Fertilizarea culturii cartofului pentru consum

FERTILIZAREA CULTURII CARTOFULUI PENTRU CONSUM

Culturile rentabile de cartof, datorita productiilor ridicate pe care trebuie sa le realizeze, nu se pot concepe fara fertilizare chimica si/ sau organica. Fertilizarea trebuie sa asigure valorificarea cat mai buna a potentialului productiv al soiurilor intensive in conditiile ecologice ale zonei de cultura.

Pe langa determinarea nivelului de productie, elementele nutritive influienteaza si rezistenta la diferite boli ale plantelor, cat si calitatea productiei. In general plantele sunt sensibilizate la boli, mai ales, daca dozele mari de ingrasaminte se aplica unilateral sau neechilibrat. Dozele mari de azot, in lipsa potasiului si chiar a fosforului, sensibilizeaza simtitor plantele de cartof la bolile produse de ciuperci, necesitand un numar mai mare de tratamenta si consum mai mare de fungicide.

Fertilizarea unilaterala cu fosfor, pe majoritatea solurilor aprovizionate suficient cu acest element, nu influienteaza productia in mod semnificativ, in schimb grabeste maturizarea plantelor si le sensibilizeaza la Alternaria. Pe solurile fertilizate timp indelungat si unilateral cu doze mari de fosfor, productia de cartof poate sa scada considerabil. Fosforul are o influenta pozitiva asupra calitatii amidonului.

Potasiul aplicat unilateral nu mareste productia, decat pe solurile aprovizionate slab sau foarte slab cu acest element. Aplicat in doze mari poate reduce procentul de amidon din tuberculi. Potasiul inpreuna cu fosforul, pote creste eficacitatea azotului. Potasiul intrand in compozitia multor enzime din planta de cartof,are o influenta mare asupra unor indici de calitate si mareste rezistenta la boli, atat pe foliaj, cat si pe tuberculi si rezistenta plantelor la seceta.

Planta de cartof, in prima perioada dupa plantare, pana cand formeaza o suprafata foliara de cca. 200 cm.p., extrage elementele nutritive necesare cresterii in proportie de 96% din tuberculul mama si numai 4% din sol prin sistemul radicular. Din acest motiv este foarte important ca tuberculul mama la plantare sa fie cat mai viguros si neepuizat. Tuberculii dupa circa 14 zile de la initiere, devin din ce in ce mai mari consumatori de NPK, timp in care daca posibilitatile de nutritie din sol sunt limitate, tuberculii incep sa se concureze cu restul plantei pentru hrana.

Cea mai intensa preluare a elementelor nutritive din sol are loc in perioada infloritului. Fosforul si potasiul se asimileaza de catre planta de cartof in proportie de 70-80%, iar azotul peste 60% din totalul consumului necesar, pana la sfarsitul infloritului. In faza de acumulare a productiei se mai consuma doar 25-30% din aceste elemente.

Fertilizarea rationala urmareste echilibrarea necesarului de substante nutritive cu ajutorul ingrasamintelor, luand in considerare aportul solului. Literatura olandeza, indica pentru o cultura de cartof cu o productie de 30To./Ha. un export mediu din sol in timpul vegetatiei de 150 Kg. azot, 60 kg. fosfor si 350 kg. potasiu, de asemenea 90 kg. CaO si 30 kg. MgO. (Beukema, H.P. si Zaag van der D.E. 1990.) Dozele pe care la poate ceda solul intr-un an, in functie de gradul de aprovizionare cu elemente nutritive sunt de 0-130 kg./ha azot, 0-75 kg./ha. fosfor si 0-220 kg./ha. potasiu.(Copony, W. 1988.). La acestea se adauga pierderile prin levigare, fixare etc. procese foarte complexe ale solului.

La stabilirea regimului de fertilizare este indicat sa se porneasca de la elementele controlabile prin analize chimice. Cartarea agrochimica este un mijloc de neanlocuit al agriculturii moderne. Trebuie cunoscut de la inceput potentialul de fertilitate al solului si nivelele de productie care se pot realiza in conditiile tehnologice date. Astfel se pot evita suprafertilizarile, sau fertilizarea insuficienta. Desigur, atat extragerea elementelor nutritive de catre culturi, cat si cedarea acestora de catre sol, sunt foarte puternic influientate de conditiile meteorologice, starea fizica a solului, soiul, samanta si tehnologia aplicata. Irigarea creste eficacitatea ingrasamintelor, acestea valorificandu-se mai bine, datorita conditiilor favorabile de crestere si de dezvoltare a plantelor. Pe solurile usoare si in conditii de irigare pot aparea pierderi prin levigare, mai ales de azot si in mai mica masura de potasiu. Precipitatiile de peste 300 de mm. cazute in perioada octombrie- martie, pot leviga in adancime 30-40 kg. de azot la Ha. Normele mari de udare din timpul vegetatiei au efecte asemanatoare. Cu cat sistemul radicular patrunde mai adanc, sau profilul de sol este mai profund si afanat, creste cantitatea de elemente valorificate, respectiv recuperate, de catre plante din cele levigate.

Cele mai frecvente deficiente la fertilizarea cartofului sunt:

-aplicarea unilaterala a unor doze mari dintr-un element, impreuna cu doze prea mici din celelalte elemente

-aplicarea numai a unui singur macroelement.

-aplicarea ingrasamintelor la un moment necorespunzator, cand plantele nu le pot valorifica in mod corespunzator sau cand pierderile sunt prea mari.

-negljarea aplicarii mezo- si microelementelor.

Eseu: Cenzorii - organ de control Referat: Analiza productiei exrcitiului

Fertilizarea culturilor intensive de cartof se bazeaza in mare masura pe fertilizarea minerala. Pe soluri normale raportul NPK favorabil culturii cartofului este in jur de 1:1:2. Acesta variaza in functie de aprovizionarea solului cu diferite elemente nutritive, respectiv accesibilitatea acestora.

Ingrasamintele cu azot determina pe majoritatea solurilor nivelul productiei de cartof. In prima parte a perioadei de vegetatie fertilizarea cu azot la cartof ajuta la formarea frunzelor si realizarea rapida a unei suprafete foliare optime, iar in continuare stimuleaza formare de noi frunze si prin aceasta asigura desfasurarea normala a procesului de asimilatie. Azotul administrat, contribuie in mare masura la prelungirea perioadei de vegetatie, deoarece foliajul nu inbatraneste inainte de temen. Cartoful utilizeaza azotul pe toata durata perioadei de vegetatie. Cel mai intens consum se realizeaza insa, cand plantele au o inaltime de 15-20 cm. in faza de inbobocit. Mai exact putem spune ca pana la inflorit cartoful asimileaza cca. 60-70% din necesarul total de azot. In cultura intensiva de cartof cantitatea de azot, care se exporta prin productia recoltata, in mare masura trebuie asigurata prin fertilizare (chimica si organica), deoarece solul din surse proprii poate asigura acest element numai pentru realizarea unor productii foarte mici. Dozele de azot recomandate a fi administrate pe baza indicelui de azot sunt stabilite in functie de nivelul productiei scontate. De exemplu la o productie scontata de 40to./ha. si la un indice al azotului de 2,0 se administreaza o cantitate de 210 kg./ha s.a. Sarurile nitrice si cele de amoniu sunt folosite direct de catre plante in procesul nutritiei. Ionul de amoniu are o stbilitate redusa in sol, fiind transformat rapid de catre bacteriile nitrificatoare in forme nitrice. Plantele absorb usor forma nitrica si mai putin forma amoniacala, care in functie de conditiile de sol si temperatura acestuia, sub influienta microorganismelor nitrificatoare, in 15-30 de zile se transforma in nitrat. Alegerea tipului de ingrasamant cu azot se face in functie de reactia solului si anume:

-pe solurile acide (pH sub 6,3) se recomanda ingrasaminte cu reactie neutra sau alcalina, uree, nitrocalcar.

-pe soluri cu reactie relativ neutra (pH 6,4-7,3 ) se poate aplica azotat de amoniu, uree, A 320 s.a.

Dozele de ingrasaminte cu azot care se aplica o data pot fi mai mari pe solurile mijlocii spre grele, decat pe cele usoare. Cu cat complexul absorbativ al solului este maibun, doza poate fi mai mare. Pe solurile nisipoase si in conditii de irigare poate fi indicata fractionarea dozelor de azot, in cel putin doua parti: aplicand fertilizarea de baza si in cursul vegetatiei inca 1-2 fractii. La aplicarea fractionata a ingrasamintelor cu azot conditia esentiala este incorporarea lor in sol, concomitent cu administrarea lor, sau imediat dupa administrare.

Fertilizarea cu fosfor are un efect mai redus asupra cresterii productiei decat azotul, in schimb are o serie de efecte secundare pozitive. Fosforul este elementul energetic cel mai important care conditioneaza fotosinteza si respiratia, are un rol important in metabolismul hidratilor de carbon si in acumularea amidonului. La o asigurare buna cu fosfor creste intensitatea de dezvoltare a radacinilor si a tuberculilor, se formeaza un numar mai mare de tuberculi la cuib si creste continutul de amidon din tuberculi. Fosforul influienteaza pozitiv calitatea biologica si culinara a tubrculilor, mareste rezistenta cojii la vatamari mecanice. In primele faze de vegetatie fosforul mareste suprafata foliara, dar spre sfarsitul perioadei de vegetatie grabeste inbatranirea frunzelor si contribuie la reducerea suprafetei foliare in ultima perioada (Zaag van der D.E. 1973, Copony,W 1988 ). Cartoful se numara printre plantele care necesita cantitati moderate de fosfor. Fosforul mareste efectul ingrasamintelor cu azot. La fertilizare optima cu fosfor scade atacul de raie comuna la tuberculi (Lorincz, j. 1976.). Insuficienta fosforului se datoreaza accesibilitatii reduse. Din totalul fosforului din sol numai cca. 1% este valorificat de plante in perioada de vegetatie.

Cele mai bune conditii pentru mobilizarea fosfatilor si mentinerea lor in faza lichida se intalnesc pe solurile cu reactie slab acida (ph-5,8). Materia organica influienteaza pozitiv mobilitatea fosfatilor din sol si protejeaza fata de procesele de fixare a fosfatilor solubili aplicati prin ingrasaminte. De asemenea puterea de fixare a fosforului scade atunci cand calciul si magneziul sunt in cantitate normala. Umiditatea din sol favorizeaza absorbtia ionilor fosfat in planta si procesul de difuziune. De aceea in anii cu precipitatii abundente si in conditii de irigare, nutritia cu fosfor a plantelor este mai buna (Lixandru, Gh. Si col. 1990.). Plantele raspund mai bine la aplicarea ingrasamintelor cu fosfor in anii racorosi.

Ingrasamintele cu fosfor, din cauza efectului lor acid, in contact cu coltii cartofului pot inhiba cresterea acestora. Din acest motiv se vor aplica toamna si se incorporeaza in sol prin aratura adanca. In conditii de irigare se pot aplica si primavara, in cantitate totala sau partial. Pentru administrarea de primavara sunt indicate ingrasamintele cu fosfor sub forma de complexe si se aplica la cartof inainte de pregatirea patului germinativ.

Potasiul este un element de baza in cultura cartofului, care este una din cele mai pretentioase plante la acest element. In timpul vegetatiei cartoful consuma mari cantitati din acest element si din aceasta cauza potasiul se regaseste in cenusa cartofului in procente foiarte mari (75-85% si chiar 90%). Potasiul are un efect redus la inceputul perioadei de vegetatie, dar mareste considerabil suprafata foliara in a doua parte a vegetatiei si intarzie inbatranirea foliajului, intensifica procesul fotosintezei. Sub influienta potasiului creste numarul de tuberculi mari, creste rezistenta cojii la vatamari mecanice, se inbunatateste calitatea culinara a tuberculilor si creste rezistenta lor la pastrare. Efectul favorabil al potasiului asupra productiei se manifesta in special in anii secetosi, sau in conditii de neirigare. Consumul de apa pe unitatea de suprafata uscata se reduce daca aprovizionarea cu potasiu este buna. S-a constatat ca dozele prea mari de potasiu, reduc continutul de substanta uscata din tuberculi, in schimb creste productia totala de substanta uscata la unitatea de suprafata, datorita productiilor mai ridicate.

Potasiul in sol se afla in cea mai mare parte in minerale. Mai este prezent sub forma de cationi absorbiti de humus sau solubilizati in solutia solului. Plantele absorb potasiul sub forma de ioni de K. La acelasi continut de potasiu schimbabil, concentratia potasiului in solutia solurilor usoare, nisipoase este considerabil mai mare decat in solurile grele (luto-argiloase si argiloase). Concentratiile ionului de potasiu depind de capacitateade schimb cationica a solului. Solurile mijlocii, lutoase sau luto-nisipoiase, cu capacitate mijlocie de schimb cationic, cedeaza potasiul relativ usor si sunt capabile sa aprovizioneze ritmic plantele cu potasiu. Solurile nisipoase, sarace in humus, cu capacitate de schimb cationica redusa, mai ales dupa aplicarea ingrasamintelor cu potasiu, au un continut mai ridicat de potasiu in solutia solului. Pe aceste soluri asigurarea plantelor cu potasiu dureaza mai putin.

Cartoful este o cultura sensibila la clor si valorifica semnificativ mai bine potasiul (si magneziul) din ingrasamintele potasice pe baza de sulfati. Ingrasamintele cu potasiu, deoarece acest element are o solubilitate mai redusa si se leaga mai bine in sol, se administreaza toamna si se incorporeaza cu aratura. Deoarece este o planta sensibila la clor, in cultura cartofului sarea potasica se va aplica numai toamna si se va incorpora in sol prin aratura de baza. Aplicarea sarii potasice toamna, inainte de aratura de baza, permite o mai buna amestecare cu solul. Astfel se asigura si levigarea clorului (fiind mult mai solubil) in timpul iernii, care pana in primavara ajunge sub stratul radacinilor active. Pentru fertilizarea cu potasiu, primavara, se poate folosi sulfatul de potasiu, ingrasamintele complexe cu azot fosfor si potasiu. Azotatul de potasiu se poate aplica atat la plantare, cat si in timpul vegetatiei cartofului.

Ingrasamintele foliare sunt produse fertilizante complexe, care sunt recomandate pentru tratamente in timpul perioadei de vegetatie, avand o compozitie diversificata in functie de culturi si fazele de vegetatie a plantelor. Aplicate corect, aceste ingrasaminte contribuie la cresterea masei vegetale, a sistemului radicular, cat si a celorlalte organe. Datorita structurii anatomice si particularitatilor de dezvoltare, planta de cartof preia foarte usor si valorifica eficient elementele nutritive administrate pe frunze, raspunzind la acest tip de fertilizare prompt, prin sporuri de productie si cu calitatea tuberculilor inbunatatita. Trebuie insa sa stim ca aplicarea foliara a fertilizantilor nu inlocuieste fertilizarea la sol cu macroelemente. Pentru cresterea si dezvoltarea culturii de cartof este important ca azotul, fosforul si potasiul necesar nivelului de productie scontat, sa fie prezent si accesibil in zona radiculara.

In tehnologiile moderne de cultivare a cartofului, fertilizarea foliara este o secventa care necesita o atentie deosebita. Prin fertilizarea foliara se pot obtine sporuri de productie de 10-20%, insa aceste sporuri pot varia foarte mult, de la un an la altul, sau de la o zona la alta, in functie de conditiile de cultura. Eficienta fertilizarii foliare este cu atat mai ridicata, cu cat conditiile ecologice si agrotehnice sunt mai favorabile pentru cresterea plantelor, deoarece preluarea si folosirea substantelor nutritive prin frunze este puternic influientata de conditiile de crestere si mai ales de cele climatice.