Detentia si consecintele psihologice ale privarii de libertate

Detentia si consecintele psihologice ale privarii de libertate

DETENTIA SI CONSECINTELE PSIHOLOGICE

ALE PRIVARII DE LIBERTATE

Libertatea, conditia fundamentala a oricarei societati democratice, pentru Seneca, reprezinta lucrul cel mai de pret de pe lume. Libertatea este cea care pune ordine in haosul existentei noastre si se identifica cu autonomia. Autonomia presupune o viata planificata, o scara de valori prin care anumite idealuri sunt puse mai presus de altele (M. Greene, 1988). Nu putem vorbi de libertate fara a tine cont de notiunea care ii arata dimensiunea reala si anume, autoritatea. Asa cum pentru Protagoras din Abdera "omul este masura lucrurilor, a celor ce sunt, ca sunt, a celor ce nu sunt, ca nu sunt"[1], pentru libertate masura este autoritatea. Libertatea si autoritatea sunt doua dimensiuni fundamentale ale experientei umane, iar opunerea lor este doar aparenta . Libertatea presupune autoritate, la nivelul existentei sociale ele nu pot fi intelese complet decat prin prisma corelatiei. Autoritatea intervine in situatia in care un individ are de facut o alegere. Raportul de autoritate este un raport de dependenta intre un agent superior si un agent subordonat, raport care, implica o relatie de supunere rationala si limitata, neidentificabila cu umilirea.

Libertatea individului depinde de capacitatea lui de a face distinctie intre autoritate si pseudo-autoritate. Detentia este o limitare a libertatii persoanei. Atunci cand limitarea de libertate reverbereaza la nivelul interioritatii umane, in psihicul individului se naste nevoia de a actiona pentru redobandirea libertatii pierdute, actiune ce J. Brehm a denumit-o "reactanta psihologica". Dar, limitarea de libertate reprezinta, de fapt, consecinta aparitiei unor forme de devianta si delincventa la un individ sau grup social. Devianta, in sens restrans, consta in "multitudinea comportamentelor ale caror caracteristici apar mai mult sau mai putin ofensatoare, reprobabile, condamnabile si care genereaza sau pot genera, dezaprobare ostilitate si diferite sanctiuni fata de autorii acestora"[3]. Notiunea de devianta poate capata intelesuri diferite in functie de interpretare. Astfel, din punct de vedere sociologic, devianta se refera la orice incalcare sau abatere de la normele scrise sau nescrise ale unei colectivitati care ameninta echilibrul sistemului si da nastere unei sanctiuni, din punct de vedere juridic, devianta se refera la incalcarea normelor juridice, iar din punct de vedere psohologic devianta este o abatere variabila a comportamentului de la normalitatea psihica. De oriunde am privi devianta este o anormalitate care indiferent ce aspect imbraca va fi intotdeauna sanctionata.

ASPECTE PSIHOLOGICE

Nu putem vorbi despre detentie fara a tine cont de notiunea de sanctiune. Asa cum am amintit orice comportament deviant este intotdeuna sanctionat; de societate, de grup, de lege, de morala. Comportamentul deviant duce la producerea unui dezechilibru atat la nivelul psihicului individului dar, mai ales, la nivelul sistemului social din care face parte individul. Sanctiunile de drept penal sunt consecintele pe care legea penala le impune in cazul incalcarii preceptelor sale, masurile de constrangere pe care le atrage comiterea faptelor prevazute de legea penala si, totodata, instrumente de realizare si restabilire a ordinii de drept[4]. Sanctiunile penale sunt necesare pentru a exprima gravitatea abstracta a faptei interzise si intensitatea avertismentului pe care legea panala il adreseaza destinatarilor sai. Dintre sanctiunile penale pedepsele privative de libertate sunt cele mai energice.

Pentru a evalua consecintele psihologice ale pedepsei privative de libertate trebuie sa avem in vedere un factor determinant, si anume, factorul "timp". Timpul este un criteriu esential pentru sistematizarea vietii omenesti[5]. Atitudinea fata de timp este diferita la fiecare dintre participantii la actul de justitie. Astfel, pentru legiuitor, timpul nu reprezinta decat un grad al pericolului social abstract al faptei prevazute de legea penala; pentru judecator timpul reprezinta reflectarea pericolului social concret al faptei comise de individ iar, pentru detinut, timpul este perceput intr-un mod cu totul diferit fata de ceilalti participanti la actul de justitie. Persoana aflata in detentie are constiinta faptului ca intra in inchisoare impotriva vointei sale, cu un statut de subordonare pe termen lung si resimte pierderea libertatii cu atat mai dureros cu cat libertatea era mai bogata in perspective si alternative iar conditiile concrete din penitenciar sunt mai grele .

Din punct de vedere psihologic, detentia determina modificarea caracteristicilor fiecarui element al personalitatii.

Afectivitatea este elementul personalitatii care sufera cele mai intense modificari. Cand pedeapsa este apreciata ca fiind pe masura faptei comise, din punct de vedere afectiv, detinutul exprima o acceptare supusa a tuturor rigorilor vietii de penitenciar. Cad pedeapsa este vazuta ca fiind mai aspra decat fapta comisa, detinutul considera ca i s-a facut o nedreptate si sufera o sanctiune nemeritata. Ca urmare, detinutul va ramane neimpacat, revendicativ si ostil administratiei locului de detinere, dominat de sentimentul de victimizare.

Motivatia persoanelor private de libertate sufera si ea modificari complexe. Justificarea faptei care a atras sanctiunea penala se poate modifica pe parcursul detentie, individul isi poate regandi si reanaliza intregul film al faptelor si, de cele mai multe ori, cauta sa-si perfectioneze actiunile ajutat fiind si de societatea penitenciara. Modificari ale motivatiei se reflecta si la nivelul aspectelor privind viitorul, relatiile familiale sau cu privire la problematica reintegrarii sociale de dupa executarea pedepsei. De cele mai multe ori motivatia ca element al personalitatii este atrofiata iar, tinand cont de alternativele reduse oferite de societate cumulate cu sentimentul de stigmatizare al persoanei care a suferit o sanctiune privativa de libertate, este de inteles comportamentul reticent si uneori chiar bizar al detinutilor.

Motivatia atrofiata implica modificari profunde ale altui element al personalitatii, si anume, al vointei.

Vointa, o alta componenta a personalitatii profund afectata de detentie, ar trebui sa fie un "motor" de mobilizare pentru a depasi obstacolele oferite de viata. La o persoana care a suferit o pedeapsa privativa de libertate vointa nu poate actiona fara sprijinul celorlalte componente ale personalitatii: afectivitatea si motivatia. Dar asa cum am vazut si aceste doua elemente ale persomnalitatii sunt puternic afectate ceea ce duce la inchiderea unui cerc vicios foarte greu de desfacut in conditiile lipsei de preocupare din partea societatii. Studiind comportamentul persoanelor aflate in detentie, se poate constata o accentuare a vointei indreptata spre atingerea unor interese personale: refuzul de hrana pe o anumita perioada, mentinerea tacerii absolute pe un interval hotarat de timp[7] sau acte de bravada. In ce priveste performantele din munca cu greu se poate vorbi despre mobilizarea vointei ci mai degraba se pot pune pe seama obligativitatii.

Temperamentul se manifesta, in mediul penitenciar, la nivel de grup de apartenenta. Astfel s-a constatat o atmosfera caracteristica instalata in camera in care grupul majoritar are un anumit temperament. In cazul flegmaticilor, in camera se instaleaza un climat rece si indiferent, in cazul melancolicilor, se instaleaza un climat linistit si melancolic, in cazul colericilor, se instaleaza un climat tensionat intrerupt de rabufniri ale agresivitatii.

Penitenciarul creeaza un tip aparte de relatii interpersonale care au un continut, o dinamica si modalitati aparte de structurare si manifestare. Aceste relatii interpersonale sunt determinate de urmatorii factori: unul este cadrul specific al penitenciarului ca institutie, mod de organizare, normative, genuri de activitate si altul este specificul populatiei penitenciare, al detinutilor, care prezinta particularitati psihice si morale in general nefavorabile pentru construirea unor relatii psihosociale pozitive. Intre detinuti exista un mare procent de indivizi cu un ego slab, cu o imagine nefavorabila asupra propriei persoane, cu o crescuta nevoie de dependenta si cu imagine neclara sau chiar intunecata a viitorului[8]. Din punct de vedere al relatiilor interpersonale exista o diferentiere neta intre un penitenciar de femei si un penitenciar de barbati. In timp ce un penitenciar de femei este dominat de raritatea evenimentelor negative majore ceea ce duce la concluzia respectarii normativitatii oficiale, la un penitenciar de barbati, nivelul si calitatea relatiilor umane este diferita, aproape tot timpul se intampla cate ceva care polarizeaza interesul unui mare numar de detinuti sau chiar a tuturor. Moralul detinutilor barbati este mult mai scazut comparativ cu cel al femeilor private de libertate.

Individul care executa o pedeapsa privativa de libertate parcurge cateva etape de modificare a personalitatii sale. La inceputul detentiei se remarca "socul depunerii"[9], care este cu atat mai puternic cu cat reactiile emotionale erau mai ordonate in viata de zi cu zi. Dupa o luna doua se instaleaza sentimentul de victimizare, atunci cand detinutul realizeaza amploarea pierderilor din cauza condamnarii si incepe sa-si imagineze handicapul situatiei lui familiale, profesionale si sociale. Destul de repede se instaleaza dezamagirea. Contactul cu mentalitati si stiluri de viata greu de conceput inainte, parasiti de familie, imposibilitatea de a ramane la distanta de partea rea a vietii de grup duce la accentuarea sentimentului de dezamagire. De altfel, sentimentul de dezamagire duce la anularea coordonatelor relatiilor interpersonale bazate pe respect, incredere, atasament. Mai incet sau mai repede se instaleaza la multi detinuti o intoleranta emotionala fata de ambianta penitenciara: procesul incepe cu aspectele privind conditiile fizice ale detentiei (spatiul restrans, mirosuri neplacute, somn dificil, zgomot permanent) si continua cu cele rezultate din relatiile interumane (agresiuni verbale, zvonuri absurde, opinii divergente, umilinte de tot felul care adancesc odata in plus sentimentul singuratatii). Urmeaza o perioada in care se instaleaza resentimentele si in care totul este devalorizat familia, rudele, prietenii si chiar propria persoana. Dupa acesta perioada detinutul se linisteste.

Acestea reprezinta modificarile psihologice pe care le sufera o persoana privata de libertate care nu a mai avut anterior nici un contact cu mediul penitenciar. Cu totul altfel stau lucrurile in cazul unor persoane care, in antecedente, au mai avut contact cu mediul penitenciar. Daca la prima categorie de indivizi privarea de libertate accentuiaza scopul de reeducare a pedepsei, la categoria recidivistilor scopul privarii de libertate se modifica spre functia de neutralizare, care, din pacate, este doar temporara - pe perioada detentiei[10].

Proiect: Calificarea unor bunuri ca fiind proprii sau comune. Proiect: Teoria sistemului mondial

Literatura de specialitate evidentiaza diverse categorii de recidivisti: ocazionali si marginali la J. Pinatel[11], pseudo-recidivisti, recidivisti ordinari si recidivisti din obisnuinta la O. Cannat. Pentru unii recidivistii reprezinta simbolul esecului oricarei masuri de recluziune penala, al neputintei tratamentului penitenciar.

Observarea statistica a infractiunilor si a indivizilor cel mai frecvent sanctionati conduce la formarea imaginii unei delincvente repetitive sau recidivante. Exista astfel, delicte ce implica indivizi care folosesc stupefiante, delicte privind regimul strainilor in care intra, aproape prin definitie, notiunea de recidiva.

Detinuti recidivisti parcurg mai usor unele perioade de detentie iar personalitatea lor este deja destul de modificata in sensul adaptarii la conditiile specifice din mediul penitenciar. Exista la unii detinuti un act de bravada faptul de a ramane putin timp in libertate.

In mod frecvent se constata o adaptare pasiva la conditiile vietii din inchisoare prin adoptarea unei atitudini "filozofice"[12] sau evitarea concentrarii pe anumite probleme incomode. Chiar daca multi dintre detinuti au avut inainte de a veni in penitenciar o personalitate robusta, in timpul executarii pedepsei cu inchisoarea se instaleaza o sensibilitate progresiva la mediu, o intoleranta emotionala, agravata de lipsa posibilitatii de a se sustrage realitatii prin imaginar. La detinuti, instinctul teritorialitatii este inhibat pentru ca nu-si pot marca teritoriul care le-a fost atribuit, agresivitatea are alte forme decat cele violente la care ne-am astepta, crearea dependentei, manipularea informatiilor, distribuirea pachetelor cu alimente, impiedicarea unora sa participe la activitati recreative sunt tot atatea imprejurari care duc la erodare personalitatii umane si la conturarea tot mai evidenta a unui comportament deviant.

Penitenciarul este o institutie patogena care depersonalizeaza individul si-l face sa devalorizeze lumea si pe sine insusi, si ce este mai rau, permite obisnuirea cu acest mediu.

ASPECTE PSIHOSOCIALE

Ca fenomen social criminalitatea lezeaza interesele societatii, iar cei care incalca regulile sunt etichetati ca atare. Sanctiunea pentru acestia este privarea de libertate, unde detinutul este supus efectelor coercitive ale vietii de penitenciar, avand un statut de subordonat fata de lege. Privarea de libertate in mediul penitenciar constituie pentru orice om o situatie de ampla rezonanta in modul sau de viata atat pe durata detentiei, cat si dupa aceea in libertate. In multe cazuri impactul privarii de libertate asupra componentelor personalitatii este dramatic, generand si permanentizand conduite diferite fata de cele avute anterior in mediul liber. Privarea de libertate imbraca mai multe forme. Analizand izolarea psihica si psihosociala, pe de o parte, si privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale intr-un loc de detentie, pe de alta parte, vom constata ca intre ele exista o multitudine de diferente ce prezinta aspecte specifice si manifestari complexe. Deosebirile sunt de ordin fundamental si vizeaza atat latura cantitativa , cat si pe cea calitativa:

a) Din punct de vedere cantitativ - privarea de libertate se intinde pe perioade mai mari sau mai mici, durata condamnarii constituind principalul factor stresor;

b) Din punct de vedere calitativ - privarea de libertate da nastere unei game complexe de framantari psihice si psihologice incepand cu criza de detentie. Privarea de libertate inseamna controlul crimei in societate si mai inseamna inchisoare si detinut.

Fenomenul de devianta este de obicei inteles ca un fapt psihologic desi el este in primul rand sociologic. Daca analizam devianta, procesul este exact invers: nu exista o personalitate devianta, devianta fiind un fenomen colectiv. Cand se vorbeste de devianta, se au in vedere grupuri cu comportamente straine de o anumita colectivitate. Devianta priveste fiinta sociala in intregul ei, si pe acest fond se pot face individualizari. din punct de vedere psihologic, un delincvent poate fi: debil mintal, schizofrenic, psihotic, dar nu in aceasta conta devianta; el este deviant nu prin originea tulburarii sale ci prin apartenenta sa la grupul deviant . Astfel, delincventa este un fenomen al deviantei.

Devianta apare acolo unde societatea traverseaza o criza de adaptare. Pentru Merton, devianta rezulta din disocierea dintre structura sociala si mijloacele la care poate apela individul pentru a-si atinge scopurile. Pentru Szabo, aparitia societatii de masa cu o noua cultura, provoaca pentru individ probleme de adaptare la masinismul si urbanizarea exagerata.

Societatea din mediile de detentie contine o serie de caracteristici care o face sa fie diferita fata de o societate normala. Aceasta societate este o societate de indivizi tensionati permanent de situatia in care traiesc si de relatiile ce se stabilesc intre ei. O determinanta a unei astfel de societati o reprezinta zvonurile - mesaje transmise oral despre evenimente greu de verificat dar cu o semnificatie deosebita pentru colectivitate. Pentru o comunitate penitenciara zvonurile indeplinesc cateva functii distincte; functia informativa, functia de control social, functia de evaziune. Dintre aceste functii, cea mai importanta este functia de control social al membrilor colectivitatii deoarece autorizeaza in final un anumit punct de vedere, o maniera aparte de interpretare a unui eveniment.

Procesul prin care orice societate isi asigura, prin conduitele adecvate ale membrilor sai, consistenta si coeziunea interna, are ca finalitate realizarea unor transformari fundamentale ale comportamentului indivizilor si grupurilor sociale. Transformarile converg, in principal, spre conformitatea membrilor societatii fata de modelul normativ al acesteia, dar si spre prevenirea "devierii" de la acest model prin interiorizarea de catre indivizi a valorilor si normelor sociale, ca mecanisme ale procesului de socializare. Socializarea este si ea un proces complex a carui finalitate este integrarea sociala realizata prin actiunea factorilor de socializare institutionalizati si neinstitutionalizati. Diferitele esecuri ale socializarii se asociaza cu aparitia si proliferarea unor forme de devianta si delincventa la anumiti indivizi sau grupuri sociale.

Dintre aspectele psihosociale ale mediului penitenciar se delimiteaza cateva constante.

Astfel, frustrarea este resimtita cu deosebita tarie si pe planul timpului. Organizarea impusa si in general foarte monotona a timpului, programul zilnic sever reglementat, timpul liber, atat cat este, fiind si el impus mai cu seama in primele perioade ale detentiei, provoaca sentimentul de frustrare continua si, in consecinta, mareste agresivitatea detinutului.

Socul incarcerarii, contactul cu subcultura celulei, determina pe detinut sa-si formeze o noua viziune asupra propriei persoane si sa elaboreze o "strategie de supravetuire"[14].

Din punct de vedere psihosocial, populatia de detinuti dintr-o institutie penitenciara reprezinta un grup uman care inainte de toate, are caracteristicile oricarui grup. Astfel, se pot identifica statuturi si roluri formale sau informale, apar liderii formali si informali care au un cuvant greu de spus in existenta si manifestarile intregului grup. Grupul se supune unor norme care nu sunt neaparat identice cu cele dorite de conducerea penitenciarului, precum pot exista si "traditii" transmise de la o "generatie" la alta de detinuti. De asemenea, apare si un limbaj specific folosit cu precadere in scopul comunicarii dintre detinuti spre a-si camufla intentiile.

In cadrul grupului de detinuti apar si fenomene socioafective (de atragere, de respingere, de ignorare) dintre indivizi. Spre deosebire de societatea normala, in grupul de detinuti aceste fenomene socioafective apar cu deosebita virulenta; atat prieteniile cat si ostilitatile sunt "pe viata si pe moarte", fapt care, nu o data, afecteaza atat climatul organizational, cat si starea de disciplina a detinutilor.

RECUPERAREA SOCIALA A

INFRACTORULUI

Politica de tratament este de la inceput o orientare penitenciara menita sa redea condamnatului o sansa veritabila de a redeveni un om liber. Este vorba despre "principiul umanist" care recunoaste detinutului dreptul la tratamentul de resocializare. In literatura de specialitate notiunea de tratament desemneaza masurile de prevenire in special al recidivei la persoanele care sunt supuse privarii de libertate.

Istoria ideii de tratament, este a unei discipline care oscileaza intre drept, medicina, politica si morala. De aceea, politica de tratament a fost criticata de cei care gandeau ca este imposibil sa judeci delincventul, din moment ce deseori societatea are mai multa responsabilitate decat el in ceea ce priveste infractiunea comisa. In medicina, tratamentul are ca obiectiv intoarcerea la starea de sanatate normala a individului sau macar o apropiere de aceasta stare. Din punct de vedere al penologiei, corpul social se comporta ca un organism viu care reactioneaza la o leziune.

A vorbi despre tratament inseamna a admite ca delincventul are ceva special care se adauga calitatii sale de om, fara a fi inerent acestuia. Ideea de tratament implica prezenta la delincvent a unor structuri psihice specifice care se suprapun pe structurile personalitatii normale. A defini anormalitatea prin inadaptare sociala inseamna a accepta ideea ca individul trebuie sa se inscrie normelor unei anume societati oricum ar fi ea constituita si condusa.

Pedeapsa compenseaza trecutul si este necesar sa se impuna vinovatului o pedeapsa daca nu dorim sa-l excludem pe acesta din societate. Reintegrarea sociala nu poate fi acordata decat cu acest pret pentru ca nici o societate nu poate exista fara un minim de norme si mijloace de coercitie pentru indivizii care nu se conformeaza normelor.

Rolul primordial in resocializarea detinutului intr-un mediu penitenciar il detine educatorul. Educatorul trebuie sa faciliteze apropierea de el a detinutului, sa stabileasca relatia dintre infractiune si constantele personalitatii acestuia, sa pregateasca terenul unei noi raportari la volorile sociale dupa executarea pedepsei.

Resocializarea ca o "rupere completa de trecut" actioneaza la nivelul restructurarii profunde a personalitatii delincvente, in ideea prevenirii recidivei, a asigurarii unor conditii de viata compatibile cu statutul demnitatii umane si cu normele sociale, precum si incadrarea in roluri sociale si relatii interumane normale.

In conceptia structural-functionalista a lui Parsons, principala conditie a stabilitatii si conservarii sistemului social o constituie existenta unui consens al membrilor societatii asupra normelor si valorilor fundamentale, care determina motivatiile actiunii[15]. Conformitatea cu indicatiile normative si cu reperele evaluative ale societatii reprezinta o necesitate imperativa pentru viata indivizilor, tot asa cum adaptarea sau integrarea constituie trebuinte functionale obligatorii pentru realizarea unei actiuni sociale moral adecvate.

Procesul de conformare la exigentele ordinii sociale este denumit socializare, proces  prin care prin interiorizarea normelor si valorilor grupului social, individul devine actor al sistemului. Intrucat prin ele insele, sanctiunile nu garanteaza conformarea indivizilor, procesul de socializare intervine ca un mecanism de control social care asigura ca normele si valorile sociale vor fi invatate sau asimilate, devenind parte integranta a personalitatii delincventului. Socializarea se afla intr-o legatura de interdependenta cu imitatia, adaptarea, integrarea sociala sau culturala.

Este evident ca functia terapeutica a justitiei trebuie prelungita si in timpul executarii pedepsei cu inchisoarea si dupa liberarea detinutului. Politica penitenciara va trebui insa abordata in contextul politicii sociale obisnuite - invatamant, sanatate, servicii - fara a face din ea un domeniu distinct. Aceasta inseamna a recunoaste ca viata de zi cu zi dintr-un penitenciar este mai complexa decat viata dintr-o societate normala.

Bibliografie

- Florian, Ghe., 1996, Psihologie penitenciara - studii si cercetari, Editura Oscar Print,             Bucuresti.

- Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T. 1997, Psihologie judiciara, Casa de editura si presa             "SANSA" - S.R.L., Bucuresti.

- Petcu, M., 1999, Delincventa - repere psihosociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca

- Radulescu, S. M., 1994, Homo sociologicus - rationalitate si irationalitate in actiunea             umana, Casa de editura si presa "SANSA" - S.R.L., Bucuresti.

- Turliuc, M. N., 2007, Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Institutul             European, Iasi.