Datoriile comune ale sotilor: Regimul juridic al datoriilor comune ale sotilor

Potrivit dispozitiilor art. 32 C.fam., „Sotii raspund cu bunurile comune pentru:

a) cheltuielile facute cu administrarea oricaruia dintre bunurile lor comune;

b) obligatiile ce au contractat impreuna;

c) obligatiile contractate de fiecare dintre soti pentru implinirea nevoilor obisnuite ale casniciei;

d) repararea prejudiciului cauzat prin insusirea de catre unul din soti a unor bunuri proprietate publica, daca prin aceasta au sporit bunurile comune ale sotilor.”

a) Cheltuielile facute cu administrarea bunurilor comune [art. 32 lit. a) C.fam.]

Din aceasta categorie fac parte cheltuielile facute pentru conservarea, intretinerea si repararea bunurilor comune. Desi textul vorbeste numai de cheltuielile facute cu administrarea bunurilor comune, tot in aceasta categorie trebuie incluse si cheltuielile facute cu insasi dobandirea lor.

S‑a apreciat in doctrina ca, intrucat textul legii mentioneaza cheltuielile „facute”, nu este suficient numai ca scopul sau cauza impulsiva sa fie o cheltuiala de administrarea bunurilor comune, ci este necesar ca acest scop sa fie indeplinit .

Analizand dispozitiile art. 32 C.fam., se poate formula concluzia ca legiuitorul, pentru a determina care anume obligatii urmeaza a fi satisfacute din bunurile comune, a folosit, in principal criteriul naturii acestora, dar si pe cel al modului de contractare. Astfel, pe de o parte, se mentioneaza cheltuielile facute cu administrarea bunurilor comune sau obligatiile privind nevoile obisnuite ale casniciei, iar, pe de alta parte, obligatiile „contractate impreuna” sau de „fiecare din soti”.

b) Obligatiile contractate de soti impreuna [art. 32 lit. b) C.fam.]

Trebuie considerate comune, potrivit art. 32 lit. b)
C.fam., acele obligatii pentru asumarea carora art. 35 alin. (2) C.fam. cere parti­ciparea efectiva a sotilor la incheierea actului juridic pentru a‑si exprima un consim­tamant expres. Daca s‑ar accepta ideea ca dispozitiile art. 35 lit. b) C.fam. vizeaza orice fel de obligatii, indiferent de cauza lor, cu singura conditie de a fi asumate de soti impreuna, inseamna ca sotii pot, prin conventii incheiate cu terte persoane, sa preju­dicieze interesele comunitatii de bunuri, ceea ce nu este admisibil[1].

Legiuitorul mentionand ca este vorba despre obligatii contractate, inseamna ca vor intra in aceasta categorie nu numai obligatiile asumate prin acte juridice bilate­rale, ci si cele constatate prin acte juridice unilaterale, intrucat legea prezuma ca s‑au facut in interesul comun al casniciei[2].

c) Obligatiile contractate de fiecare dintre soti pentru implinirea nevoilor obisnuite ale casatoriei [art. 32 lit. c) C.fam.]

Scopul pentru care sunt contractate aceste datorii este elementul determinant in considerarea lor ca datorii comune. Aceste obligatii isi pot avea originea fie intr‑un act juridic unilateral, fie intr‑unul bilateral, insa asumate de un singur sot, fiindca daca ar fi contractate de ambii soti, ar face parte din categoria celor retinute de art. 32 lit. b) C.fam.

Dintre „nevoile obisnuite ale casatoriei”, aflate, evident, in permanenta schimbare in functie de evolutia societatii, fac parte: procurarea de alimente, plata taxelor si a im­pozitelor, cheltuielile facute cu achizitionarea obiectelor casnice, pentru medica­mentele necesare tratarii unor boli de care sufera un membru al familiei si chiar si cele facute cu procurarea unor obiecte de uz personal (imbracaminte etc.), desi acestea din urma sunt bunuri proprii [art. 31 lit. c) C.fam.].

d) Obligatia de a repara prejudiciul cauzat prin insusirea ilicita a unor bunuri proprietate publica [art. 32 lit. d) C.fam.]

Categoria de obligatii la care se refera art. 32 lit. d) C.fam. nu izvoraste din acte juridice reprezentand manifestari licite de vointa, ci isi au sursa in comiterea, de catre unul dintre soti, a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii avutului public.

Consideram si noi, alaturi de alti autori[3], ca, de lege ferenda, o atare raspundere se impune a fi instituita nu numai pentru ipoteza insusirii unor bunuri apartinand proprietatii publice, ci si in cazul bunurilor proprietate privata, cu atat mai mult cu cat legea fundamentala ocroteste si garanteaza in mod egal proprietatea, indiferent de titular.

Regimul juridic al datoriilor comune ale sotilor

Asa cum rezulta din prevederile art. 33 si 34 C.fam., exista o corespondenta intre natura creantei si categoria de bunuri din care poate fi satisfacuta. Bunurile comune nu pot fi urmarite decat de creditorii comuni ai sotilor. Creditorii personali se pot indrepta, in principiu, numai asupra bunurilor proprii ale sotului debitor, insa, daca acestea sunt neindestulatoare, ei pot cere impartirea bunurilor comune in proportia necesara pentru acoperirea creantei lor. Se observa ca nu se realizeaza o abatere de la regula fiindca, in masura in care bunurile comune s‑au impartit, ele au devenit proprii ale sotului debitor si astfel pot fi urmarite de creditorii personali.

La randul lor, creditorii comuni ai sotilor isi pot indrepta pretentiile si asupra bunurilor proprii ale acestora, daca cele comune nu sunt indestulatoare pentru satis­facerea creantelor lor.

Aceasta ordine de urmarire a bunurilor sotilor are un caracter imperativ si, prin urmare, nu se pot accepta abateri de la ea, nici in cazul in care obligatia ar fi solidara.

Contributia sotilor la datoriile comune in timpul casatoriei trebuie sa fie egala. Cu ocazia impartirii bunurilor comune se va stabili si contributia la datoriile comune, desigur, proportionala cu partea din comunitate cuvenita fiecarui sot.

3.2.6. Aspecte patrimoniale in dreptul familiei derivand din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale

Sotii pot fi asociati sau, respectiv, actionari in orice tip de societate comerciala.

O prima situatie ce poate aparea este aceea in care ambii soti participa cu bunuri comune la constituirea sau la majorarea capitalului social al unei societati comerciale.

Profitul[5] obtinut din activitatea comerciala, precum si cota‑parte ce revine sotilor asociati in cazul excluderii sau al retragerii din societate ori in cazul dizolvarii societatii comerciale vor fi bunuri comune.

A doua situatie este aceea in care numai unul dintre soti participa la constituirea capitalului social al unei societati comerciale cu bunurile comune.

Solutia difera dupa cum bunul comun este unul mobil sau imobil.

a) Cand este vorba de un bun mobil, actul prin care bunul este adus la capitalul social poate fi incheiat de catre sotul asociat sau actionar fara consimtamantul celuilalt sot in baza mandatului tacit instituit prin art. 35 alin. (2) C.fam. In acest caz insa, beneficiile obtinute si cota‑parte ce se cuvine sotului asociat la dizolvarea socie­tatii sau la retragerea ori la excluderea sa din societatea comerciala vor fi tot bunuri comune, intrucat sunt dobandite in timpul casatoriei, ca fructe civile ale unor bunuri comune.

b) Cand bunul comun adus la capitalul social este imobil, unul dintre soti nu va putea dispune de el fara consimtamantul expres al celuilalt.

Daca acest consimtamant a fost obtinut, iar bunul a intrat in patrimoniul societatii comerciale in mod valabil, profitul si sumele acordate la dizolvarea societatii comer­ciale vor fi bunuri comune.

Relativ la profitul obtinut, urmeaza a se face distinctie asemanatoare aceleia care apare in doctrina in legatura cu salariul.

Cat timp profitul nu a fost incasat, sotul asociatului nu le poate revendica, pentru ca dreptul la dividende este unul social, fundamental al fiecarui asociat si nu poate fi instrainat decat prin conventia partilor[6].

Dupa incasarea lor de catre sotul asociat, profitul intra in patrimoniul comun al sotilor.

In cazul in care asociatul a dispus de bunul comun fara consimtamantul sotului, clauza corelativa din contractul de societate va fi lovita de nulitate absoluta, intrucat au fost incalcate limitele mandatului tacit reciproc prevazute expres in Codul familiei.

3.2.7. Impartirea bunurilor comune ale sotilor

a) Impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei

In timpul casatoriei, impartirea bunurilor are caracter de exceptie, putandu‑se face la cererea unuia dintre soti sau a creditorilor personali ai sotilor, insa numai pentru „motive temeinice”. Legiuitorul nu determina ce se va intelege prin „motive temeinice”, clarificarea continutului acestei notiuni ramanand in sarcina doctrinei si a practicii judiciare.

• Impartirea ceruta de unul dintre soti

Asa cum rezulta din prevederile art. 36 alin. (2) C.fam., bunurile comune se pot imparti la cererea unuia dintre soti, pentru motive temeinice, fie in intregime, fie numai in parte. Bunurile astfel impartite devin bunuri proprii, iar cele care nu au fost impartite, precum si cele care se vor dobandi ulterior, raman bunuri comune.

Practica judiciara a apreciat, in diferitele solutii de speta, ca este, spre exemplu, motiv temeinic impiedicarea, dupa despartirea in fapt, a unui sot de catre celalalt de a participa la folosirea sau la administrarea bunurilor comune[7]. Simpla despartire in fapt nu constituie un motiv temeinic pentru impartirea bunurilor comune, decat coroborata cu alte imprejurari, ca aceea ca unul dintre soti instraineaza sau distruge bunurile comune ramase in posesia sa sau le ascunde cu intentia de a si le insusi . Reprezinta, de asemenea, imprejurare de natura a justifica impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei, faptul ca sumele de bani ce constituie bun comun sunt depuse la C.E.C. pe numele unuia din soti, care‑l impiedica pe celalalt sa le folo­seasca pentru nevoile casniciei , sau ca, dupa despartirea in fapt, prin alungarea de la domiciliu a sotiei, sotul traieste in concubinaj cu o alta femeie in casa construita in timpul casatoriei . Folosirea, dupa separatia in fapt, instrainarea, degradarea bunu­rilor comune de catre unul din soti sunt considerate „motive temeinice”, justificand impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei .

Eseu: Politica regionala a Uniunii Europene - oportunitati pentru Romania Referat: Dezvoltarea autosustinuta a comunitatii prin identificarea si utilizarea eficienta a resurselor

Fostul Tribunal Suprem s‑a pronuntat in sensul ca, in cazul savarsirii de catre unul dintre soti a infractiunilor de furt sau de abuz de incredere, cererea de impartire a bunurilor comune este justificata prin existenta hotararii de condamnare[12].

Impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei se poate face numai prin hotarare judecatoreasca. Conventia sotilor in aceasta privinta este inadmisibila, fiind lovita de nulitate absoluta[13].

„In timpul casatoriei” reprezinta perioada la care se refera art. 36 alin. (2) C.fam. si inseamna intervalul cuprins intre incheierea casatoriei si ramanerea irevocabila a hotararii de divort[14].

• Impartirea ceruta de creditori

Astfel cum am aratat deja, creditorii personali ai unuia dintre soti, in masura in care nu‑si pot satisface creanta prin urmarirea bunurilor proprii ale sotului debitor, pot cere impartirea bunurilor comune, pentru ca, partea ce va reveni sotului debitor, sa poata fi urmarita pana la satisfacerea in intregime a creantei.

Acest drept de urmarire, credem si noi alaturi de alti autori[15], apartine tuturor credi­torilor personali, si nu numai celor chirografari, intrucat legea nu face nicio distinctie .

Creditorii personali vor putea cere impartirea bunurilor comune numai in masura necesara acoperirii creantei lor, ei fiind in acelasi timp obligati sa urmareasca, in prea­labil, bunurile proprii ale sotului debitor, ordinea instituita de lege avand un caracter imperativ, astfel ca, daca nici unul dintre soti nu invoca beneficiul de discutiune, el va trebui ridicat de instanta din oficiu[17].

b) Impartirea bunurilor comune la desfacerea casatoriei

La desfacerea casatoriei, potrivit art. 36 alin. (1) C.fam., bunurile comune se pot imparti prin invoiala sotilor si numai in cazul in care acestia nu se inteleg va hotari instanta de judecata.

In ceea ce priveste forma conventiei pe care sotii pot sa o incheie cu privire la impartirea bunurilor comune, legea nu distinge, astfel incat ea va trebui supusa nor­melor dreptului comun, fara a se omite ca, in unele cazuri, forma autentica a acesteia este ceruta ad validitatem.

• Stabilirea cotei cuvenite fiecarui sot

Codul familiei nu prevede niciun criteriu dupa care instantele judecatoresti sa procedeze la stabilirea cotelor ce se cuvin sotilor din bunurile comune. Pornindu‑se de la existenta relatiilor de casatorie, ca un prim criteriu, coroborat si cu egalitatea sotilor din toate punctele de vedere, concluzia ar putea fi stabilirea, in toate cazurile, a unor cote egale pentru fiecare. Aceasta concluzie nu poate fi acceptata, intrucat s‑ar putea ajunge la situatia inechitabila ca, oricat de mica ar fi contributia unui sot la dobandirea bunurilor comune sau chiar daca aceasta ar lipsi in totalitate, el sa bene­ficieze, totusi, de o cota de jumatate din aceste bunuri. Criteriul care se impune a fi folosit, acceptat fiind si de practica noastra judecatoreasca, este acela al contributiei efective a fiecarui sot la dobandirea bunurilor comune, astfel incat, cu ocazia parta­jului se poate ajunge la situatia unor cote inegale sau chiar ca unul dintre soti sa nu primeasca nimic, atata vreme cat nu a avut vreo contributie la dobandirea bunurilor[18].

Tot practica judiciara a fost aceea care a stabilit ca trebuie recunoscuta si contri­butia acelui sot care nu a fost angajat si nu a avut venituri, luandu‑se in considerare munca depusa in gospodarie; tot astfel se va lua in calcul si munca femeii pentru cresterea copiilor[19].

Se va tine seama si de faptul ca unul dintre soti a distrus o parte din bunurile comune. De asemenea, daca, dupa despartirea in fapt, unele bunuri au ramas in folosinta exclusiva a unuia dintre soti, cu ocazia partajului, instanta va avea in vedere valoarea lor de la momentul despartirii sotilor[20].

La impartirea bunurilor comune trebuie avuta in vedere contributia fiecarui sot la dobandirea totalitatii bunurilor comune si nu a fiecarui bun in parte[21] si, de asemenea, se va lua in calcul inegalitatea veniturilor si faptul ca unul dintre soti a platit ratele din pretul cu care bunurile au fost achizitionate .

• Procedura impartirii bunurilor comune

Dispozitiile legale care guverneaza procedura de solutionarea cererilor care au ca obiect impartirea bunurilor comune sunt cele de drept comun, respectiv art. 673¹-673¹⁴ din Codul de procedura civila[24], la care se adauga dispozitiile Codului familiei si ale Codului civil (art. 728 si urm.).

La inceput, se cuvine facuta precizarea ca dreptul la actiunea in impartirea bunu­rilor comune nu se prescrie[25].

Instanta competenta material este judecatoria, indiferent de valoarea masei parta­jabile si indiferent daca impartirea bunurilor comune se solicita concomitent cu actiunea principala de desfacerea casatoriei sau separat[26].

Potrivit art. 673⁶ din Codul de procedura civila, daca pentru formarea loturilor sunt necesare operatii de masuratoare, evaluare si altele, pentru care instanta nu are date suficiente, va pronunta o incheiere prin care va stabili calitatea de copartasi a par­tilor, cotele ce li se cuvin, bunurile supuse impartelii si creantele nascute din starea de proprietate comuna pe care codevalmasii le au unii fata de altii. Daca, dupa pronuntarea acestei incheieri si inainte de darea hotararii de imparteala, se constata ca au fost omise unele bunuri, instanta va putea da o noua incheiere care va cuprinde bunurile omise. Scoatere unui bun cuprins din eroare in masa de impartit va putea fi facuta de instanta cu acordul codevalmasilor. Toate aceste incheieri pot fi atacate cu apel sau, dupa caz, cu recurs, odata cu fondul, fiind supuse acelorasi cai de atac ca si hotararea data asupra fondului procesului.

In continuare, instanta va trece la formarea si la atribuirea loturilor sau la vanza­rea bunurilor prin buna invoiala ori la licitatie publica, in cazul in care impartirea in natura nu este posibila[27]. La formarea loturilor, instantele de judecata trebuie sa tina seama de acordul partilor, marimea cotelor, natura bunurilor, domiciliul si ocupatia partilor, de faptul ca unul dintre codevalmasi, inainte de a se cere imparteala, a facut constructii, imbu­natatiri cu acordul celuilalt sau altele asemenea.

In practica judiciara s‑a decis ca, in cazul in care fostii soti nu doresc sa realizeze o impartirea bunurilor comune dobandite in timpul casatoriei, ci numai transfor­marea starii de devalmasie intr‑una de indiviziune, actiunea lor, avand drept scop determinarea cotelor ce li se cuvin si stabilirea bunurilor din comunitate, este admisi­bila. O astfel de hotarare judecatoreasca va avea autoritate de lucru judecat in privinta cotelor stabilite si a bunurilor ce urmeaza a fi impartite chiar in fata instantei careia i se va solicita, ulterior, impartirea bunurilor comune.

In cazul in care imparteala nu se poate realiza in niciuna din modalitatile preva­zute de lege, instanta va hotari inchiderea dosarului.

• Efectele hotararii de impartire

Odata ramasa definitiva hotararea de partaj, bunurile comune devin proprii, potrivit cotelor stabilite de instanta.

Hotararile de partaj au un caracter declarativ, si nu constitutiv, fiecare coproprietar fiind considerat proprietarul exclusiv al bunurilor ce i s‑au atribuit de la data doban­dirii lor si ca niciodata nu a fost proprietar asupra celorlalte bunuri (art. 786 C.civ.). In cazul sotilor insa, efectul hotararii de impartire retroactiveaza numai pana la data desfacerii sau a incetarii casatoriei, moment pana la care regimul juridic al bunurilor a fost acela al devalmasiei si numai dupa acea data pe cote‑parti.

Hotararea de partaj ramasa definitiva si investita cu formula executorie constituie titlu executoriu, putand fi pusa in executare, chiar daca prin actiune nu s‑a cerut si instanta n‑a dispus predarea efectiva a bunurilor.

Dreptul de proprie­tate in devalmasie se mentine si dupa desfacerea casatoriei pana la realizarea impar­tirii bunurilor comune, pentru argumentul hotarator ca si in aceasta perioada dreptul fiecaruia din fostii soti este numai determinabil sau, cum afirma un alt autor , „dreptul de proprietate asupra bunurilor comune ale fostilor soti ( . ) nu este inca divizat, ci numai de esenta divizibila”.

c) Impartirea bunurilor in cazul incetarii casatoriei

In situatia incetarii casatoriei ca urmare a mortii unuia dintre soti, impartirea bunu­rilor comporta doua operatii succesive, prima constand in determinarea cotei care se cuvine sotului supravietuitor din masa bunurilor comune si a doua in deter­minarea cotei acestuia in calitate de mostenitor, potrivit dispozitiilor Legii nr. 319/1944[29].

d) Impartirea bunurilor comune in cazul desfiintarii casatoriei

Casatoria declarata nula sau anulata fiind considerata ca niciodata nu a existat, efect de esenta sanctiunii nulitatii, nu se pune problema impartirii bunurilor comune, regimul bunurilor dobandite sub durata casatoriei aparente fiind acela de drept comun, la fel ca in cazul concubinilor. Nu mai putin insa trebuie precizat ca actele juri­dice de conservare, de administrare ori de dispozitie, incheiate de cei formal casa­toriti cu terte persoane, trebuie considerate valabile, interesul care se impune ocrotit fiind acela al tertilor care erau pusi in fata unei aparente pe care nu aveau cum sa o ignore.

De la regula generala a retroactivitatii nulitatilor, Codul familiei consacra o insemnata derogare in favoarea sotilor care au fost de buna‑credinta la incheierea casatoriei, ignorand viciul care a atras anularea acesteia.

Astfel cum rezulta din prevederile art. 23 si art. 24 C.fam., „Sotul care a fost de buna‑credinta la incheierea casatoriei, declarate nula sau anulata, pastreaza, pana la data cand hotararea instantei judecatoresti ramane definitiva, situatia unui sot dintr‑o casatorie valabila” si, ca o consecinta, „cererea de intretinere a sotului de buna‑cre­dinta si raporturile patrimoniale dintre barbat si femeie sunt supuse, prin asemanare, dispozitiilor privitoare la divort”.

In situatia anularii casatoriei, cand doar unul dintre soti a fost de buna‑credinta, la impartirea bunurilor se va face aplicarea dispozitiilor legale privi­toare la divort.