Patrimoniul si drepturile patrimoniale sistemul drepturilor reale

§ 1. Notiunea de patrimoniu

1. Preliminarii. Scurt istoric. Conceptul general. Desi prevaleaza interpretarea sa juridica, notiunea de patrimoniu semnifica intr-o acceptiune speciala, derivata din latinescul "patrimonium" un bun mostenit de la parinti, o avere parinteasca . Termenul de patrimoniu mai este utilizat si pentru a defini totalitatea bunurilor materiale care apartin unei colectivitati, unui popor, considerate ca o mostenire stramoseasca, transmisa din generatie in generatie .

Plecand de la limbajul curent, in care intalnim diverse expresii cum ar fi patrimoniu artistic, patrimoniu istoric, patrimoniu national, cuvantul a fost preluat in dreptul international public in conceptul de patrimoniu comun al umanitatii si folosit in legatura cu resursele naturale ale marii libere si cu atmosfera. In aceeasi ordine de idei, este consacrata in dreptul roman notiunea de patrimoniu cultural national atat in art. 1 alin. 1 si 2 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului national mobil cat si in art. 2 alin.1 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Notiunea juridica de patrimoniu poate fi intalnita in diferite acte normative. Este suficient sa subliniem numeroasele utilizari ale acestui concept in Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice si juridice Astfel, printre conditiile de fond sau elementele constitutive ale oricarei persoane juridice, art.26 lit.e din Decretul nr.31/1954 prevede constituirea sau existenta unui 'patrimoniu propriu si autonom'. De asemenea, termenul mai este folosit de legiuitorul roman in acelasi act normativ in textele referitoare la reorganizarea, dizolvarea si lichidarea persoanelor juridice.

Termenul poate fi intalnit frecvent si in textele unor legi mai recente, cum sunt: art.2 din Legea nr.31/1990 privind societatile comerciale; art.5 si art.19-20 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciale; art.35 alin.2 din Legea nr.18/1991, dar si in art.6. alin. (2) lit. f) din O.G. nr.26/2000 referitoare la asociatii si fundatii, aprobata cu modificari prin Legea nr. 246/2005. Potrivit art. 121 din Legea 215/2001 privitoare la administratia publica locala constituie patrimoniul unitatii administrativ-teritoriale bunurile mobile si imobile care apartin domeniului public si privat al acesteia, precum si drepturile si obligatiile cu caracter patrimonial pe care o asemenea unitate administrativa la are sau le poate avea.

Conceptul de patrimoniu este utilizat expres si in unele dispozitii ale Codului civil roman referitoare la separatia de patrimonii pe care o pot solicita creditorii unei succesiuni si legatarii cu titlu particular, daca legatul are ca obiect o suma de bani, pentru a opri confuziunea sau unirea patrimoniului succesoral cu patrimoniul propriu al mostenitorului cu vocatie universala^[4]. Procedand astfel, ei vor avea dreptul de a fi platiti din valoarea activului succesoral, fara a fi obligati sa suporte concursul creditorilor proprii ai mostenitorului, ceea ce ar avea loc daca s-ar realiza confuziunea celor doua patrimonii.

Conceptul juridic de patrimoniu, asa cum este el receptat astazi, s-a dezvoltat pe etape. Prima notiune de patrimoniu, si anume aceea exprimand un ansamblu de bunuri legate intre ele printr-un caracter care le este comun, a fost aceea a unui patrimoniu colectiv compus dintr-un ansamblu de bunuri afectate folosintei comune a grupului, prin opozitie cu bunurile altui grup de persoane. Un asemenea patrimoniu dura atat timp cat dura grupul.

In dreptul roman, odata cu aparitia notiunii de personalitate juridica^[6] si recunoasterea ei nu numai lui pater familias ci si membrilor familiei se asista la nasterea unui altfel de patrimoniu: pater familias era titularul acestuia, dar activitatea fiecarui membru al familiei profita patrimoniului in virtutea unitatii familiale a acestuia .

Patrimoniul^[9] nu era decat un ansamblu de bunuri corporale, necuprinzand nici activ nici pasiv. De abia din momentul in care creditorul a incetat sa isi mai execute creanta asupra persoanei insesi a debitorului si s-a indreptat asupra bunurilor acestuia, s-a considerat ca datoria era o valoare cuprinsa intr-o universalitate si ca reprezentarea legaturii dintre activ si pasiv se facea prin intermediul persoanei. Cu toate ca dreptul roman a stabilit o conexitate intre persoana si patrimoniu nu a creat si o teorie generala a patrimoniului. Dreptul succesoral roman, care impunea eredelui obligatii ultra vires, avea ca si obiectiv principal de a asigura continuitatea persoanei lui pater familias, tinut la a-si onora obligatiile fata de divinitati. Instituind un mostenitor, pater familias desemna pe cineva care sa ii onoreze datoriile. De abia prin Institutele lui Gaius, preluate de Institutele lui Justinian, s-a creat un sistem al dreptului conceput in functie de persoane, bunuri si actiuni.

Notiunea de universitates, folosita de asemenea de dreptul roman, nu se referea strict la patrimoniul asa cum il concepem astazi. Universitates erau grupari de persoane dotate cu bunuri, dar si cu datorii (mai ales cetatile) sau mase de bunuri si datorii (fundatiile).^[14] Tehnica producea acelasi rezultat ca si personalitatea juridica, fara insa a recurge la acest concept. Fara a accentua personalitatea juridica, romanistii medievali si mai ales autorii medievali de drept canonic au distins universitates personarum (grupuri de persoane) si universitatis rerum (ansambluri de bunuri) care au fost diferentiate la randul lor in universalitati de drept si universalitati de fapt. Canonistii au degajat caracteristica de baza a universalitatilor de drept prin maniera lor de a exista independent de continutul lor, de identitatea si de variabilitatea componentelor pe care acestea le cuprindeau . Aceasta viziune a fost receptata in Vechiul Drept si a fost mentinuta in Codul Civil francez.

Inainte de a defini notiunea actuala de patrimoniu este necesar sa precizam ca din punct de vedere structural raportul juridic civil este alcatuit, de regula, din trei elemente: subiecte, continut si obiect.

Subiecte ale raportului juridic pot fi persoanele fizice si juridice. Prin continutul raportului juridic civil intelegem drepturile subiective si obligatiile corelative, care se nasc in favoarea si respectiv sarcina subiectelor sau partilor sale. Obiectul raportului juridic consta in actiunea sau inactiunea (conduita sau prestatia) la care este indrituit subiectul activ si la care este indatorat subiectul pasiv .

Drepturile si obligatiile subiectelor raportului de drept civil sunt susceptibile de diverse clasificari in functie de anumite criterii^[18]. Una dintre cele mai importante clasificari este in drepturi si obligatii patrimoniale si drepturi si obligatii nepatrimoniale. Drepturile si obligatiile patrimoniale sunt acelea care au continut economic, adica pot fi evaluate in bani. Dimpotriva, drepturile si obligatiile nepatrimoniale sunt lipsite de valoare economica si nu pot fi evaluate in bani.

Termenul de patrimoniu se circumscrie exclusiv sferei drepturilor si obligatiilor patrimoniale. Dar, asa cum s-a aratat in doctrina juridica, drepturile si obligatiile patrimoniale ale unei persoane pot fi abordate in doua moduri^[19]. In primul rand, fiecare drept si fiecare obligatie apartinand unui subiect de drept civil poate fi analizat sau analizata de sine statator, separat, in propria sa individualitate, facand abstractie de orice legatura cu celelalte drepturi si obligatii ale aceleasi persoane, adica ut singuli .

Pentru intelegerea si definirea notiunii de patrimoniu ne intereseaza insa cel de-al doilea mod de abordare. Astfel, drepturile si obligatiile patrimoniale pot fi privite globalist, ca o totalitate sau 'universalitate juridica apartinand unei persoane, facand abstractie de individualitatea fiecarui drept si fiecarei obligatii in parte. Acest mod de abordare a drepturilor si obligatiilor ne conduce la notiunea de patrimoniu'^[21].

Chiar daca drepturile nepatrimoniale nu fac parte din patrimoniu, fiind prin ele insele neevaluabile din punct de vedere pecuniar, vatamarea lor prin fapte ilicite cauzeaza un prejudiciu care atrage angajarea raspunderii civile delictuale impotriva autorului faptei prejudiciabile fapt ce duce la posibilitatea ca titularul dreptului nepatrimonial (de exemplu, dreptul la imagine) incalcat sa ceara repararea materiala a prejudiciului. Deoarece obiectul dreptului de a cere repararea prejudiciului este evaluabil in bani, acest drept intra in   continutul patrimoniului persoanei prejudiciate .

Concluzionand, aratam ca valoarea pecuniara a drepturilor si obhligatiilor care compun patrimoniul nu inseamna ca acestea au intotdeauna ca obiect sume de bani, ci ca obiectul acestor drepturi si obligatii este evaluabil in bani.

Criteriul evaluarii banesti este criteriul principal pentru   aprecierea caracterului patrimonial al drepturilor si obligatiilor. In alte opinii s-a facut referire la gradele de patrimonialitate, ca elemente definitorii ale drepturilor si obligatiilor componente ale patrimoniului. Astfel, gradul de patrimonialitate creste daca bunul obiect al dreptului sta cat mai mult intr-un patrimoniu si daca sirul generatiilor la care se transmite pentru cauza de moarte este cat mai lung . Aceasta opinie se apropie foarte mult de dimensiunea sociologica a patrimoniului .

In orice caz, consideram, alaturi de alti autori^[25] ca pecuniaritatea (atributul de a fi evaluabil in bani) este definitorie pentru a caracteriza notiunea juridica de patrimoniu .