Raspunderea disciplinara - forma a raspunderii juridice

1. Notiunea de raspundere disciplinara

Ca forma a raspunderii juridice, raspunderea disciplinara se manifesta cu precadere in cadrul raporturilor juridice de munca. Functionarul public si functia pubica asa cum rezulta din dispozitiile art. 1, alin. 1 si art. 2 , alin. 1 din Legea nr. 188/1999 definesc regimul lui juridic care este supus unui cadru exclusiv legal aflat la confluenta dintre dreptul public si dreptul privat, respectiv la confluenta dintre administrativ si dreptul muncii[1].

In legislatia muncii nu exista o diferenta a raspunderii disciplinare. Se accepta in mod unanim ca raspunderea disciplinara intervine in cazurile in  care o persoana incadrata in munca intr-o unitate sau institutie savarseste cu vinovatie o abatere de la obligatiile de serviciu, inclusiv norme de comportare.

Elementele esentiale, definotorii ale raspunderii disciplinare sunt:

calitatea de persoana incadrata in unitate pe baza unui contract de munca;

existenta unei fapte ilicite;

savarsirea faptei cu vinovatie;

un rezultat daunator si legatura de cauzalitate intre fapta si rezultat;

Numai salariatul poate fi subiect al abaterii disciplinare. Antrenarea raspunderii disciplinare poate avea loc numai daca fapta socialmente periculoasa a fost savarsita de o persoana care se afla in raport de munca cu unitatea, in baza unui contract de munca; in lipsa sau in baza unui raport de serviciu acestui contract nu poate exista raspunderea disciplinara.[2]

Astfel, contractele de antrepriza, de mandat, de colaborare externa, neavand ca element estential subordonarea persoanei incadrate fata de disciplina muncii in care activeaza, desi aceste contracte au ca obiect, ca si contractul de munca, prestarea unei activitati, nu prezinta caracterele contractului de munca si deci, titularii unor astfel de contracte nu raspund disciplinar.

De asemenea, ucenicii care se pregatesc la locul de munca, elevii si studentii care fac practica in unitati, militarii, persoanele condamnate in baza dispozitiilor Codului penal de a presta o munca de reeducare in unitati, nu au si nu pot avea raspundere disciplinara in baza Codului muncii, ci potrivit reglementarilor specifice sectorului de care apartin.

Durata si natura contractului de munca nu au nici o influenta asupra existentei abaterii. Orice persoana cu contract de munca fie pe o perioada determinata, fie pe o perioada nedeterminata, chiar daca se afla in perioada de incercare este susceptibila de a raspunde disciplinar.

Persoana care presteaza munca in baza unui contract de munca ce se dovedeste a fi nul are obligatia sa respecte ordinea si disciplina muncii, neputandu-se apara de raspunderea disciplinara invocand viciul contractului de munca.

Persoanele cu munca la domiciliu, desfasurand activitatea in afara incintei unitatilor cu care au incheiat contractul de munca, nu sunt supuse ordinii interioare din unitatea sau normele care se refera la disciplina de la locul de munca, decat pe timpul cand se afla la sediul unitatii, ele au insa indatorirea  de a se supune celorlalte obligatii cu privire la respectarea normelor de munca, a prescriptiilor privind calitatea muncii sau protectia muncii.

Numai in cazul incalcarilor unor astfel de obligatii pot fi sanctionate disciplinar.

Existenta unei fapte ilicite constituie conditia necesara pentru existenta raspunderii disciplinare. Potrivit art. 61 alin. 1 din Codul muncii fapta ilicita, sub aspect disciplinar consta in incalcarea indatoririlor de munca, inclusiv a celor  de decurg din normele de comportare.

Prin obligatia de munca intelegem complexul de indatoriri ce revin fiecarei persoane potrivit contractului de munca, prevederilor legii si deciziilor luate la nivelul unitatii in scopul realizarii ordinii necesare desfaturarii in bune conditii a procesului de munca.

In ceea ce priveste incalcarea normelor de comportament la care se refera prevederile Codului muncii, este necesar sa facem precizarea ca acesta incalcare va fi sanctionata disciplinar in masura in care exista obligatia de a respecta normele de comportare sub aspectul dreptului muncii, adica sa fie in legatura cu raportul de munca stabilit intre persoana incadrata in unitate, care se refera la obligatia persoanei incadrate in munca de a respecta "normele de conduita in relatiile sale cu ceilalti membrii ai colectivului de munca, sa vegheze la aplicarea lor in viata, sa dea dovada de cinste si corectitudine, sa contribuie la intarirea spiritului de disciplina, sa combata orice fel de manifestari inapoiate".

Fapta ilicita poate fi savarsita fie in orele de program, fie dupa iesirea din program.

De asemenea fapta ilicita poate avea loc atat in unitate (in incinta sau in anexele ei, cum ar fi depozitele, rampe de incarcare etc.) cat si in afara unitatii (cum ar fi in situatia conducatorilor de mijloace de transport a personalului operativ din unitatile de posta si telecomunicatii). Fapta ilicita poate fi savarsita si la locul de munca in care o persoana se afla in delegare sau este detasata. Fapta ilicita savarsita intr-una din situatiile enumerate mai sus pentru a putea constitui element al abaterii disciplinare, trebuie sa incalce o obligatie care rezulta din contractul de munca.

Raspunderea disciplinara poate fi definita ca acea forma a raspunderii juridice specifica dreptului muncii, ce consta in sanctionarea faptelor de incalcare cu vinovatie de catre orice salariat, indiferent de functia sau de postul pe care il ocupa, a obligatiilor asumate prin contractul individual de munca, inclusiv a normelor de comportare.

2. Trasaturile caracteristice ale raspunderii disciplinare

Ca orice forma a raspunderii juridice[3] si raspunderea disciplinara indeplineste un rol subsidiar pentru ca, in asigurarea ordinii de drept, ponderea principala o detine constiinta raspunderii pentru o munca bine dusa la indeplinire, ca o caracteristica superioara a demnitatii si personalitatii umane.

In cazurile in care abaterea a fost totusi savarsita, raspunderea disciplinara isi exercita intreita sa functie: sanctionatoare, preventiva si educativa. Persoanei vinovate i se aplica o pedeapsa cu carcater precumpanitor moral sau material, dupa caz adicadupa gravitatea faptei savarsite, care se reflecta pe planul constiinte si al atitudinii celui sanctionat ca o constrangere morala sau ca o prevatiune materiala, de natura sa-l retina pe viitor de la comiterea altor abateri. Prin aceasta, raspunderea desciplinara se aseamana cu raspunderea penala sau contraventionala si se deosebeste de raspunderea materiala, care indeplineste in principal, o functie reparatorie.

Raspunderea disciplinara este de natura contractuala. Incheierea contractului de munca are ca efect subordonarea ierarhica, ca o conditie obiectiva a organizari si eficienta muncii. Subordonarea ierarhica reprezinta, in acelalsi timp, temeiul juridic al autorizarii organelor de conducere de a aplica sanctiuni disciplinare.

Raspunderea disciplinara apara ordinea interioara din unitate respectiva; de aceea, spre deosebire de raspunderea materiala, conducerea unitatii nu mai poate stabili raspunderea disciplinara dupa desfacerea contractului de munca al persoanei vinovate. De aici decurge si periculozitatea sociala mai redusa a abaterii disciplinare, fata de alte fapte care aduc atigerea relatiilor sociale mai largi , intereselor generale, cum sunt contraventiile si infractiunile.

Raspunderea disciplinara are un caracter strict personal, nefiind de conceput o raspundere pentru fapta altuia sau o transmitere a e asupra mostenitorilor. In sfarsit, raspunderea disciplinara este o forma de raspundere independentade toate celelalte forme ale raspunderii juridice

3. Functiile raspunderii disciplinare

Comparativ cu alte forme ale raspunderii juridice, raspunderea disciplinara indeplineste un rol subsidiar in asiguratea ordinii de drept in fiecare institutie administrativa centrala sau locala, ponderea principala si activa a asigurarii, respectarii atributiilor de serviciu o reprezinta cunostinta juridica a fiecarui functionar public pentru o munca bine dusa la indeplinire in consens si responsabilitatile acestuia in statul de drept. Prin caracterul ei operativ,raspunderea disciplinara indeplineste urmatoarele functii:

-sanctionatorie

-preventiva

-educativa

In functie de natura si gravitatea abaterii disciplinare, de modul cum aceasta se reflecta in planul constiintei si al atitudinii functionarului sanctionat, sanctiunile prevazute in dispozitiile art. 70, punct 3 din lege se materializeaza intr-o constrangere morala sau ca o privatiune materiala de natura sa determine in viitor atat pe cel sanctionat cat si pe alti functionari in a mai comite abateri.

Din punct de vedere al naturii juridice, raaspunderea disciplinara este de natura contractuala, implicand acordul de vointa cu ocazia incheierii contractului de munca referitor la respectarea in viitor a statutului socio - profesional si moral tipic functionarilor publici.

Raportata la functiile si natura juridica a raspunderii disciplinare, aceasta are un caracter strict profesional, nefiind de conceput raspunderea pentru fapta altuia sau ca o transmitere asupra unui tert care are un caracter independent fata de celelalte forme ale raspunderii juridice. [4]

In domeniul administratiei publice, raspunderea disciplinara, prin functiile evidentiate anterior, are ca finalitate in opinia unor autori "autoreglarea subsitemului social - juridic administrativ si adaptarea acestuia in pulsul vietii sociale".[5]

4. Abaterea disciplinara - singurul temei pentru declansarea raspunderii disciplinare

In mod similar celorlalte forme ale raspunderii - penala sau contraventionala - unicul temei al raspunderii disciplinare, conditia necesara si suficienta a declansarii este abaterea disciplinara. Abaterea disciplinara este "incalcarea cu vinovatie de catre cel incadrat in munca - indiferent de functia sau postul pe care il ocupa - a obligatiilor sale, inclusiv a normelor de comportare".

Pentru a lua nastere raspunderea disciplinara, este necesar ca o persoana incadrata in unitate sa fi savarsit o abatere de la disciplina muncii.

Abaterea disciplinara este conditia necesara si suficienta, unicul temei pentru declansarea raspunderii disciplinare care se exprima prin aplicarea sanctiunilor disciplinare. Pentru a stabili daca o fapta poate fi calificata abatere disciplinara, astfel incat sa atraga raspunderea disciplinara, trebuie sa fie intrunite urmatoarele elemente constitutive ale abaterii disciplinare:

obiectul ( relatiile sociale de munca, ordinea si disciplina la locul de munca);

latura obiectiva ( respectiv fapta - actiunea sau inactiunea care infrange obligatiile izvorate din contractul de munca);

subiectul (intotdeauna o persoana fizica in calitate de subiect calificat, respectiv salariat);

latura subiectiva ( vinovatia - intentia directa sau indirecta si culpa din usurinta sau nesocotinta) se apreciaza concret in functie de pregatirea profesionala, capacitatea, aptitudinile si experienta salariatului respectiv.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

Existenta intrunita a elementelor abaterii dsiciplinare - cauza - declanseaza efectul, repectiv raspunderea disciplinara.

a). Obiectul abaterii disciplinare

Pentru existenta unei abateri disciplinare este necesar ca fapta - comisiva sau omisiva - savarsita de catre un salariat, sa se rasfranga negativ asupra relatiilor care se stabilesc intre membrii colectivului dintr-o unitate in procesul muncii si care trebuie se se desfasoare intr-o anumita ordine si disciplina, prin respectarea de catre toti participantii la acest proces a unor norme de conduita obligatorii.

Savarsind abaterea disciplinara, functionarul public incalca una sau mai multe obligatii de munca cu implicatii pentru ordinea interioara a institutiei dar si imaginea acesteia.

Prin obiect al abaterii disciplinare respectiv valoarea sociala lezata intelegem relatiile sociale care guverneata intreaga conduita a functionarului public, atat in cadrul serviciului lui (ordinea si disciplina in procesul muncii ) si in afara lui.

Pe planul raportului juridic de munca, aceste relatii se transpun in obligatiile de seviciu asumate prin contractul de munca, sintetizate, la randul lor, in obligatia generica de a respecta cu strictete ordinea interioara a unuitatii si disciplina la locul de munca[8].

b). Latura obiectiva

Ce de-al doilea element constitutiv al abaterii disciplinare este o fapta ilicita care produce, in raportul de la cauza la efect, un rezultat daunator ordinii interioare in unitate.

Spre deosebire de legislatia penala sau contraventionla, legislatia muncii nu enumera si nu descrie, in mod concret abaterile disciplinare, acestea fiind deduse implicit prin aratarea obligatiilor salariatiilor[9].

Aceste obligatii asumate prin incheierea contractului individual de munca sunt prevazute si in legi si alte acte normative, contractul colectiv de munca, regulamentul de organizare si functionare, regulamentul de ordine interioara precum si in dispozitii ale conducatorilor de unitati si ale sefilor ierarhici. Ca regula generala, ele sunt inscrise in fisa postului.

Caracterul ilicit al faptei rezulta din neconcordanta dintre acestea si obligatiile mentionate.  Sub acest aspect, sunt necesare unele precizari cu privire la normele de comportare si la ordinele superiorilor ierarhici.

Potrivit Codului muncii, fapta care intra in continutul abaterii disciplinare poate fi nu numai o incalcare a obligatiilor de serviciu propriu -zise, ci si autoritatea functionarilor publici.[10] In literatura de juridica s-a ajuns la concluzia ca legea se refera la normele de comportare in unitate - ca la acele indatoriri generale ale salariatilor cum ar fi comportarea corecta, promovarea raporturilor de intrajutorare cu toti membrii colectivului, combatere a oricaror manifestari necorescpunzatoare.

Sintetizand caracterul ilicit al faptei ce constituie abateri disciplinare care rezulta din textul legii (art. 70, alin. 2), acestea in functie de natura lor se pot clasifica:

abateri care constituie incalcari a indatoririlor de serviciu;

abateri care privesc executarea ordinelor si dispozitiilor superiorilor ierarhici;

abateri care privesc imaginea sociala a institutiei publice;

abateri care deroga de la caracterul apolitic al institutiei publice;

abateri care tin de incompatibilitati si interdictii privind functionarii publici.

Cat priveste ordinele superiorilor ierarhici, respectarea lor este expresia raportului de subordonare ierarhica, personala, ce sta la baza desciplinei muncii ca o conditie esentiala pentru asigurarea ordinii in procesul muncii si al productiei.

Neexecutarea ordinului ilegal si a celui care - desi legal in continut - prezinta o vadita aparenta de ilegalitatre, nu constituie o abatere. Dimpotriva, executarea unui ordin vadit ilegal atrage raspunderea disciplinara a persoanei subordonate, deosebit de raspunderea superiorului care l-a emis.

Ca si in cazul raspunderii materiale, fapta ce constituie abatere disciplinara poate fi comisiva, constand intr-o actiune prin care se incalca o obligatie de a nu face, adica o norma prohibitiva sau omisiva, prin neindeplinirea unei obligatii de a face.

Fapta poate fi mixta, atunci cand, in loc de a-si indeplini constiincios si intocmai obligatiile sale de munca, salariatul lucreaza neglijent cu nesocotirea regulilor profesiunii sale, provocand pagube sau alte neajunsuri unitatii respective.

Fapta ilicita trebuie sa se afle in legatura de cauzalitate cu un rezultat daunator care reflecta gradul de periculozitate sociala a abaterii. In materie disciplinara, in cazul cand sunt dovedite celelate elemente constitutive ale abaterii - incalcarea obligatiilor de serviciu si vinovatia - rezultatul daunator si legatura de cauzalitate sunt prezumate.

De exemplu, unitatea nu va fi obligata sa dovedeasca ce anume urmari daunatoare au produs absentele nemotivate si repetate de la serviciu, prezumandu-se ca ele se rasfrang negativ asupra procesului de productie.

Prezumtia este simpla ( juris tantum), salariatul putand dovedi ca absenta sa nu a produs, in circumstantele concrete ale cauzei, nici o perturbare sau urmarile ei au fost mai putin grave. Cand, insa, potrivit prevederilor legiii, contractului colectiv de munca, regulamentului de ordine interioara sau contractului individual, aplicare unei sanctiuni este conditionata de producerea unui anumit efect daunator - de exemplu, a unui prejudiciu material, adica a unei urmari calificate - unitatea este obligata sa dovedeasca existenta acestui rezultat.

Aceasta obligatie a unitatii decurge atat din principiul general al prezumtiei de nevinovatie cat si de prevederile exprese ale Codului muncii.

c). Subiectul raspunderii disciplinare

Raspunderea disciplinara este specifica raportului juridic de munca.

Abaterea disciplinara are un subiect calificat si anume un salariat incadrat in munca intr-o unitate. Din insusi faptul ca salariatul a avut capacitatea de a incheia contractul de munca se prezuma ca are si discernamant. Daca s-a constatat ca este iresponsabil, contractul de munca ar fi nul, caz in care ar fi exclusa si raspunderea disciplinara[11].

Disciplina fiind unica, obligatia de a o respecta revine si personalului detasat sau delegat, precum si elevilor si studentilor care fac practica in unitate.

In conformitate cu trasaturile specifice detasarii, conducerea unitatii in care lucreaza cei detasati este in drept sa aplice acestora sanctiuni disciplinare cu exceptia desfacerii contractului de munca si cu mentiunea ca retragerea uneia sau mai multor gradatii de salarizare si retrogrardarea in functie pot fi aplicate numai cu acordul conducerii unitatiii care i-a detasat.

Sanctionarea personalului delegat se face de conducerea unitatii care i-a delegat. Elevii si studentii pot fi sanctinati potrivit regulamentelor scolare si universitare de catre institutia de invatamant care i-a trinms la practica, sanctiunile putand avea efect asupra situatiei lor scolare.

d). Latura subiectiva (vinovatia)

Latura subiectiva sau vinovatia ca element constitutiv al abaterii disciplinare consta in atitudinea psihica negativa a sibiectului fata de fapta sa, in constiinta mai clara sau mai difuza a incalcarii unor relatii sociale. Corespunzator formelor si gradelor vinovatiei din dreptul penal,[12] abaterile pot fi savarsite cu intentie sau din culpa. Referitor la intentie, aceasta poate fi: directa, cand subiectul prevede si urmareste efectul daunator al faptei ilicite si indirecta, cand subiectul prevede efectul daunator, fara a-l dori, acceptand totuti producerea lui.

Culpa este de asemenea de doua feluri: usurinta, cand subiectul prevede efectul, dar spera fara temei sa-l poata evita; nesocotinta, cand subiectul nu prevede efectul, desi putea sau trebuia sa-l prevada.

Posibilitatea de a prevedea rezultatul daunator al faptei trebuie apreciata in concret, de la caz la caz, tinandu-se seama de pregatirea, capacitatea, experienta si aptitudinile personale ale autorului. In cadrul raspunderii disciplinare, gradul de vinovatie constituie unul dintre criteriile folosite pentru dozarea sanctiunii, pentru individualizarea ei.

5 Cauze care apara de raspundere disciplinara ( cauze de exonerare sau de neresponsabilitate)

Raspunderea disciplinara poate fi angajata numai daca sunt intrunite toate elementele constitutive ale abaterii; absenta oricareia dintre ele face ca abaterea si raspunderea sa nu poata exista. Sunt totusi cazuri in care desi fapta pare sa intruneasca trasaturile abaterii disciplinare, anumite imprejurari specifice existente in momentul savarsirii ei duc la concluzia ca, in realitate, conduita autorului, nu are caracter ilicit, antisocial, ca acesta nu este vinovat si ca se impune exonerarea de raspundere.

Aceste acuze de exonerare sau de neresponsabilitate, care sunt enumerate in majoritatea lor in dreptul penal, aplicandu-se prin analogie si raspunderea disciplinara, sunt urmatoarele: legitima aparare, stare de necesitate, constrangerea fizica si morala, cazul fortuit si forta majora, evocarea de fapt si executare ordinului de serviciu.

Prevederile legii penale se aplica in mod corespunzator si in ceea ce priveste cauzele care exonereaza de raspunderea disciplinara. Iresponsabilitatea si minoritatea sub 14 ani, prevazute in Codul Penal, printre cauzele care inlatura caracterul penal al faptei, constitue in dreptul muncii cauze de incapacitate generala, facand imposibila insasi incheierea contractului de munca. Pentru minorul care a implinit 16 ani ( sau 15 ani in cazurile prevazute de lege) incheierea si executarea contactului de munca fac sa se prezume discernamantul pe plan disciplinar.

Legitima aparare poate interveni rar, cu prilejul savarsirii unor fapte care atrag raspunderea disciplinara. Starea de betie exonereaza de raspundere numai daca este cauzata de imprejurari independente de vointa autorului faptei si este completa[13]; ea poate insa constitui o circumstanta agravata cand persoana a consumat constient si liber bauturi alcoolice.

1. Cumului raspunderii disciplinare cu alte forme ale raspunderii juridice

a). Cumulul raspunderii disciplinare cu raspunderea materiala

Caracteristica cea mai importanta, care este comuna atat raspunderii desciplinare cat si raspunderii materiale, consta in faptul ca ambele sunt specifice dreptului muncii, aplicandu-se numai in cadrul raportului juridic de munca.

Totusi, fiecare din aceste forme ale raspunderii isi pastreaza propriile ei particularitati.

Raspunderea disciplinara prezinta mai multe asemanari cu raspunderea penala si cea contraventionala. Elementele abaterii, trasaturile faptei ilicite, cauzele de neresponsabilitate, formele si gradele de vinovatie, prescriptia raspunderii se analizeaza prin analogie cu notiunile de drept penal. Raspunderea disciplinara si raspunderea materiala pot fi angajate prin comiterea uneia si aceleaisi fapte ilicite: printr-o abatere disciplinara se aduc concomitent prejudicii patrimoniale unitatii.

Cele doua forme ale raspunderii par a fi comune si se dedubleaza. In ceea ce priveste obiectul, prin aceeasi fapta se aduce atingere atat ordinii disciplinare cat si patrimoniului unitatii: rezultatul daunator consta in tulburarea disciplinei cat si in diminuarea patrimoniului: raportul de cauzalitate se dedubleaza si el, legand fapta unica, indivizibila a persoanei vinovate de doua urmari daunatoare, pe doua planuri diferite.[14]

Este totusi posibil ca raspunderea materiala sa nu implice si angajarea raspunderii disciplinare. Astfel cum se prevede in lege, raspunderea materiala nu exclude raspunderea disciplinara,[15] dar nu o presupune neaparat. S-ar putea ca lezarea ordinii disciplinare sa fie lipsita de importanta si, in acest caz, raspunderea disciplinara sa nu se mai declanseze, lasand loc raspunderii materiale care nu cunoaste prejudicii neglijabile.

Prin urmare, cumulul celor doua forme ale raspunderii este numai posibil, nu necesar.

b). Cumulul raspunderii disciplinare cu raspunderea constraventionala

O fapta ilicita savarsita de catre un salariat la locul de munca poate intruni elementele unei contraventii.[16] In acest caz este posibil cumulul raspunderii disciplinare cu raspunderea contraventionala, daca prin aceeasi fapta, salariatul aduce o tulburarea atat a ordinii interioare, cat si a unor relatii sociale de un interes, mai general, aparate prin norme legale care stabilesc si sanctioneaza contraventiile.

Ca si in cazul altor forme de cumul, cel al raspunderii disciplinare cu cea contraventionala este posibil fara ca astfel sa se incalce principiul non bis in indem. Ratiunea acestei solutii se afla in sfera de relatii sociale diferite ocrotite de fiecare din cele doua categorii de norme. De altfel acest principiu interzice numai aplicarea, pentru aceeasi fapta ilicita, a doua sau mai multe sanctiuni de aceeasi natura.[17] Posibilitatea acestui cumul este stabilita, de exemplu de art. 9 din legea nr. 12/1990 privind protejarea populatiei impotriva unor activitati comerciale ilicite, conform careia aplicarea sanctiunilor contraventionale prevazute de aceasta lege nu inlatura raspunderea disciplinara a faptuitorilor.

c). Cumulul raspunderii disciplinare cu raspunderea civila delictuala

Aceasta forma de cumul poate interveni indirect si anume ca urmare a stabilirii raspunderii penale. Savarsirea unei infractiuni in legatura cu serviciul poate scoate salariatul de sub incidenta normelor mai favorabile ale raspunderii materiale si o pune in situatia de a raspunde patrimonial, potrivit regulilor de drept comun.

In consecinta, raspunderea civila delictuala se cumuleaza cu raspunderea disciplinara, ori de cate ori exista cumul intre penal si disciplinar, precum si in situatiile in care, desi raspunderea penala nu se aplica, totusi fapta nu si-a pierdut caracterul penal (de exemplu: in caz de amnistie). In aceste situatii raspunderea civila delictuala subzista si se aplica concomitent de eventuala raspundere disciplinara ce s-ar stabili pentru aceeasi fapta dupa survenirea cauzei de neresponsabilitatea penala.

d). Cumului raspunderii disciplinare cu raspunderea penala

In ceea ce priveste posibilitatea cumului dintre raspunderea disciplinara cu raspunderea penala trebuie subliniat mai intai ca intre cele doua forme ale raspunderii juridice exista o deosebire esentiala, determinata de izvorul lor diferit: raspunderea disciplinara isi gaseste izvorul in contractul incheiat intre parti, fiind, ca atare, de natura contractuala.

Intre infractiune si abaterea disciplinara exista insa asemanari, prin aceea ca sunt fapte nepermise, ca urmare antisociale, savarsite cu vinovatie, prin care se lezeaza o anumita ordine stabilita in societate.

Ceea ce distinge sub aspectul obiectivului abaterea disciplinara de ilicitul contractului obisnuit si o apropie de raspunderea penala, este faptul ca abaterea disciplinara lezeaza direct nu numai interesele legitime ale celuilalt contractant, unitatea ci si interersele intregului colectiv de salariati din care face parte chiar autorul abaterii.

Raspunderea disciplinara se distinge totusi de raspunderea penala. Cea dintai apara o ordine sociala determinata, cu caracter specific, cea a relatiilor de munca si de productie la nivelul unitatilor, in timp ce a doua apara relatii si valori, considerate ca promordiale la nivelul intregii societati: suveranitatea, independenta si unitatea statului, proprietate publica, persoana si drepturile acesteia, precum si intreaga ordine de drept.[19]

Deci, sub aspectul obiectului exista o asemanare in ceea ce priveste natura sa generica - apararea unei ordini sociale prestabilite, intr-o anumita zona de activitate - dar exista si o deosebire calitativa, atat cu privire la felul, specificitatea si importanta relativa a relatiilor ocrotite, cat si in ce priveste intinderea ariei de aplicatiune a raspunderii.

Sub aspectul laturii obiective, ambele raspunderi presupun savarsirea unei fapte ilicite, contrara unor norme prestabilite, dar difera sub aspectul gravitatii, al periculozitatii urmarilor pe care le produce, adica al gradului de perturbare al relatiilor pe care le atinge.

Fapte de aceeasi natura in materialitatea lor pot constitui, in functie de o suma de elemente[20] fie abateri disciplinare, fie infractiuni. Aceste elemente sunt: importanta obiectului ocrotit intr-un anumit moment dat, imprejurarile concrete in care s-a savarsit fapta, felul si intensitatea vinovatiei, natura mobilului urmarit, urmarile faptei, atat cele efectiv produse cat si cele ce s-ar fi putut produce, posibilitatile de prevenire a faptelor de acelasi fel etc.

Gravitatea si periculozitatea sociala a rezultatului faptei constituie in ultima analiza, elementul laturii obiective care exprima cel mai bine diferentele de grad, de intensitate, situand o anumita fapta concreta, deasupra sau dedesubtul pragului, inlauntrul fiecareia dintre ele. Sub aspectul modului de sanctionare exista o asemanare, prin carcaterul coercitiv si privativ al sanctiunilor, dar si o deosebire, prin natura si gradul constrangerii si al privatiunii, precum si prin scopul urmarit, modul si organele care le aplica, modalitatile si organele de organizare.

Cumulul raspunderii penale cu raspunderea disciplinara este posibil avand in vedere deosebirea calitativa de obiect surprinsa mai sus. Aceeasi fapta concreta comisa de un salariat la locul de munca poate aduce atingere atat ordinii sociale la nivelul valorilor majore aparate de legea penala cat si a ordinii disciplinare din unitatea respective. De aici decurge si faptul ca cele doua raspunderi se pot cumula, solutie care se desprinde din textul art. 15 alin. 1 din Legea nr. 1/1970.

Cum insa intre obiectele lezate, in afara deosebirii lor de natura specifica, subzista si o deosebire graduala, sub aspectul periculozitatii lor sociale, raspunderea penala, odata declansata, produce o sistare a disciplinarului, ceea ce face ca si cumulul intre raspunderi sa nu se realizeze la paritate si simultan, pe baza independentei lor ci intr-un raport de subsecventa, conditionare si derivatie.

Directorul unitatii sau orice alta persoana ce angajeaza unitatea, de indata ce ia cunostinta de savarsirea de catre un angajat a unei fapte ce intruneste elementele constitutive ale unei infractiuni, este obligat sa sesizeze imediat organul de urmarire penala competent.

Odata cu introducerea plangerii, sau daca salariatul, fara sa fi existat o plangere din partea unitatii, a fost trimis in judecata pentru o fapta penala care-l face incompatibil cu functia ce o detine, conducerea unitatii este obligata sa-l suspende din functie.[21] Pe timpul suspendarii, salariatul nu exercita atributiile functiei sale si nici nu primeste salariul. In raport cu solutia definitiva pronuntata in procesul penal, are loc, dupa caz, fie reluarea raporturilor de munca cu plata integrala a salariului pe timpul suspendarii, sau continuarea anchetei administrative, fie desfacerea contractului de munca.

Aceasta inseamna insa ca unitatea nu poate proceda la declansarea anchetei disciplinare si la aplicarea sanctiunii disciplinare, paralel si separat de desfasurarea procesului penal. Ca atare, atunci cand un salariat este invinuit de savarsirea unei fapte cu caracter penal, in legatura cu munca, ce creeaza o incompatibilitate cu exercitarea functiei, nu numai executarea contractului de munca, ci si exercitarea procedurii disciplinare se suspenda pana la solutionarea definitiva a procesului penal. Cu alte cuvinte, penalul tine in loc disciplinarul, in acelasi mod in care tine in loc si civilul.[22] Cele stabilite prin sentinta penala definitiva in ceea ce priveste existenta faptei, a autorului ei si vinovatia sale au autoritate de lucru judecat in procedura de aplicare a sanctiunii disciplinare.

Cand se constata, in cadrul judecatii penale, ca fapta intruneste elementele constitutive ale unei infractiuni, in legatura cu munca, ce a fost savarsita cu vinovatie de salariatul respectiv, acesta fiind condamnat printr-o sentinta definitiva, organul de conducere al unitatii este in drept sa aplice ulterior, prin cumul, sanctiunea disciplinara a desfacerii contractului de munca. Aceasta prevedere reprezinta o specie determinata a genului de abateri disciplinare enuntate generic de Codul muncii.

Cand se produce o fapta sanctionata definitiv printr-o condamnare penala, organul de conducere  nu este obligat sa desfaca contactul de munca; ele este in drept sa aprecieze daca va dispune sau nu masura disciplinara a desfacerii contactului. Cumulul sanctiunii penale cu cea disciplinara se produce insa, in acesta situatie in raport de subsecventa, in sensul ca raspunderea disciplinara se aplica numai dupa stabilirea raspunderii penale si ca o consecinta a acesteia.

Cand insa procesul penal inceteaza, ori se pronunta achitarea pentru oricare din motivele legale, cu exceptia inexistetei faptei - ca de pilda atunci cand fapta nociva comisa de un salariat nu intruneste toate elementele constitutive ale infractiunii, a intervenit amnistia ori prescriptia incriminarii - atunci organul de conducere reintra in plenitudinea dreptului sau de a dispune pornirea cercetarii disciplinare spre a stabili daca fapta constituie sau nu o abatere disciplinara. In caz afirmativ, organul de conducere competent pronunta una din sanctiunile disciplinare prevazute de Codul muncii.

Cand fapta, chiar nesanctionata penal, prezinta caracterele unei grave tulburari a ordinii in unitate, se poate aplica sanctiunea desfacerii contractului de munca, dar, in acest caz, masura este facultativa, lasata la aprecierea organului de conducere.