Jurisprudenta

CAZUL Mc Cann si altii contra REGATULUI UNIT- Tiruri mortale ale soldatilor britanici asupra a trei membri ai IRA, banuiti de pregatirea unui atentat cu bomba in Gibraltar

Inainte de 4 martie 1988, autoritatile britanice, spaniole si gibraltariene afla ca IRA proiecteaza un atentat terorist in Gibraltar. In acea zi se semnaleaza ca " o unitate din serviciul activ " al IRA a fost reperata la Malaga, in Spania. La data de 5 martie, autoritatile britanice si gibraltariene dispun de informatii care le fac sa creada ca unitatea va savarsi un atentat cu ajutorul unui automobil capcana, ce s-ar declansa probabil prin telecomanda. Se are in vedere arestarea membrilor unitatii de indata ce ei ar fi introdus automobilul in Gibraltar, ceea ce ar fi permis sa se adune probe in perspectiva procesului. Totusi, membrii unitatii sunt considerati teroristi periculosi care vor fi, foarte probabil, inarmati si care, daca se confrunta cu fortele de securitate, vor fi gata sa-si foloseasca armele sau sa declanseze bomba.

Dl. Sean Savage este observat in dupa-amiaza zilei de 6 martie 1988 in timp ce parca o masina in Gibraltar. Mai tarziu este vazut in compania d-lui Daniel Mc Cann si a d-rei Mairead Farrell, supraveghind locul unde este parcata masina. Dupa ce toti trei s-au indepartat de vehicul, la capatul unui examen sumar, un artificier declara ca poate fi vorba de un automobil capcana. Atunci, se hotaraste arestarea celor trei suspecti. Agenti in civil ai SAS ( Special Air Service, regiment al armatei britanice), raman in apropiere, in aceasta perspectiva. Prefectul Politiei din Gibraltar incredinteaza controlul operatiunii comandantului lor.

Dl Mc Cann si d-ra Farrell se separa de dl. Savage. Doi dintre militari ii urmaresc. Cand dl. Mc Cann se intoarce, unul dintre ei scoate arma si le ordona sa se opreasca. Dl. Mc Cann duce mana la sold; d-ra Farrell face o miscare brusca spre sacosa ei. Crezand ca si unul si celalalt vor apasa pe telecomanda, pentru a face sa explodeze automobilul capcana, militarii trag numeroase focuri de aproape, omorandu-i pe cei doi suspecti. Dl Savage este urmarit de catre alti doi militari. Cand izbucnesc impuscaturile care ii omoara pe Mc Cann si Farrell, el se intoarce brusc pentru a face fata urmaritorilor. Unul dintre acestia ii ordona sa se opreasca si scoate arma. Dl. Savage duce mana catre sold. Temandu-se ca acesta incearca sa atinga o telecomanda, militarii trag numeroase focuri din apropiere:el este omorat. Dupa marturisirile medicilor legisti, d-ra Farrell a primit 8 gloante, dl.Mc Cann 5 si Dl. Savage 16. Asupra corpurilor celor trei suspeci nu s-au gasit nici arme si nici detonator. Automobilul parcat de dl. Savage s-a dovedit ca nu contine nici material explozibil si nici bomba. Totusi, un alt vehicul, descoperit ulterior de catre politia spaniola la Marbella, continea un aparat exploziv cu 64kg Semtex, in mijlocul a 200 de cartuse cu doua ceasuri electrice minutare. D-ra Farrell a inchiriat acest automobil sub un nume fals. La 10 septembrie 1988, Seful Politiei judiciare din Gibraltar deschide o ancheta judiciara asupra impuscaturilor.

El conduce dezbaterile si este asistat de un juriu format din membri ai populatiei locale. Sunt audiati 79 de martori, inclusiv militarii, politistii si personalul de supraveghere care au participat la operatiune, precum si doctori patologi, medici legisti si experti in explozivi. In conformitate cu atestarile eliberate de guvern, unele informatii cum ar fi identitatea, pregatirea, echipamentul si activitatile martorilor, membri ai armatei si ai serviciilor de siguranta, nu sunt dezvaluite. La 30 septembrie 1988, juriul pronunta verdicte de legalitate a omuciderilor.

Nemultumiti de aceste verdicte, petitionarii- d-na Margaret Mc Cann, dl. Daniel Farrell si dl. John Savage- introduc, pe 1 martie 1990, la High Court of Justice din Irlanda de Nord, actiuni impotriva Ministerului Apararii. Ministerul Afacerilor Externe elibereaza totusi atestari excluzand orice actiune a unei instante impotriva statului. Petitionarii cer in van autorizarea de a solicita controlul judiciar al legalitatii atestarilor. Actiunile lor sunt radiate definitiv de pe rol pe data de 4 octombrie 1991.

In cererea lor, din 14 august 1991, adresata Comisiei, petitionarii, cetateni britanici si irlandezi, se plang de faptul ca moartea prin impuscare a apropiatilor lor constituie o violare a art. 2 din Conventie, care protejeaza dreptul la viata.

v     Hotararea din 27 septembrie 1995 (Marea Camera) (seria A nr. 324)

Curtea incepe cu o interpretare a art. 2 din Conventie care se plaseaza printre articolele primordiale ale Conventiei. Exceptiile definite la paragraful 2 din Conventie vizeaza desigur cazuri in care moartea a fost provocata in mod intentionat, dar ca acesta nu este singurul sau obiectiv. Textul art. 2 , luat in ansamblu, demonstreaza ca paragraful 2 nu defineste in primul rand toate situatiile in care se permite provocarea mortii in mod intentionat, ci descrie acele situatii in care este posibil sa se recurga la forta, ceea ce poate sa duca la producerea mortii in mod involuntar. Recurgerea la forta trebuie sa fie "absolut necesara" pentru a atinge unul din obiectivele mentionate la alin. A), b) si c).

Curtea intelege sa examineze, intr-un mod extrem de atent, cazurile in care provoaca moartea, daca se folosesc in mod deliberat mijloacele mortale, luand in considerare nu numai actele agentilor de stat, ci si circumstantele cazului, indeosebi pregatirea si controlul actelor in cauza. Ea arata ca art. 2 din Constitutia Gibraltarului se aseamana cu art. 2 al Conventiei, cu exceptia ca recurgerea la forta care antreneaza moartea trebuie sa fie "rezonabil justificata" in primul text si " absolut necesara " in al doilea. Diferenta intre aceste doua norme nu este totusi suficient de importanta pentru a concluziona, in urma acestui simplu fapt, cu privire la incalcarea art. 2 par.1.

O lege care interzice, de maniera generala, orice omucidere arbitrara ar fi ineficienta in practica daca nu ar exista o procedura care sa permita controlul legalitatii recurgerii la mijloace mortale de catre autoritatile statului. Obligatia de a proteja dreptul la viata implica efectuarea unei forme de ancheta eficiente atunci cand recurgerea la forta de catre agentii de stat a dus la moarte de om.

In situatia de fata, a existat desigur o ancheta judiciara in cursul careia petitionarii au beneficiat de o reprezentare in justitie si 79 de persoane au depus marturie. Mai mult, avocatii au fost in masura sa interogheze si sa reinterogheze martorii cheie, mai ales militarii si politistii care au participat la pregatirea si la conducerea operatiunii antiteroriste si sa-si prezinte cum doreau argumentele in cursul procedurii. Diferitele carente ale anchetei judiciare n-au impiedicat, in mod serios, sa se procedeze la o examinare completa, impartiala si aprofundata. Ca urmare, nu a existat o incalcare a art. 2 paragraful 1 din Conventie pentru acest motiv.

Aplicand art. 2 la circumstantele spetei, Curtea ia in considerare trei aspecte. Primul aspect: metoda generala de evaluare a marturiilor. Stabilirea si verificarea faptelor revine, in primul rand, Comisiei. In speta, constatarile acesteia din urma sunt exacte si fiabile. In acelasi timp insa, Curtea trebuie sa aprecieze ea insasi daca faptele releva o violare a art. 2, ceea ce nu inseamna evaluarea raspunderii penale a persoanelor direct sau indirect implicate.

Al doilea aspect: alegatia petitionarilor conform careia omuciderile erau premeditate. Curtea o respinge ca nefondata. Nu s-a stabilit ca la cel mai inalt nivel al comandamentului din cadrul Ministerului Apararii sau al guvernului, exista un plan care sa vizeze executarea suspectilor si nici ca militarii au fost incitati, de catre superiorii lor, sa omoare suspectii sau ca au primit instructiuni in acest sens si, in sfarsit, nici ca ei insisi au hotarat sa ucida. Cu atat mai mult nu s-a dovedit ca autoritatile ar fi incurajat sau dat indicatii aluzive care sa mearga in sensul eliminarii suspectilor. Recurgerea la SAS nu este suficienta pentru a demonstra ca omuciderile erau premeditate. Al treilea aspect: pregatirea si conducerea operatiei. Curtea trebuie sa tina cont de dilema autoritatilor: pe de o parte, sa protejeze viata populatiei din Gibraltar, iar pe de alta parte, sa reduca la minimum folosirea mijloacelor mortale. Ea trebuie, de asemenea, sa-si aminteasca faptul ca autoritatile aveau de-a face cu membri ai IRA deja condamnati pentru atentate cu bombe si cu un expert notoriu in explozive si ca ele au avut destul timp sa prevada riposta lor. Autoritatile trebuiau totusi sa-si stabileasca strategia bazandu-se pe ipoteze imperfecte. Curtea trebuie sa cerceteze foarte atent nu numai daca forta utilizata era strict proportionala cu protejarea vietii, ci in egala masura daca operatia a fost pregatita si controlata in asa fel incat sa reduca la minimum, in limita posibilului, recurgerea la mijloacele mortale.

In ceea ce priveste actiunile militarilor, Curtea admite ca acestia credeau, pe buna

dreptate, ca trebuie sa traga in suspecti pentru a-i impiedica sa declanseze bomba si sa provoace astfel importante pierderi de vieti omenesti. Recurgerea la forta definita in art. 2 poate sa se justifice cand se bazeaza pe o convingere cinstita, considerata, pentru motive bine intemeiate, ca valabila, dar care se dovedeste ulterior a fi gresita. Avand in vedere dilema in fata careia se gaseau autoritatile, actele militarilor nu sunt suficiente, prin ele insele, sa incalce aceasta dispozitie. Referitor la organizarea si controlul operatiei, Curtea s-a intrebat de ce suspectii nu au fost arestati la frontiera si nici nu s-a hotarat impiedicarea lor de a intra in Gibraltar, din moment ce se credea ca ei pregatesc un atentat cu bomba. Nu s-a tinut suficient cont de posibilitatea ca evaluarile serviciilor de informatii sa fie gresite. Spre exemplu, suspectii s-ar fi putut afla in misiune de recunoastere, cand puteau fi putin pregatiti sa declanseze bomba, in timp ce doi dintre ei se indreptau spre zona de frontiera, sau chiar de a fi pus emitatorul in functiune dinainte, in scopul de a putea face sa explodeze presupusa bomba. In plus, era prea simplist sa anunti ca dispozitivul de declansare putea fi actionat printr-o simpla apasare pe un buton.

Elementele de mai sus - impreuna cu faptul ca prezenta unui automobil capcana putand sa explodeze la o simpla apasare pe un buton fusese anuntata ca sigura- inseamna ca militarilor le-au fost prezentate drept certitudini o serie de ipoteze de lucru, facand astfel aproape inevitabila recurgerea la mijloacele mortale.Intre altele, militarii erau antrenati sa traga pana cand urma moartea. Autoritatile trebuiau, prin urmare, prin insasi obligatia lor de a respecta viata , sa evalueze cu cea mai mare prudenta informatiile , inainte de a le transmite unor soldati care folosesc in mod automat armele pentru a ucide.Un asemenea act reflex n-a fost indeplinit cu toate ca precautiile in manevrarea armelor de foc, pe care am fi in drept sa-l asteptam din partea unor persoane responsabile de aplicarea legilor intr-o societate democratica, chiar si atunci cand este vorba de teroristi periculosi. Aceasta arata o lipsa de precautie in organizarea si controlul operatiunii de arestare. Astfel, Curtea nu este convinsa ca moartea celor trei teroristi a rezultat din recurgerea la forta, devenita absolut necesara, pentru a asigura apararea altor persoane impotriva violentei ilegale. Prin urmare, s-a incalcat art. 2 din Conventie (10 voturi pentru, 9 impotriva). Curtea refuza sa acorde o despagubire, in baza art. 50 din Conventie, deoarece cei trei suspecti impuscati aveau intentia sa depuna o bomba in Gibraltar. In consecinta, ea respinge cererea petitionarilor pentru daune (unanimitate).

Pentru cheltuielile de judecata si taxele aferente procedurii de la Strasbourg, ea acorda 38.700 lire sterline, mai putin suma varsata, cu titlu de asistenta judiciara, de catre Consiliul Europei (unanimitate).