Functiile comunicarii

In teoria comunicarii - care desemneaza transmiterea unei informatii in interiorul unui grup, transmitere considerata in raporturile ei cu structura grupului -, mijlocul general de realizare al acesteia fiind limbajul, desigur, in obiectiv, s-au aflat, inca de la inceput functiile limbajului in orice act de vorbire si, implicit, in oricare act de organizare a discursului literar: (1) functia emotiva (expresiva), (2) functia poetica, (3)  functia referentiala, (4) functia conativa (persuasiva / retorica), (5) functia metalingvistica ("metalinguala"), (6) functia fatica etc.

Roman Jakobson, abordand si aceasta problema, observa: «Cel ce se adreseaza (emitatorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul); pentru ca mesajul sa-si indeplineasca functia, el are nevoie: de un context la care se refera (sau, in nomenclatura moderna, de un referent), pe care destinatarul sa-l poata pricepe si care sa fie ori verbal, sau capabil de a fi verbalizat; de un cod, intrutotul sau cel putin partial comun atat expeditorului cat si destinatarului (sau, cu alte cuvinte, comun celui ce codeaza si celui ce decodeaza); in fine, are nevoie de un contact, conducta materiala sau legatura psihologica dintre cei doi, care le da posibilitatea sa stabileasca si sa mentina comunicarea» (JakL, 32). Intre acesti factori ai comunicarii se stabilesc functiile. Functia emotiva / expresiva (1) se exercita intre emitator si mesaj; aceasta functie tine de faptul ca «limbajul omenesc este insufletit de doua intentii», reflexivitatea si tranzitivitatea, intrucat «cine vorbeste "comunica" si "se comunica"» - dupa cum subliniaza Tudor Vianu in «Dubla intentie a limbajului si problema stilului». Functia poetica (2) este esentiala pentru mesajul literar, desi pare a se ivi "dintre functiile": emotiva, referentiala si conativa, ocupand "locul central in comunicarea estetica"; Roman Jakobson descrie astfel lucrarea functiei poetice, dupa ce reaminteste cele doua moduri principale de aranjament in comportamentul verbal, selectia si combinarea: «Daca, de exemplu, copil este subiectul mesajului, vorbitorul va alege din vocabularul uzual unul dintre cuvintele mai mult sau mai putin similare, ca: pusti, copil, tanar etc., intr-o anumita privinta toate fiind echivalente. Apoi, ca un comentariu la acest subiect, va alege unul din verbele semantic inrudite: doarme, motaie, atipeste, dormiteaza etc. Ambele cuvinte alese se combina in lantul vorbirii. Selectia se realizeaza pe baza unor principii de echivalenta, asemanare sau deosebire, sinonimie sau antonimie, pe cand combinarea - construirea secventei, se bazeaza pe contiguitate. Functiunea poetica proiecteaza principiul echivalentei de pe axa selectiei pe axa combinarii. Echivalenta devine factorul constitutiv al secventei.» (JakL, 34 sq.) Functia referentiala (3) se antreneaza intre mesaj si context. Functia conativa / persuasiva (4) orienteaza enuntul catre receptor, angajeaza si "idealul" raport dintre mesaj si "destinatar"; pentru stilul functional administrativ-juridic, functia conativa / persuasiva sau retorica este esentiala, oferid informatii stricte / "certe", de "interes general"; marca functiei conative este data de vocativ - la substantiv, de persoana a II-a - la pronume si verb, indeosebi, de imperativ - la verb; se disting in acest cadru: 1) forme directe de adresare (indici verbali de identificare a receptorului: vocative, imperativul etc.: Faci ce-ti zic eu ! / ce trebuie ! / cum ti s-a cerut ! etc.); 2) forme indirecte de adresare - aluzia (figura de gandire se intemeiaza pe analogie, cu scopul de a evita: un eventual pericol, caracterul vulgar / obscen al exprimarii, precizia exagerata etc.), eufemismul (atenuarea prin substituire, ori perifraza / antifraza), perifraza (termenul e substituit cu o locutiune / sintagma - "cetatea eterna" / Roma; "s-a dus in [ara-fara-Dor" / "a murit"; "Dalbul de Pribeag" / "mortul"), litota (atenueaza, exprima reticent o idee: Stefan cel Mare fost-a «om nu mare de stat»). Functia metalinguala (5) tine de codul dintre emitator si receptor. Functia fatica (6) - functie "sintactic-pragmatica", extrem de complexa pentru orice tip de discurs - priveste asigurarea contactului permanent stabilit intre emitator si receptor dinspre raportul "traditie - inovatie", ori, mai exact spus, vizeaza "momentul corelarii informatiei" "vechi" / "cunoscute" (ori "arhicunoscute") cu "informatia noua", sau "proeminenta" ("protuberanta"), "dinamizatoare", "schimbatoare" benefica de orizont, incat sa focalizeze capacitatea "de receptare" ("receptorul") pe "mesajul produs, oferit" acum. Exista "retete" de cuvinte / expresii cu functie fatica (de tipul: "Mai esti pe fir / Alo ?!?", "Ma urmariti cu atentie" etc.), dar si "intaritoare de functie fatica", de la sintagme verbale de tipul: "nu va puteti inchipui / imagina", "va asigur ca" / "va jur ca" etc., la interjectii de avertizare ("Na !", "Uite !" etc.), la "incitatoare ale atentiei receptorului" ("Ati aflat ultima noutate / bomba targului?", "Ce credeti ca s-a mai petrecut?" etc.)..  

Referat: Organizatia - caracteristici constructive si functionale Referat: Principiile managementului calitatii

sa nu introduci elemente care ar risca sa distraga atentia de la mesaj.

Altfel spus (cu cuvintele din motto-ul unei mari agentii de publicitate), "The Truth Well Told", adica adevarul bine spus.

Nu mai este de mirare pentru cititorul ajuns la acest capitol ca aceste cerinte ii suna familiar. Ele se regasesc in modelul global al comunicarii propus in acest curs, in teorii semiotice evocate in capitole anterioare, in detalieri facute chiar la inceputul acestui capitol aplicativ: culturile de tip european contin si precepte referitoare la respectarea legilor, la o anume moralitate (diferita de cea din alte culturi); pragmatica, am vazut, explica in ce fel considerarea interlocutorului, a contextului, a situatiei de comunicare isi pun amprenta pe textul discursului, pe alegerea canalului, pe alegerea momentului optim pentru lansarea mesajului etc. Pe de alta parte, coeziunea interna si coerenta externa a textului mesajului sint obiective obligatorii, desi, in mesajele publicitare, ambiguitatea poate sa fie introdusa pentru a face discursul mai atractiv sau mai percutant[4]. Mai ales ca publicurile pe care le are in vedere departamentulrelatii publice al B.C.U. sint din categorii care gusta jocurile de limbaj. Informatia onesta, totala si loaiala pe care biblioteca o datoreaza beneficiarilor ei nu s-ar gasi compromisa de prezentari pline de spirit, desi sfera academica se acomodeaza mai greu cu abateri de la o anumita morga. Cum insa, in multe cazuri, este recomandabil sa se faca o promovare personalizata a serviciilor oferite, "regula" o va face fiecare receptor in parte, enuntiatorului raminindu-i doar sa "capteze" corect informatiile despre interlocutor. Pericole exista si ele sint fondate de chiar tendintele diverselor publicuri in ceea ce priveste comunicarea. Dominque Wolton atragea atentia ca sectorul comunicarii este cel in care, paradoxal, exista vointa de a nu sti, explicabila prin existenta a patru perspective concurente in logica actuala a cunoasterii. Sociologul francez vorbeste de o perspectiva a jurnalistilor (care se da drept cunoastere a faptului simplu, din viteza evenimentelor), una a politicienilor (acestia avind tendinta de a politiza totul, incercind sa gaseasca repere ideologice pentru a se situa), una a tehnicienilor (al caror discurs face apologia promisiunilor unei evolutii fara limite) si una a economistilor (care au un discurs in flux alert, asupra pietelor viitoare). Constatind o suprasaturatie de discursuri, D. Wolton se intreaba de ce universitarii - aceste elite culturale - par mai clarvazatori decit toate categoriile prezentate mai sus. Si gaseste si raspuns la aceasta intrebare: intre cererea de dominare a oamenilor politici, cea de valorizare a jurnalistilor, cea de legitimare a inginerilor si cererea pur si simplu a agentilor economici, nu prea ramine loc - spune autorul evocat - pentru o cerere de cunostinte. Or, universitarii (impreuna cu studentii pe care-i conduc pe drumurile cunoasterii) sint cei ce alcatuiesc grosul publicului cititor al unei biblioteci precum B.C.U. Iasi. Discursul adresat lor trebuie sa se acorde cu aceasta stare a lucrurilor. Desigur, tot din publicul (nu neaparat cititor al) bibliotecii fac parte si politicieni, si jurnalisti, si tehnicieni. Pentru acestia, articularea discursului va tine seama de cele atit de bine surprinse de Dominique Wolton: in comunicatele de presa privind noutati/evenimente legate de viata bibliotecii se va evidentia existenta faptului simplu, a evenimentului in sine; in discursuri catre oameni politici - solicitati, de exmplu, pentru a sprijini o initiativa legislativa de mare importanta pentru biblioteci - accentul va fi pus pe modul in care gestul acesta s-ar include in platforma promovata de respectivul om politic, dind coerenta expresiei ideologiei de la care el se revendica; discursul bibliotecii adresat specialistilor responsabili cu dezvoltarile retelei academice RoEduNet va avea in vedere ideea ca nu trebuie in nici un fel ranit elanul lor catre atingerea culmilor (mereu mai inalte!) in privinta comunicatiei in retea; in fine, in relatia cu diversii furnizori, un posibil discurs trebuie sa scoata in evidenta modul in care simpla buna servire a unei institutii ca B.C.U. Iasi echivaleaza cu cresterea imaginii de marca si cu deschiderea catre o piata tot mai larga si mai sigura.

Luind ca exemplu semnalarea conectarii sistemului informatic al bibliotecii la magistrala metropolitana de fibra optica, sa imaginam citeva tipuri de discurs.

Universitarilor (si, aici, ii includem si pe studenti, cum am mai spus) li se va semnala faptul ca aceasta conectare va duce la marirea vitezei cu care vor putea opera, de la distanta, din cabinete si din laboratoarele universitatii, cautari in catalogul on-line al bibliotecii. Un accent se va pune pe faptul ca aceasta realizare tehnica s-a facut in scopul deja declarat de a-i servi cit mai bine pe dumnealor, pe beneficiarii specifici ai BCU. Dintre tipurile morrisiene de discurs, aici se va prefera modul de semnificare designativ intr-o utilizare evaluativa.

Jurnalistilor li se va atrage atentia asupra noutatii tehnice a comunicatiei in retea metropolitana si se va insista asupra ideii ca biblioteca nu manifesta inertie traditionalista in raport cu dinamica noului in societatea mileniului al treilea. Aici, s-ar putea combina tipul de discurs designativ-evaluativ cu tipul apreciativ-incitativ.

Tehnicienilor de la RoEduNet li se va arata tot interesul pentru noua formula de evolutie in comunicatii si li se va face si o reverenta prin semnalarea noutatii in pagina de Web a bibliotecii (anunt cu o marcata legatura de tip hipertext la pagina de Web a RoEduNet). Desigur, aici, cel mai potrivit pare sa fie un tip de discurs apreciativ-evaluativ.

In fine, politicienilor eventual implicati in sprijinirea evolutiilor de orice fel ale bibliotecii li se pot trimite mesaje de multumire, ori pot fi mentionati in comunicatele de presa menite sa lanseze noutatea tehnica prin canalele mass-media. Discursul adresat direct acelor oameni politici trebuie sa evidentieze legatura dintre justetea politicii promovate de ei in chestiunea bibliotecilor si realizarea tehnica atit de utila despre care este vorba. Catre politicieni care au ezitat/evitat sa se implice in sprijinirea bibliotecilor, trebuie trimis un discurs prin care sa se sublinieze capitalul politic strins de cei care s-au implicat, precum si deschiderea bibliotecii catre a face cunoscute demersurile politice care i-au fost favorabile in vreun fel. Discursurile potrivite in aceste cazuri s-ar inscrie in tipurile prescriptiv-evaluativ si apreciativ-incitativ. Nici o versiune de discurs designativ-evaluativ nu pare nepotrivita.

Ne-am ocupat doar de citeva categorii din ceea ce ar putea fi decelat drept publicuri ale bibliotecii. Pe baza acestor modele, se pot construi strategii de articulare a discursurilor pentru oricare dintre celelalte categorii de publicuri.

Sa nu uitam ca vorbim despre actiuni promotionale si ca rostul unor aparente informari este de a intari imaginea pozitiva a institutiei in ochii diverselor categorii de public (cititori, parteneri, autoritati, media). De aceea construirea fiecarui discurs trebuie sa se faca cu aprecierea justa a nevoilor/expectantelor/cunostintelor interlocutorilor, pentru a nu-i plictisi pe unii cu detalii care le-ar face mare placere altora, pentru a-i vorbi fiecaruia in termenii care se traduc in "profit" in universul sau (senzational pentru jurnalisti, informatie serioasa, multa si proaspata pentru universitari etc). In plus, in fiecare discurs trebuie introdusa - explicit sau implicit - ideea ca biblioteca ramine un partener de valoare, mereu atent la "interlocutor", dornic sa-si pastreze locul privilegiat pe care si l-a cistigat in comunitate.

O problema cu care se confrunta echiparelatii publice a Bibliotecii Centrale Universitare din Iasi este cea a interesului publicurilor acesteia de a recepta un mesaj (oricare!) de tip "relatii publice". Este stiut ca, in mentalitatea generala a epocii, biblioteca este perceputa ca prezenta necesarmente discreta, a carei valoare nu este constientizata decit in absenta. O biblioteca este ca o anexa a institutiei academice, ea exista si-si indeplineste functiile, dar pare absurd ca cineva sa-si puna intrebari sau sa manifeste curiozitati cu privire la viata acestei "anexe". Atita timp cit ea exista si furnizeaza servicii, nu exista nici un motiv pentru a o include printre "preocupari". In aceste conditii, rolul departamentuluirelatii publice este mai greu de jucat, iar sansele de a repurta succese sint mici si rare. De aceea, este nevoie ca actiunile promotionale sa fie planuite pentru momente deosebite, sa implice personalitati de prim ordin, sa antreneze miscari cit mai ample, in mijlocul carora biblioteca sa se vada in pozitie de lider. Sau, gindind la resursele de stralucire proprii, sa faca din orice miscare importanta pentru ea un eveniment si pentru cei de parerea carora ii pasa. Daca orice promovare de personal (numire de sef de departament, de exemplu) este prezentata si publicului beneficiar de servicii, cu precizarea criteriilor care au stat la baza alegerii, cu descrierea performantelor personale ale celui proaspat numit, cu prezentarea citorva linii majore din proiectele pe care cel nou numit le are in vedere, perceptia asupra institutiei se imbunatateste, mai ales prin aceea ca publicul se deprinde cu ideea ca exista lucruri de interes si in viata interna a bibliotecii. De aici, sansa ca publicul sa inteleaga - treptat - ca schimbarile din interior se vor rasfringe benefic asupra modului in care biblioteca se ofera catre exterior. Intorcindu-ne la crearea de evenimente, o solutie percutanta ar putea fi sugerata de ceea ce aveau obiceiul sa organizeze bibliotecarii britanici: una-doua zile dedicate bibliotecii pe tot cuprinsul tarii, inscrise in agenda tuturor, la toate nivelurile. In acele zie, ar trebui ca toate bibliotecile sa se mobilizeze pentru a organiza ceva deosebit si, simultan, sa se declanseze activitati dedicate bibliotecii in mijloacele media, in Parlament, in institutii si organisme aflate in colaborare/parteneriat cu lumea bibliotecilor, totul pe fondul unei pavoazari elaborate si omniprezente. O astfel de abordare presupune un efort intens si de lunga durata al echipei de larelatii publice, atit pe componenta managementul calitatii, cit si pe componenta marketing. Pe prima componenta, in afara de obtinerea acordului de principiu al managerilor, trebuie convinsi membrii diverselor departamente sa accepte sa acopere si alte obligatii decit cele ordinare. De asemenea, trebuie convinsi si managerii si compartimentul financiar-contabil si personalul bibliotecii ca este nevoie de un buget pentru actiunea promotionala avuta in vedere. Ca in orice institutie bugetara, orientarea unor fonduri catre astfel de tinte inseamna in primul rind crearea riscului de a micsora bugete afectate de obicei altor activitati. Sponsorizarile ramin sa fie gasite si perfectate tot de echipa de larelatii publice. O idee in acest sens vine din teoriile prezentate mai sus: daca institutiile media vor fi convinse ca au fost invitate la consemnarea unui eveniment, ele vor face publicitate bibliotecii, in mod implicit, prin prezentarea evenimentului. Se economisesc astfel sumele care ar fi reprezentat plata spatiului de publicitate din diverse suporturi media.

In sfirsit, .

. putem spune ca ne gasim intr-un punct de optim: punctul in care poate fi incheiat demersul nostru, cu speranta ca nu este nici istovitor ca lectura, nici necuprinzator ca problematica. Domeniul pe care il serveste si acest suport de curs - alaturi de nenumarate alte scrieri - nu poate fi epuizat intr-o singura lucrare, nici chiar daca se numeste "Totul despre . ". Nu ne-am propus sa spunem totul despre relatiile publice, ca forma de comunicare publica, si credem ca, macar din acest punct de vedere, ne-am tinut promisiunea. Ramin multe de spus, multe de dezbatut, in legatura cu comunicarea publica si cu relatiile publice. Studentii nostri vor fi insa mai bine inarmati pentru dezbateri si confruntari ulterioare, dupa insusirea cunostintelor propuse de prezentul curs. Acesta ne-a fost scopul.

Anexe

I. Pierre Lévy, La cyberculture: Tabela 1, p. 77: Diferite dimensiuni ale comunicarii

Definitia dispozitivului comunicational, relatia dintre participantii la comunicare

Tipuri de dispozitive comunicationale:

1. unu cu toti: presa, radio, TV
2. unu la unu: dialog (cu coprezenta interlocutorilor)
3. unu la unu (in retea): posta, telefon
4. toti cu toti: conferinte electronice, sisteme de invatare la distanta, www, lucru in cooperare in lumi virtuale

II. Idem, Tabela 3, p. 98: Diferite tipuri de interactivitate

III. Un model global al comunicarii

	Reprezentarea lui B despre A

IV.

V. Legile discursului (din Maingueneau, apud P. Grice[6])

Maxima cooperarii = contributia la conversatie trebuie sa fie, in momentul cind intervine, asa cum e ceruta de obiectivul sau directia acceptate de schimbul verbal in care se inscrie