlhausen, unde se casatorește cu vara sa, Maria Barbara Bach. Climatul spiritual nefiindu-i nici aici favorabil, in anul pleaca la Weimar, unde activeaza ca organist și muzician al curții. In anii petrecuți ca muzician la curtea ducala din Weimar ( ) și apoi la Köthen ) și-a indreptat privirile inspre muzica de camera, studiind cu ravna opera compozitorilor contemporani germani, francezi și italieni, transcriind numeroase lucrari ale acestora pentru orga și clavir. La Weimar a transcris concerte pentru orga (6) și pentru clavir (18) din creația lui Vivaldi Corelli Benedetto Marcello Telemann. Alteori, el prelucra numai anumite teme, utilizate in ample fugi (din Legrenzi, Albinoni, Corelli).

Analiza: Generatia asteptata - IIFF Anonimul - film Eseu: Istoria cinematografului - pe ani

Ca muzician de curte, Bach a cunoscut bine muzica franceza, printru-un elev al lui Lully, prezent la curtea de la Celle. Curțile numeroșilor principi germani, oricat de neinsemnați ar fi fost ei, se intreceau in a imita fastul și stralucirea curții regale franceze. Versailles-ul dadea tonul modei in Europa și micii principi germani cautau sa-l imite, organizand serbari și recepții somptuoase, in care muzica avea un rol insemnat. Cei mai instariți iși permiteau sa țina chiar un teatru de opera.

In muzica de camera, arta claveciniștilor francezi, cu ornamentația rococo-ului, s-a raspandit și la curțile germane. Bach a asimilat acest stil și pe cel al violoniștilor italieni, dar a trecut aceste modalitați de exprimare prin propriul sau filtru creator. Din arta claveciniștilor francezi a surprins elemente viabile, și anume grația și spontaneitatea melodica, inlaturand ornamentația inutila sau daunatoare claritații. Iar din muzica italienilor a preluat cantabilitatea, evitand linia melodica emfatica sau prea incarcata de ornamentica.

Din timpul șederii la Weimar, dateaza celebra intalnire a lui Bach cu organistul francez Jean Louis Marchand. Invitat la curtea regala din Dresda, in anul , pentru un turnir muzical cu acest organist, Bach și-a uimit adversarul prin variațiunile improvizate la clavecin, incat, in preziua turnirului Marchand a plecat pe neașteptate.

La Weimar a scris cele mai bune lucrari pentru orga, in schimb la Köthen, neavand o orga pe masura cerințelor sale, și-a indreptat atenția spre muzica instrumentala de camera. Aici a scris cele șase Concerte brandenburgice ( ), comandate de markgraful Christian Ludwig de Brandenburg, și o parte din cantatele sale laice. In anul , la Köthen, ii moare soția. Dupa un an, se recasatorește cu Anna Magdalena Wülken, muziciana cu o frumoasa voce de soprana și aptitudini muzicale, careia ii dedica, pentru studiu, acele gingașe Klavierbüchlein, colecții de mici piese pentru incepatori. In 1720, a incercat sa ocupe postul de organist la biserica Sfantul Iacob din Hamburg, dar, in locul lui, a fost preferat un muzician ramas anonim. Aici va canta și la orga bisericii Sfanta Ecaterina, in fața organistului Reinecke. Acesta, auzindu-l cu ani in urma realizand variațiuni pe diferite teme, a exclamat cu entuziasm: "Credeam ca nu mai exista aceasta arta; vad ca inca mai traiește in dumneavoastra."

In anul 1723 s-a stabilit la Leipzig in calitate de cantor la biserica Sfantul Toma, unde avea obligația de a instrui copiii din cor in ale muzicii, de a scrie, de a repeta cu coriștii școlii și de a executa in fiecare saptamana cate o noua cantata. Condițiile istovitoare de lucru, dar mai ales atitudinea obtuza și chiar rauvoitoare a conducatorilor orașului sau ai bisericilor (el va dirija și corul bisericii Sfantul Nicolae), de care depindea, și grijile familiale au innegurat viața genialului muzician. In pofida greutaților și a climatului muzical cu totul impropriu unei creații de larg orizont, Bach scrie in ultima perioada a vieții sale cele mai mari și mai valoroase lucrari: cantatele "tragice", Magnificat, Pasiunile și Missa in si minor.

Cu ocazia vizitei facute la Berlin (1747) regelui flautist Friedrich al II-lea al Prusiei, (la curtea caruia funcționa ca clavecinist fiul sau K. Philipp Emanuel) Bach a improvizat o magnifica fuga pe searbada tema data de rege. Intors la Leipzig, a scris pe aceasta tema șapte ricercare, doua canoane și o sonata á tre (pentru flaut, vioara și clavir). Reunite, aceste piese au fost trimise regelui sub titlul de Ofranda muzicala, reprezentand exerciții de polifonie și demonstrații de virtuozitate tehnica.

Intre anii 1729-1740 a condus și "Collegium Musicum Jena (ca. 1750)",o societate muzicala studențeasca fondata de Telemann, fapt care i-a prilejuit crearea unor piese (159) instrumentale, uverturi-suite și cantate laice. Deși n-a scris muzica de opera, el se interesa de creația dramatica, urmarind spectacolele de la Teatrul de Opera ale curții din Dresda. Aici fusese adus, in 1717, venețianul Antonio Lotti, iar mai tarziu, saxonul italienizat Johann Adolf Hasse, care a condus viața muzicala din Dresda. Cele doua solo cantate italiene, "Amorul tradator" și "Nu știu ce-i durerea", precum și "Cantata cafelei", sunt marturii ale contactului sau cu opera in stil italian.

In vremea sa s-a construit prima claviatura cu ciocanele, Hammerklavier-ul (1701), prevazut cu dispozitiv de oprire a vibrației coardelor (Dämpfer, étouffeur). Cunoscut pentru virtuozitatea execuțiilor sale, Bach era adesea invitat sa incerce noile instrumente construite. El insuși perfecționase instrumentul, incercand construirea așa-numitei "viola pomposa", de dimensiuni mai mari decat viola da gamba și a propus construirea unui Lautencymbal cu corzi de metal și maț, pentru efecte timbrale speciale. Spre sfarșitul vieții, Bach a incercat sa-și tipareasca lucrarile, luand personal parte la pregatirea placilor de zinc, fapt ce a contribuit la orbirea sa. O scurta perioada de revenire a vederii (de 10 zile) a precedat sfarșitul sau din anul 1750.

Din cei 21 de copii pe care i-a avut, au supraviețuit opt: 4 fete și 4 baieți. Fiica cea mai mare, avand o voce frumoasa de soprana, s-a ocupat de muzica, iar cei patru fii au devenit importanți muzicieni. organist și compozitor, Wilhelm Friedmann (1710-1784), supranumit "Bach din Halle" va fi unul din intemeietorii noului stil galant și un precursor al simfoniei și al liedului german. Clavecinistul regelui Prusiei și capelmaestru la Hamburg, al doilea sau fiu, K. Philipp Emanuel (1714-1788), "Bach de Berlin și Hamburg", a contribuit la statornicirea formei de sonata și la innoirea tehnicii pianistice. Johann Christoph (1732-1795), numit "Bach din Bückeburg", s-a remarcat prin calitațile sale de organist in acest oraș. Un ultim fiu, Johann Christian (1735-1782), "Bach din Milano și Londra" a suferit o influența italiana ca elev al lui Padre Martini. Stabilindu-se la Londra, a devenit compozitorul preferat al curții regale, scriind muzica in stil italian, simfoniile lui contribuind, in oarecare masura, la crearea genului ce va domina a doua jumatate a veacului al XVIII-lea..

Creația bachiana nu este numai o sinteza artistica a stilurilor muzicale care se incrucișau la inceputul secolului al XVIII-lea, ci și o incununare a evoluției muzicii polifonice și un moment de varf al epocii Barocului. La baza limbajului sau muzical sta coralul protestant, cu linii melodice provenite nemijlocit din creația populara. Aceasta radacina in arta populara constituie cheia de bolta a expresivitații operei sale, in pofida aspectului ei aparent abstract.

Ca slujitor al bisericii, muzica sa a fost intim legata de serviciile religioase, numeroase pagini fiind marturii ale profundei sale evlavii. Deși a crezut neștirbit in fericirea vieții veșnice, in creația sa nu a redat omul impacat, care așteapta cu seninatate viața de dincolo, ci omul cu toate indoielile, cu nesfarșitele sale ispite și caderi. In antiteza, aduce imagini luminoase și inalțatoare, ancorate in neclintita credința a prezenței divine in viața omului.

Fire echilibrata și modesta, el și-a dedicat creația preamaririi lui Dumnezeu și 160 inalțarii spirituale a omului. De o smerenie rara, Bach iși incepea fiecare lucrare cu rugaciunea "Iisuse, ajuta-ma" și o sfarșea cu inscripția "numai pentru slava lui Dumnezeu".

Activitatea muzicala

In opera sa gasim numeroase corale protestante prelucrate, care au la baza melodii de origine populara. Astfel, cantecul "Innsbruck, trebuie sa te parasesc" il regasim sub forma coralului "", iar cantecul de dragoste "O data m-aș plimba" este adaptat pentru textul "De Dumnezeu nu ma despart". Admirabilul coral Herzlich tut mir verlangen ("Din inima doresc", adaptat de Hassler dintr-o culegere de cantece laice), prelucrat de Bach in diferite variante, nu este altceva decat cantecul "Inima imi este cutremurata". Acest coral apare ca un laitmotiv in "Pasiunea dupa Matei".

Nu numai cantecul popular german constituie fondul melodic al coralelor, ci și cel al altor popoare. Astfel, o melodie din colecția "Balletti" de Giovanni Gastoldi apare in coralul "In tine imi este bucuria", iar chansonul "Mi-ajung toate durerile" se regasește intr-un coral din "Pasiunea dupa Matei". Și din colecția de psalmi, realizata de Clément Marot in colaborare cu compozitorul Claude Goudimel, Bach a prelucrat numeroase melodii. Amintim coralul "Cand vom fi in cele mai mari primejdii" (dedicat ginerelui sau, Emmanuel Altnikol), care are melodia imprumutata din aceasta colecție. Muzica religioasa, creata pe baza acestor corale, are o puternica tensiune emoționala și viguroasa expresivitate. Desigur, prelucrarile sale armonice n-au lasat intact sensul originar al liniilor melodice, fapt ce ilustreaza poziția sa fața de texte. El schimba des destinația unor cantate, mergand pana la includerea in lucrarile religioase a unor fragmente din creațiile laice. Religioasa sau laica, vocala sau instrumentala, de camera sau de concert, muzica sa, de un evident lirism, apare ca o profunda meditație asupra existenței și a marilor idealuri umane.

Omul Bach este mereu prezent in creația sa, fie ea destinata unui moment al serviciului divin sau ca piesa concertanta pentru salonul vreunui principe, fie ea exercițiu didactic sau demonstrație tehnica. Așa ne explicam faptul ca un anumit coral sau cantata circula dintr-o lucrare intr-alta, indiferent de caracterul și scopul piesei. Constrans de obligațiile cotidiene ale funcțiilor sale, Bach trebuia sa produca la comanda piese ocazionale. Deși poseda un imens rezervor creator, in unele lucrari gasim fragmente inedite ce alterneaza cu altele utilizate anterior. Cu toate acestea, in muzica sa nu gasim nimic artificial, ci intotdeauna transpare un autentic suflu artistic, realizat cu melodii de adanca vibrație emoționala și robustețe ritmica, care strabat construcții polifonice grandioase. Chiar și atunci cand folosește procedeul variațional, utilizat uneori in scop figurativ, el creeaza imagini de o uimitoare diversitate. "Passacaglia in do minor" (1716) pentru orga este o dovada impresionanta a modului cum configureaza imagini contrastante pe aceeași tema.

Cantatele sale religioase, scrise pentru duminicile și sarbatorile de peste an, variaza ca numar de parți (doua sau trei) și cuprind arii, coruri, corale și pagini orchestrale. Unele arii au și forma ariei da capo. Cantatele sunt acompaniate de orga sau orchestra, carora le confera ample preludii și interludii. Bach a scris și solo cantate pentru o voce, cu acompaniament de orga sau orchestra. In "cantatele tragice", scrise la Leipzig, tragismul suferințelor, exprimat in text, a solicitat o muzica in care și-a zugravit zbuciumul sau sufletesc. "Am suferit mult", "Lacrimi, griji, indoieli" sau "Lume mincinoasa, nu ma incred in tine" sunt cateva titluri sugestive care oglindesc chinurile sale, dar și ale omului dintotdeauna. Uneori intalnim și elemente eroice, prezente in Cantata Reformei, despre care Heine spunea ca este "Marseillaise-a Reformei". Din cele 295 de cantate religioase, posteritații i-au parvenit doar 191, publicate mai tarziu de "Societatea Bach".

Cantatele laice (circa 20) ocupa un loc mai modest in creația sa, insa au o deosebita insemnatate pentru limbajul vocal. Deși au un caracter ocazional omagial, ele ne ofera aspecte multilaterale ale concepției sale componistice. Din vremea petrecuta la Weimar și Köthen dateaza "Cantata vanatoreasca" și "Cantata primaverii", in care zugravește natura. Aceeași tendința de descripție bucolica o gasim și in cantatele omagiale "Impacarea lui Aeolus" și "Curgeți, valuri zglobii". Denumite de catre Bach "dramma per musica", in unele cantate, precum "Alegerea lui Hercule" și "Intrecerea dintre Phoebus și Pan" (1731), adopta tematica mitologica. Apeleaza și la umor in "Cantata cafelei" (1732), o burlesca a vieții citadine, sau in "Cantata țaraneasca - Avem un nou stapan", in care imaginile pitorești ale vieții rustice sunt redate prin autentice motive populare de dans.

Cantatele sale laice ne arata cat de mult a influențat stilul de opera muzica sa. Se știe ca la Hamburg, opera germana crease un gen de opera biblica, favorizand patrunderea stilului dramatic in muzica religioasa. Acest fapt va fi resimțit in Pasiuni, "Magnificat" și in "Missa in si". Stilul operei italiene este vizibil in cantata-solo "Amorul tradator" și in "Nu știu ce-i durerea". Unele fragmente din cantatele profane le-a intrebuințat și in cele religioase. Astfel, cantata omagiala "Se inalța cu bucurie" a fost executata pentru trei persoane diferite, schimbandu-se in text numele dedicatorului, și apoi a fost transformata in cantata religioasa. Din cantata "Alegerea lui Hercule" cateva numere au trecut in "Oratoriul de Craciun", iar cantata "Inalțimea sa, Leopold" a devenit religioasa, inlocuind alteța sa cu Dumnezeu.

Deși a dezvoltat mult dimensiunile cantatelor, Bach nu a ajuns la opera, intrucat nu i s-a oferit ocazia de a scrie in acest gen. In schimb, potențele sale dramatice le-a valorificat in muzica vocal-simfonica. Prima lucrare religioasa este "Magnificat" (1723), un oratoriu cu arii, coruri și pagini orchestrale, executat la slujba de vecernie de la Craciun, Paști și Rusalii. Textul este latin, fiind extras din Evanghelia lui Ioan. Alaturi de caracterul jubilant al textului, muzica da luminozitate și stralucire grandioasa lucrarii. Incadrata in serviciul religios și cantata dupa predica, "Magnificat" conține 12 numere, dintre care cinci coruri, cinci arii, un duet și un terțet. Corurile sunt dominate de atmosfera bucuriei sincere, iar in arii gasim linii melodice ce au simplitatea cantecului popular. Este o muzica care exprima bucuria comuniunii cu Dumnezeu, smerenia omului evlavios și speranța sa in milostivirea cereasca.

Daca in "Magnificat" domina o muzica insorita, in Pasiuni gasim pagini de o adanca tensiune dramatica, ele fiind, de fapt, oratorii scrise pentru Vinerea din preajma Paștelui, cand și in biserica protestanta se celebreaza Patimile lui Christos. Creata de H. Schütz, in secolul al XVII-lea, Pasiunea a devenit tradiționala in muzica religioasa germana. Tema ei consta in nararea Patimilor lui Christos, rastignit pe cruce, subiectul oferind compozitorilor un bogat material pentru zugravirea unor intense trairi umane. Patimirile cumplite ale Fiului lui Dumnezeu, supus unor atroce schingiuiri, durerea Fecioarei Maria care iși vede Fiul rastignit, scena judecarii Sale, cu participarea maselor care cer grațierea unui delincvent, toate sunt elemente ale unei drame care vor genera o muzica de un adanc dramatism.

In biserica protestanta textele acestor Pasiuni nu erau exclusiv biblice. Traduse, ele alternau cu intervenții poetice ale autorilor libretului. Caracteristica pentru pasiune este prezența unui recitator, reprezentand evanghelistul, care reda pasajele narative prin recitativ. Se pare ca Bach a scris cinci Pasiuni, dintre care s-au gasit, in mod cert, doua: (1723), retușata in mai multe randuri, și 1729), cea mai izbutita. Pasiunile dupa Ioan și Matei au o construcție asemanatoare, cuprinzand recitative, arii, coruri, corale și pagini orchestrale. Fragmente din Pasiunea dupa Marcu, a carei manuscris s-a pierdut, le regasim in "Oda funebra" (1732), scrisa la moartea reginei Christina Eberhardine, soția regelui de Saxa, Frederic August. In afara coralului, care este pivotul secțiunilor, a fragmentelor recitativice, narative și a micilor scene cu participarea soliștilor-personaje, in Pasiuni exista o serie de arii și ansambluri corale executate ca adevarate comentarii. Sunt fragmentele cele mai puternice ca expresie, fiindca desfașurarea vocala, intr-un perpetuu arioso inchegat pe o tema-idee, se face cu insoțirea unui instrument solist, care repeta necontenit respectiva tema-idee pe diferite trepte.

Ansamblurile ample nu reprezinta totdeauna personaje colective, ci adesea doar gandurile și comentariile autorului insuși. Adeseori, Bach da liniei vocale o linie complementara, executata de un instrument solist, incadrand melodia corala in țesatura instrumentala și, totodata, largind orizontul expresiv. Ariile sunt comentarii lirice cu mijloacele de exprimare ale epocii. Zguduitoarea arie "Indura-te Doamne", prin patosul interiorizat și profund, reda caința amara a lui Petru, dupa ce s-a lepadat, ca un mare laș, de Christos. Corurile și coralele, similar corurilor tragediei antice, participa și subliniaza acțiunea. Pagini solemne, coralele invita la reculegere și meditație, in schimb corurile sunt elementul dinamic, subliniind fervoarea pasiunii și compasiunea eroilor.

Cu ajutorul recitativului evanghelistului sunt narate faptele din momentul in care Christos le spune ucenicilor sai ca va fi prins și rastignit, drama continuand cu tradarea, judecata, batjocura, chinurile pe cruce și moartea lui Iisus. Cu mijloace accesibile, realizeaza expresia muzicala a celor mai puternice sentimente umane, muzica sa dovedind putere de exprimare emoționala, caracterizari muzicale puternice și tratari simfonice de mare dramatism.

Descrierea elocventa a Patimilor lui Iisus intr-o muzica dominata de patosul durerii a contribuit la dimensiunea neobișnuit de mare a Pasiunilor și la depașirea limitelor stilistice admise de biserica, fapt ce a nemulțumit pe ierarhii bisericii și, mai ales, pe pietiști. Așa se explica de ce Pasiunea dupa Matei n-a mai fost executata dupa moartea lui Bach, deși lucrarea este una dintre cele mai complexe din repertoriul religios. Abia dupa o suta de ani de la crearea ei, Mendelssohn a facut-o cunoscuta lumii, executand-o la Berlin, in 1829. Ultima mare lucrare religioasa este Missa in si minor, cunoscuta și sub numele de Missa Inalta. Primele ei parți au fost scrise in 1733 și ultimele in anul 1738. Creata pentru cultul catolic, ea a fost dedicata principelui elector de Saxa, Frederic August. Bach apeleaza la imnurile missei, apte a reda trairile umane cu deosebita pregnanța. Mai variata ca expresivitate, in aceasta lucrare folosește un material melodic mai divers. Alaturi de cantecul gregorian (de ex. Credo), apar teme cu ritm alert de dans stilizat cu vadit caracter pastoral. Crucifixus este un graitor exemplu al evocarii durerii umane. Textul latin nu are importanța in desfașurarea muzicala și in succesiunea imaginilor unei parți. Cuvintele sunt repetate pana ce ideea muzicala intreaga este conturata. Generalizand, Bach da puternice imagini contrastante ale intristarii și bucuriei, ale jertfei și biruinței, ale morții și vieții. Este deosebit de importanta aceasta missa pentru modul cum Bach a pus virtuozitatea contrapunctica in slujba expresiei. Daca in "Ofranda muzicala" și "Arta fugii" virtuozitatea de scriitura polifonica este un scop, in Missa contrapunctul, canonul și fuga, in cele mai ingenioase impletiri, sunt valoroase mijloace de exprimare muzicala, lucrarea fiind considerata de catre Hubov o "enciclopedie a artei contrapunctice". Numeroase corale de mici dimensiuni, de mare simplitate și cu structura armonica, participa la desfașurarea dramei și subliniaza expresia prin mijloace diversificate.

Cele trei oratorii ale sale sunt cantate mai dezvoltate, in care autorul inlanțuie piese din cantatele anterioare. Astfel, Oratoriul de Craciun (1734) este alcatuit dintr-un ciclu de șase cantate, scrise pentru zilele de Craciun, Anul Nou și Boboteaza. Din cele 51 de numere ce alcatuiesc oratoriul, 17 provin din cantate laice. Celelalte oratorii, de Paști (1735) și de Inalțare, nu prezinta un interes deosebit. Lucrari religioase sunt și motetele, scrise in stil polifonic, deși in acel timp iși croise drum motetul univocal acompaniat. In creațiile sale vocale, de cele mai multe ori vocea este tratata ca un instrument, textul ramanand numai ca jalon de susținere. Astfel ca imaginile muzicale se realizeaza nu prin succesiuni de imagini legate de sensul textului, ci prin abstractizare și generalizare de catre intregul piesei.

Ca muzician de curte la Weimar și Köthen și in calitate de conducator al "Collegium musicum" studențesc de la Leipzig, Bach a fost nevoit sa scrie și muzica instrumentala de camera, gen in care regasim concepția sa și pregnant imagini ale vieții omului. In muzica de orga Bach face sinteza artistica intre stilul tradițional al organiștilor germani, cunoscut prin Böhm și Buxtehude, și cel al organiștilor italieni, al caror reprezentant de frunte este Frescobaldi. De la primii preia formele ample (toccate, fantezii, preludii), cu desfașurari polifonice incarcate și expresii grave, iar de la italieni, cantilena, de o puternica vibrație emoționala, și o forma mai limpede, mai puțin incarcata.

La baza muzicii sale de orga sta coralul, prezent sub forma coralului variat sau a fanteziei pe tema de coral. In volumul Orgelbüchlein (Carticica de orga), destinat predarii artei organistice, gasim și Choralvorspielen (preludii ale coralelor), improvizații pe teme de coral. In corale, in sonatele și concertele pentru orga predomina țesatura vertical armonica. Cele "Opt mici preludii și fugi", ca și "Passacaglia", au fost scrise pentru clavecin cu doua claviaturi și pedala. In celebra "Toccata și fuga in re minor", toccata este o concisa piesa improvizatorica, urmata de severa construcție a unei fugi la patru voci. In canzone, el este influențat de stilul luminos al italienilor. In schimb, in toccate și fugi, cu imagini atat de variate și de puternice, a imbinat gravitatea și patosul organiștilor germani cu suavitatea și sugestiva cantilena italiana. Și in muzica de orga, ca și in creația vocal-simfonica, imbina stilul somptuos și solemn cu efuziunea lirica intensa. Cea mai subiectiva este muzica de orga, intrucat ea iși are radacinile in improvizație, in muzica spontana izvorata fara premeditare din sufletul creatorului. De fapt, renumele sau printre contemporani nu se datora atat compozitorului, ci inegalabilului improvizator.

In genul muzicii de camera, instrumentul preferat a fost clavecinul. In timpul vieții sale, pe langa clavecin și clavicord, ce mai supraviețuiau, a aparut in practica acel "Hammerklavier", pianul cu ciocanele, denumit mai tarziu pianoforte (in romanește: pianoforte sau și pian), pentru faptul ca mecanismul lui dadea posibilitatea realizarii unor nuanțe pe care clavecinul le producea doar cu registre de octaviere.

In muzica de clavecin distingem trei categorii de lucrari: de camera, concertante și didactice. Lucrarile sale de camera sunt Suitele, piese in care duce la perfecțiune lucrarile provenite din muzica de dans. Deși parțile component ale suitei poarta titlurile dansurilor, maiestrita lor tratare polifonica face sa dispara orice urma de finalitate coregrafica, incat piesele apar ca exprimand meandrele vieții omului. Suitele, denumite mai tarziu franceze, engleze, conțin parți provenite din dans, la fel și Partitele (suitele germane, 1726-1731). Suitele franceze (1706-1722) vadesc influența elegantului stil francez și conțin, ca și cele engleze (1706-1725), piese provenite din dansuri, ca și partitele. Dar Bach nu se rezuma numai la cele patru dansuri tipice: allemanda, couranta, sarabanda, giga, ci amplifica suita, introducand și alte dansuri, ca menuete, gavote, poloneze sau chiar "arii".

Interesanta este "Fantezia și fuga cromatica", cu un suflu nou și indrazneț prin frecvente cromatisme, dar și Goldberg-Variationen (1742), o arie cu 30 de variațiuni, care marcheaza un moment important din istoria temei cu variațiuni. Compuse pe tema unei arii, variațiunile nu sunt numai prezentari succesive ale temei, ci imagini foarte diverse, realizate prin diferite mijloace: canon, fugato, ariete lirice, piese de dans, iar la sfarșit, un quodlibet, un joc de improvizație muzicala, construit din suprapunerea polifonica a unor cantece diferite. Simultan cu tema ariei, se canta doua melodii, una de un naiv și rustic lirism, alta umoristica. Numele acestor variațiuni vine de la primul interpret al lucrarii, clavecinistul Goldberg, aflat in slujba contelui Kayserling, ambasadorul Rusiei la Dresda. Și "Capriciul la plecarea fratelui iubit" (scris pentru fratele sau Johann Jakob, plecat in Suedia, in anul 1704), este un jalon important in istoria muzicii de clavecin, fiind o suita ale carei parți au sensuri programatice: Arioso - indemnurile duioase ale prietenilor, care-l sfatuiesc sa ramana in patrie, Andante - diferite intamplari, care pot avea loc printre straini, Adagissimo - jalea generala a prietenilor, Un poco largo - prietenii iși iau ramas bun și "Aria di postaglione", urmata de "Fuga all imitazione della cornetta di postiglione".

Invențiunile (15 la doua voci și 15 la trei voci), piesele destinate soției sale A. Magdalena, ca și "Clavecinul bine temperat" (primul volum in 1722, al doilea in 1742) sunt lucrari didactice pentru clavecin. Deși scrise cu scop didactic, ele poarta pecetea geniului bachian, in special, fugile Clavecinului bine temperat sunt stralucite fugi artistice, lipsite de orice urma de pedanterie sau schematism didactic.

Clavecinul a avut un rol important in creația concertanta. Piesele solistice, cu acompaniament de orchestra, se executau in saloanele principilor, fiind un gen adresat unei elite, și nu publicului larg. Concertele pentru clavecin sau pentru alte instrumente, cu acompaniament de orchestra, au o amploare mai mare, tinzand spre un ambitus emoțional amplu și spre o sfera mai larga. Substanța muzicii lui Bach solicita un aparat mai complex, dupa cum conținutul de idei și tensiunea emoționala a acestei muzici nu mai puteau fi zagazuite in forme vechi, statice. Orga ii oferise posibilitați mai variate de exprimare, fiind mai bogata in culori timbrale, așa incat Bach a fost mereu preocupat de obținerea unor noi mijloace de exprimare instrumentala.

Bach a dat mare amploare și adancime concertului pentru instrument și orchestra, dand roluri solistice pentru prima oara și clavecinului, ce slujise doar ca instrument de acompaniament in realizarea așa-numitului basso continuo. Pentru clavecin și orchestra a scris șapte concerte, și 16 transcrieri (dupa Vivaldi, Marcello și Telemann), dar și trei Concerte pentru doua clavecine și orchestra; doua Concerte pentru trei clavecine și orchestra și un Concert (transcris dupa cel pentru patru viori de Vivaldi) pentru patru clavecine și orchestra. Un triplu Concert pentru flaut, vioara, clavecin și orchestra completeaza seria lucrarilor concertante cu clavecin principal, de fapt un concerto grosso prin numarul mare de soliști. Concertul in re minor și cel in fa minor pentru clavecin și orchestra au deosebita frumusețe tematica, variate efecte timbrale și bogație expresiva, fiind construite in tiparul clasic al timpului.

In afara de pasajele solistice din Concertele brandenburgice (1721), Bach a utilizat vioara ca instrument solistic in doua Concerte și in Concertul pentru doua viori și orchestra in re minor. Marea dezvoltare a tehnicii violonistice, datorata școlii italiene, precum și cultivarea virtuozitații de catre maeștrii germani au pregatit drumul creației violonistice bachiene. Cele șase Sonate pentru clavecin și vioara, ca și Sonata in sol minor (transcrisa 166 dupa sonata de clavecin), valorifica calitațile expresive ale viorii ca instrument de monodie. Și Sonatele pentru vioara, fara acompaniament (trei Sonate și trei Partite din 1720), sunt lucrari ce solicita instrumentistului maximum de expresie. Preludiul Sonatei in sol minor are la baza o monodie libera, marcata cu jaloane armonice, ca niște acorduri ale unei laute acompaniatoare, iar fuga este construita polifonic, implicand o deosebita virtuozitate.

Vioara devine instrumentul care vorbește nu numai in limbajul monodic, ci și in cel plurivocal, armonic și polifonic, realizand efecte armonice și polifonice, specifice lautei. I se valorifica posibilitațile melodice, vioara fiind instrumental ce se apropie cel mai mult de posibilitațile de nuanțare a vocii umane. Multe fragmente din aceste suite sunt monodice, caci linia melodica, fiind atat de expresiva, se dispenseaza de armonie ("Allemanda" din Partita a II-a), iar arpegiile și pasajele de virtuozitate in mișcare rapida ne dau impresia de polifonie sau de succesiuni acordice (Preludiul din Partita a III-a). Aceleași probleme pun Suitele pentru violoncel solo (1720), in care valorifica posibilitațile tehnice și expresive ale instrumentului. A scris pentru violoncel, instrument folosit și in orchestra, dar a compus și pentru viola da gamba un numar de trei Sonate.

Creația sa instrumentala este importanta pentru sinteza artistica realizata, caci imbina arta claveciniștilor francezi cu cea a violoniștilor italieni și a organiștilor germani. Pentru dezvoltarea ulterioara a muzicii instrumentale, creația sa este nu numai incoronarea artei vechi, ci și o prefigurare a viitorului stil clasic. El este primul compozitor care utilizeaza clavecinul ca solist, fapt ce duce la largirea paletei expresive, iar instrumentele monodice, ca vioara sau flautul, se limiteaza la melodii cantabile și pasaje de virtuozitate. Prin atribuirea de rol solistic clavecinului, acesta va putea diversifica expresia prin resursele sale polifonice și armonice.

Daca pana la Bach orchestra avea doar un rol de acompaniament in concertele grossi, in cele șase Concerte brandenburgice orchestra realizeaza un dialog cu grupul concertino. In Concertul nr. 1, grupul concertino se contopește aproape integral cu ripieni, iar in Concertul nr. 3 dispare cu totul masa orchestrala, fiind alcatuita din trei grupuri: viori, viole și violoncele, fiecare avand trei voci care dialogheaza sau se unesc intr-un ansamblu viguros. In aceste concerte Bach imbogațește paleta timbrala, caci pe langa grupul instrumentelor cu coarde el le folosește și pe cele de suflat cu rol solistic. In Concertul nr. 5 in Re major flautul, impreuna cu vioara, alcatuiesc grupul solistic. Concertino-ul primului concert conține și el instrumente de suflat: oboi, fagot, corn. Fundamentul armonic este realizat de un bas și cu basso continuo. Și in Concertul nr. 6, scris fara violine, diferențierea dintre concertino și ripieni este foarte puțin conturata. In creația sa, orchestra capata o expresivitate proprie.

Atat in Concertele brandenburgice, cat și in cele patru Suite (intitulate "Uverturi", 1717-1725), descifram viitoarea orchestra simfonica, care va deveni principalul mijloc de exprimare in timpurile ce vor urma. Concertele brandenburgice definesc tipul de concerto grosso din Barocul tarziu, prin numarul de trei parți (in patru dintre ele), prin alternarea mișcarilor (repede, rar, repede) și a tonalitaților, a doua parte fiind adusa in alta tonalitate.

Pentru fiii sai, pentru a doua soție și pentru numeroși elevi, Bach a scris o serie de mici piese destinate invațamantului. Spre deosebire de obișnuitele lucrari didactice, unde urmarirea problemei pusa in exercițiu impiedica adesea o desfașurare muzicala artistica, in lucrarile lui Bach caracterul artistic nu este niciodata absent. Invențiunile (la doua și trei voci), Preludiile și fughetele sunt mici improvizații contrapunctic-imitative, care poarta in ele suflul caldurii sale sufletești. Multa gingașie și ingenuitate gasim in piesele aparținand celor doua caiete de exerciții, intitulate Klavierbüchlein für Anna Magdalena (Carticica pentru clavir pentru A. Magdalena) și Klavierbüchlein für Wilhelm Friedmann (Carticica pentru W. Friedmann).

Foarte importante sunt cele doua volume din "Clavecinul bine temperat", ce cuprind 48 de Preludii și fugi, in toate tonalitațile treptelor gamei cromatice, constituind o demonstrație pentru acordarea clavecinului in sistemul egal temperat. Este meritul lui Andreas Werckmeister (1645-1706) de a fi realizat temperarea egala, prin imparțirea octavei in 12 semitonuri egale și neglijarea comei sintonice. Acordarea clavecinului in sistemul egal temperat permite modularea (transpunerea) la cele mai indepartate tonalitați, ca și utilizarea modulației prin enarmonie, procedeu important in istoria limbajului muzical. Odata cu aplicarea sistemului egal temperat, termenul enarmonic iși schimba semnificația, renunțand la ințelesul avut in cultura muzicala antica.

Bach scrie 48 de Preludii și fugi in toate tonalitațile treptelor din gama cromatica, reprezentand o demonstrație pentru acordarea clavecinului in sistemul temperat. Aceste doua volume verifica teoretic acest sistem, dar constituie și un indrumar pentru pianiști și compozitori. Fugile sunt exemple de tratare libera a schemelor formale, modele de exprimare artistica a unui bogat conținut de trairi și, totodata, lucrari lipsite de ornamentația incarcata și greoaie a stilului baroc. Simplitatea severa, dinamismul dezvoltarii și maiestria formei sunt notele caracteristice ale noului stil polifonic bachian. Clavecinul nu mai era capabil sa raspunda aspirațiilor muzicii lui Bach.

Instrumentul Hammerklavier al lui Gottfried Silbermann (1683-1753), realizat in deceniul al doilea, era o perfecționare a pianofortelui creat in 1720 de Bartolomeo Cristofori (1655-1731). Acest instrument, prototip al pianului modern, va inlocui clavecinul și clavicordul. Posibilitațile mai mari de nuanțare și de variație timbrala au facut inutila ornamentica bogata introdusa in muzica timpului, datorita faptului ca liniile melodice la vechile instrumente apareau seci. Pentru pianiști, "Clavecinul bine temperat" ramane cartea de capatai, fiind un vade mecum pentru oricine tinde sa devina un artist adevarat al acestui instrument.

In domeniul didactic, Bach nu s-a limitat numai la lucrari privitoare la tehnica clavirului, ci el a lasat și doua importante creații pentru tehnica scriiturii polifonice: "Ofranda muzicala", care cuprinde trei ricercare la trei voci, opt canoane, o fuga, un ricercar la șase voci, o sonata și un canon infinit, și "Arta fugii" (1750) - o colecție de 14 fugi și patru canoane pe aceeași tema -, fugile constituind fiecare cate o imagine de sine statatoare, datorita variațiunilor subiectului unic comun, care capata diferite infațișari.

Ca și in "Ofranda muzicala", fugile și canoanele din "Arta fugii" au ca țel demonstrarea tehnica, ele fiind stralucite exerciții de maiestrie polifonica. Comparand fugile din "Arta fugii" cu cele doua Clavecine temperate, gasim la primele o forma perfecta și un conținut auster, in timp ce la fugile din a doua lucrare ne surprinde tratarea libera a formei fugii, ca rezultat al unui conținut dramatic clocotitor.

Adancimea dramatica a Pasiunilor contrasteaza cu temele glumețe ale unor cantate laice sau cu quodlibet-ul din "Variațiunile Goldberg", inspirația spontana alterneaza cu calculul rațional, rece. Artistul indrazneț din Pasiuni sau din "Fantezia cromatica" este mai cumpatat in unele concerte de clavecin. Ne atrage elanul romantic din Aria Suitei a III-a, din Andantele Concertului in Mi major pentru vioara sau din aria "Indura-te" din Pasiunea dupa Matei, dar și arhitectura clasica a Concertului brandenburgic nr. 3 sau a fugii din Uvertura Suitei in si.

In cele mai sobre compoziții polifonice, intrezarim și freamatul patetic al improvizatorului, iar in cele libere descifram logica sa componistica. Tributar vechii polifonii, el imbina limbajul muzical al trecutului cu noul stil armonic. Conținutul generalizat, filosofic al muzicii sale, depașește formele create de predecesori, pe care le desavarșește.

In operele sale a sintetizat implinirile muzicale anterioare, faurindu-și un limbaj inconfundabil și atingand una dintre culmile muzicale universale. Ca toate geniile umanitații, el se ridica deasupra epocii sale, creația sa fiind atotprezenta, depașind timpul și spațiul, ca orice permanența a spiritului uman.

Melodii J.S. Bach

Frederik Magle-Toccata & Fugue in D minor, BWV 565

Passacaglia

Orchestral Suite - No 2 In B Minor Badinerie

Minuet and Badinerie (from Orchestral Suite No. 2 inB Minor)

J.S. Bach: In Dulci Jubilo, BWV 751

Bach -BrandenburgConc  5 - 1

Jesu Joy of Man's Desiring

Arioso

Prelude in C major, BWV 846a

Two-part Invention in E

Bach  Air (from Orchestral Suite No. 3 in D)

Bach -OrchestralSuite 2 - 5

Johann Sebastian Bach G. Gould Ed. French Suites