Trasaturile esentiale ale infractiunii

TRASATURILE ESENTIALE ALE INFRACTIUNII

1. Fapta care prezinta pericol social

Savarsirea unei fapte. O prima trasatura esentiala a infractiunii
ce se degaja din definitia data in art. 17 Cp., este aceea de a fi o fapta care
prezinta pericol social. Aceasta trasatura esentiala a infractiunii releva
aspectul material si social al infractiunii.

Fapta este o manifestare a individului in sfera realitatii, in cadrul relatiilor sociale. Fapta reprezinta o activitate a unui membru al societatii in cadrul relatiilor sociale, in cadrul relatiilor cu semenii lui.

Fapta savarsita prezinta pericol social. Din noianul de activitati sociale ale individului, pozitive in marea lor majoritate ne intereseaza numai cele negative prin care se aduce atingerea valorilor sociale, care pun in primejdie valorile sociale. Numai activitatile omenesti au aceasta insusire, de a prezenta pericol social, caci numai omul se afla in relatii sociale. Sub acest aspect subliniem ca reactia animalului, evenimentele naturii (cutremur, inundatie) care prin consecintele lor sunt periculoase (vatamari, distrugeri, pierderi de vieti omenesti), nu prezinta pericol social, chiar daca rezultatul se produce in societate, ci doar pericol natural.

Pericol social prezinta orice activitate contrara normelor in vigoare caci impiedica normala desfasurare a relatiilor sociale. Dintre faptele care prezinta pericol social se detaseaza prin gradul cel mai ridicat de pericol social - infractiunea.

Gradul mai ridicat de pericol social al infractiunii fata de celelalte forme de ilicit juridic (civil, administrativ, disciplinar) conduce la deosebiri calitative intre infractiune si faptele extrapenale (abateri, contraventii).

Prin dispozitiile art. 18 Cp., s-au consacrat criteriile legale de diferentiere a pericolului social al infractiunii de pericolul social al altor fapte extrapenale.

Pericolul social al infractiunii este apreciat de legiuitor in functie de valoarea sociala careia i se aduce atingere, de dinamica faptelor oferita de statistica penala, de imprejurarile in care se savarsesc faptele, de persoana infractorului s.a. Pericolul social nu este acelasi pentru toate infractiunile, el difera in functie de valoarea sociala primejduita prin fapta penala si poate fi diferit pentru aceeasi infractiune in functie de interesul ocrotirii intr-un moment ori altul al dezvoltarii sociale.

In doctrina penala pericolul social ca trasatura a infractiunii este cunoscut sub doua forme: generic sau abstract si concret.

Pericolul social generic sau abstract este apreciat de legiuitor in momentul inscrierii faptei periculoase in legea penala ca infractiune. Aprecierea pericolului social generic are loc pe baza unor date obiective si subiective ca: insemnatatea valorii sociale ce trebuie ocrotita; gravitatea vatamarii ce i se poate aduce valorii sociale, frecventa faptelor ce se pot savarsi, persoana faptuitorului, imprejurarile in care se pot savarsi astfel de fapte s.a. Rezultatul evaluarii facute de legiuitor se materializeaza in cuprinderea faptei in legea penala si prevederea pedepsei - intre anumite limite - necesara pentru combaterea acestei fapte si totodata pentru prevenirea ei in viitor.

Pericolul social concret, este pericolul ce-1 prezinta o fapta concreta savarsita de o persoana si este apreciat de instanta judecatoreasca cu prilejul judecarii faptei - el se reflecta in sanctiunea penala aplicata.

Aprecierea pericolului social concret al unei fapte are loc in functie de anumite criterii ce sunt prevazute in lege si privesc vatamarea adusa sau care putea fi adusa valorii sociale, conditiile in care s-a savarsit fapta, circumstantele acesteia, personalitatea faptuitorului s.a.

Aprecierea gradului concret de pericol social al unei fapte este o operatie importanta care poate conduce la concluzia, pe de o parte, ca fapta savarsita nu arc gradul concret de pericol social al unei infractiuni si drept urmare fapta nu este infractiune, iar pe de alta parte gradul de pericol social este un criteriu legal de individualizare a

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Prevederea pericolului social ca trasatura esentiala a oricarei infractiuni, in definitia acesteia - are valoarea unei norme juridice ce serveste deopotriva legiuitorului cand incrimineaza fapta cat si judecatorului in aprecierea concreta a pericolului social al faptei comise cu consecinte importante in individualizarea sanctiunilor atunci cand pericolul social concret este al unei infractiuni si cu neconsiderarea faptei ca infractiune atunci cand aceasta nu are gradul necesar de pericol social al unei infractiuni.

2. Fapta savarsita cu vinovatie

Notiune. O a doua trasatura esentiala a infractiunii ce se degaja din definitia legala a acesteia din Cp., priveste savarsirea faptei cu vinovatie.

Vinovatia reflecta aspectul subiectiv al infractiunii si cuprinde atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta savarsita si de urmarile acesteia.

Ca atitudine psihica a faptuitorului fata de fapta savarsita si fata de urmarile acesteia - vinovatia - este rezultatul interactiunii a doi factori: constiinta si vointa. in adevar, vinovatia presupune o atitudine constienta in sensul ca faptuitorul isi da seama, are reprezentarea actiunilor sau inactiunilor sale, al rezultatului acestora, care este periculos si savarseste cu vointa aceste actiuni sau inactiuni antrenand energia sa fizica spre rea­lizarea rezultatelor urmarite.

In literatura juridica de specialitate se mentioneaza ca o caracteristica a vinovatiei "preponderenta factorului intelectiv asupra celui volitiv, constiinta rasfrangandu-se prin intermediul vointei asupra faptei si asupra urmarilor acesteia'.

Vointa de a savarsi fapta este determinata, cu alte cuvinte, numai dupa reprezentarea in constiinta faptuitorului a urmarilor faptei.

Prezenta atat a factorului intelectiv cat si a celui volitiv in savarsirea unei fapte este o conditie esentiala a vinovatiei.

Vinovatia nu poate exista, cu alte cuvinte, la savarsirea unei fapte daca faptuitorul nu a voit acea fapta (fiind constrans) ori nu a putut avea reprezentarea rezultatului, din cauze neimputabile lui.

Formele vinovatiei. Ca trasatura esentiala a infractiunii, vinovatia imbraca doua forme principale: intentia si culpa. La acestea se mai adauga si o forma mixta - praeterintentia sau intentia depasita specifica unor infractiuni.

Intentia si culpa au fost retinute in codul penal si reflecta adoptarea de catre legiuitorul penal roman, dintre teoriile cunoscute in doctrina penala privind continutul vinovatiei, a teoriei psihologice. Factorul intelectiv al prevederii sau al reprezentarii urmarilor faptei cunoaste grade si intensitati diferite si ofera criterii de diferentiere intre formele vinovatiei.

Intentia. Este o forma principala de vinovatie definitia in art 19 pct. 1 Cp. si reprezinta atitudinea psihica a faptuitorului rezultand din prevederea rezultatului faptei sale si urmarirea acelui rezultat prin savarsirea faptei, ori numai acceptarea acelui rezultat.

Intentia este cunoscuta in doctrina si in legislatie sub doua modalitati: directa si indirecta.

a) Intentia directa se caracterizeaza prin prevederea rezultatului faptei si urmarirea acelui rezultat prin savarsirea faptei.

Intentia directa cu care se savarsesc unele infractiunii se deduce din observarea imprejurarilor in care se savarseste fapta, vointa de a savarsi fapta, urmarirea rezultatului (motivatia savarsirii).

b) Intentia indirecta se caracterizeaza prin prevederea rezultatului de catre faptuitor, rezultat care nu mai este urmarit ci acceptata eventualitatea producerii lui.

Ca forma a vinovatiei intentia indirecta se intalneste la savarsirea unei fapte ce poate produce cel putin doua rezultate. Fata de un rezultat, pozitia psihica a faptuitorului este de urmarire a lui prin realizarea faptei (intentia directa), acest rezultat poate sa fie deopotriva licit ori ilicit; iar fata de al doilea rezultat pozitia psihica a faptuitorului este de acceptare a posibilitatii producerii lui (intentie indirecta). Datorita acestui aspect, ca rezultatul, al doilea se poate produce, intentia indirecta, se mai numeste si intentie eventuala. Fata de acest rezultat eventual faptuitorul are o atitudine indiferenta - de acceptare a producerii lui, daca insa, rezultatul prevazut de faptuitor apare ca inevitabil, intentia cu care se savarseste o astfel de fapta este directa, chiar daca nu toate rezultatele sunt urmarite prin savarsirea faptei.

Culpa. Ca forma a vinovatiei culpa este definita prin dispozitiile din Cp. si consta in atitudinea psihica a faptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-1 accepta, socotind fara temei ca acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale desi putea si trebuia sa-1 prevada.

Culpa este cunoscuta in doctrina si in legislatie sub doua modalitati: culpa cu prevedere si culpa simpla.

a) Culpa cu prevedere. Se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-1 urmareste, nu-1 accepta si considera fara temei ca acesta nu se va produce. Culpa cu prevedere mai este denumita in doctrina penala, culpa cu previziune, sau usurinta ori temeritate.

Fapte savarsite din culpa cu previziune intalnim foarte des, in practica judiciara, in domeniul circulatiei pe drumurile publice. Exemplu clasic care se da pentru ilustrarea culpei cu previziune este fapta conducatorului auto care nu reduce viteza la trecerea pe langa grupuri de persoane, prevazand posibilitatea unui accident (vatamarea ori uciderea unei persoane, avarierea autovehiculului etc.) rezultat pe care nu-1 accepta si considera neintemeiat ca acesta nu se poate produce, dar rezultatul se produce totusi. In astfel de situatii conducatorul auto a savarsit fapta din culpa cu prevedere.

Prevederea rezultatului socialmente periculos, in cazul culpei cu prevedere apropie aceasta forma de vinovatie de intentie (atat directa cat si indirecta). Pozitia psihica fata de rezultat, diferentiaza culpa cu prevedere de intentie, fiindca daca la intentia directa este urmarit rezultatul, la intentia indirecta era acceptat, in cazul usurintei rezultatul nu este acceptat; infractorul a sperat in mod usuratic ca aceasta nu se va produce.

b) Culpa simpla sau culpa fara prevedere, ori neglijenta sau greseala cum mai este denumita in doctrina penala, se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-1 prevada.

Culpa simpla este singura forma a vinovatiei in care faptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, iar pentru a fi vinovat de producerea rezultatului s-a prevazut obligatia de a prevedea acest rezultat si posibilitatea prevederii acestuia.

Obligatia de prevedere a rezultatului se deduce de cele mai multe ori, din actele normative care reglementeaza exercitarea anumitor activitati (conducator auto, electrician, medic, farmacist s.a.).

Criteriu obiectiv care se propune in doctrina penala, in stabilirea obligatiei de prevedere este cel al imprejurarilor in care se savarseste fapta, pentru a observa daca orice om normal si atent' din categoria faptuitorului (pregatire, experienta de viata) avea in momentul savarsirii faptei posibilitatea sa prevada rezultatul.

Posibilitatea concreta de prevedere a faptuitorului este apreciata in functie de personalitatea acestuia, experienta de viata, pregatirea profesionala, dezvoltare intelectuala s.a

Intentia depasita (praeterintentia) este o forma mixta de vinovatie, ce cuprinde intentia si culpa reunite. Intentia depasita este forma de vinovatie ce se realizeaza prin savarsirea unei fapte cu intentie si producerea unui rezultat mai grav decat cel urmarit ori acceptat de faptuitor prin savarsirea faptei, rezultat ce se imputa acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a mai vazut desi trebuia si putea sa-l prevada. (ex. lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte ori o varianta agravata a infractiunii initiale, ex.: talharia care a avut ca urmare moartea victimei)

Mentionam ca in cazul praeterintentiei faptuitorul actioneaza cu intentie directa pentru producerea (obtinerea) unui anumit rezultat, iar rezultatul mai grav se produce din culpa.

3. Prevederea in lege ca trasatura esentiala a infractiunii

In considerarea unei fapte ca infractiune se cerceteaza mai intai daca fapta este prevazuta de legea penala si daca raspunsul este negativ, cercetarea celorlalte trasaturi ale faptei (pericol social, vinovatie), nu se mai justifica. Daca raspunsul este pozitiv, adica fapta este prevazuta de legea penala se vor cerceta si celelalte trasaturi esentiale pentru a observa implinirea lor cumulativa si considerarea faptei ca infractiune.

Aceasta trasatura esentiala - de fapta prevazuta de legea penala - a infractiunii decurge din principiul fundamental al legalitatii in dreptul penal consacrat prin dispozitiile art. 2 C.p.

Orice infractiune trebuie sa fie prevazuta de legea penala ca atare, dar nu orice fapta prevazuta de legea penala este si infractiune fiindca prevederea in lege este doar o trasatura a acesteia pe langa celelalte de a prezenta pericol social.