Incompetenta si monopolul
H.-R. PATAPIEVICI
Cumparatorul din Romania nu traieste pe teren tare: el este constrans, de
mediul economic in care isi desfasoara viata de cumparator, sa isi construiasca
viata de zi cu zi si proiectele de viitor pe un teren nesigur, incert si plin
de pericole. Daca ai depus bani intr-o banca, risti oricand sa afli din ziar ca
banca ta, cea cu sedii mirobolante si zeci de masini scumpe la scara
managerilor, a intrat in incapacitate de plata. A devenit cotidian ca, atunci
cand iti platesti facturile, sa afli ca electricitatea ori telefonul s-au
scumpit peste noapte cu 25%. Cand te duci sa targuiesti cele ale gurii din
piata, nu mai e nici o surpriza ca preturile au crescut ca la comanda. Absolut
toti furnizorii de bunuri ori servicii se aliniaza imediat la orice scumpire,
de parca legea economica fundamentala, in Romania, ar fi escaladarea preturilor
si nu echilibrarea lor, prin libera concurenta. Pe scurt, experienta
cumparatorului roman este marcata de nesiguranta, de incertitudine si de
instabilitate. Este ca si cum cei care vand ar dispune de puterea de a impune
celor care cumpara, fara nici o negociere de piata, preturile care ii
avantajeaza exclusiv pe ei.
Intrebarea care iti vine imediat in minte este urmatoarea: de ce piata nu
reuseste niciodata sa limiteze scumpirile? Altfel spus, de ce cumparatorul nu
are nici un cuvant de spus la negocierea preturilor pe piata? Citim in
statistici ca peste jumatate din venitul intern este rezultatul activitatii
sectorului privat. Sectorul privat, deoarece este alcatuit dintr-o multime de
intreprinzatori care nu au decat legaturi de schimb unii cu altii, este in mod
natural incompatibil cu ideea de monopol. Si totusi, daca este asa, de ce
atunci piata romaneasca isi aliniaza preturile la nivelul cel mai inalt si nu,
asa cum ar trebui sa rezulte din exercitiul liber al concurentei, la un nivel
intermediar? Un raspuns poate fi gasit daca ne gandim ca statul continua sa
posede si sa administreze cvasitotalitatea resurselor, in functie de care, cum
se stie, sunt recalculate toate preturile. Electricitatea si combustibilul,
spre pilda, sunt monopol de stat. Ce inseamna, de fapt, un monopol de stat?
Inseamna ca statul protejeaza resursa respectiva prin inlaturarea oricarei
concurente, afirmand ca este in interesul national ca acea resursa sa ramana
sub controlul statului. Evident, filozofia subiacenta acestui rationament este
ca singurul detinator de patriotism integral este statul. Sa vedem daca este
asa. Cand electricitatea este furnizata numai de stat, pretul ei este fixat,
evident, de managerii care o administreaza. Tot la fel de clar e ca, atunci
cand exista monopol de stat la un produs, nu statul - ca entitate nationala
abstracta -, ci administratorul, adica functionarul de stat, este cel care decide
politica de preturi a produselor protejate. In fond, nu caracterul national al
bunului respectiv este protejat de stat, ci politica managerilor. Acesta este
faimosul patriotism al statului. Insa ceea ce e esential, din punct de vedere
economic, e ca nimeni nu va putea sti daca managerul e competent ori nu.
Singurul mod de a sti este sa compari activitatea lui cu competitivitatea
preturilor obtinute pe piata. In mod cu totul sofist, managerii de stat vor
pretinde ca este in interesul natiunii ca pretul resurselor furnizate de ei sa
fie ridicat si vor spune ca ei sunt cu atat mai buni, cu cat reusesc sa vanda
mai scump. In fapt, spre mizeria generala, singurii beneficiari ai preturilor
ridicate la produsele controlate de stat vor fi, evident, doar cei care le
fixeaza la un nivel ridicat. Nu pentru ca sunt competenti reusesc acesti
manageri de stat sa vanda scump, ci pentru ca statul le permite sa fie
incompetenti la preturi suportate din punga cumparatorului.
Dar de acest tip de rau
nu este responsabil numai statul. Resursele sunt drenate pe piata romaneasca,
spre centrele de desfacere, prin intermediul unui numar mic de angrosisti, care
controleaza toata piata si, astfel, impun in mod artificial preturile. Astfel
ca nivelul de la care distribuitorii pleaca in calcularea pretului este deja
fixat de consensul la care un numar restrans de angrosisti veritabili a ajuns.
Sentimentul meu este ca preturile, pe piata romaneasca, sunt controlate de un
cartel care nu permite scaderea lor sub un anumit nivel. Cumparatorul nu poate
nimic impotriva acestui cartel, deoarece, daca nu cumpara de la membrii sai, ar
insemna sa nu mai cumpere deloc. Conditia eficacitatii politicii de monopol
consta in acapararea intregii piete. Or, la noi, aceasta conditie este
indeplinita. Numai prin faptul ca toate importurile sunt controlate de un numar
mic de importatori intelesi intre ei se poate explica de ce aceleasi produse
sunt mai scumpe in Romania decat pe piata occidentala. De la haine, trecand
prin aparate electronice si pana la produse alimentare, nimic nu se poate
cumpara la noi mai ieftin ca in Occident.
In concluzie, alinierea
sistematica a preturilor spre nivelul lor cel mai ridicat protejeaza
intotdeauna incompetenta managerilor, penalizeaza in mod sever cumparatorul si
pune in lumina existenta unei grave asimetrii in functionarea pietei. Asimetria
este intre ponderea initiativei cumparatorilor, care ar trebui sa determine
cererea si oferta pietei, si ponderea initiativei producatorilor, care ar
trebui sa se plieze semnalelor venite dinspre cumparator. In mod limpede, la
noi cumparatorul este cel care se pliaza dictatelor furnizorului, ceea ce
inseamna ca piata romaneasca nu functioneaza in interesul cumparatorilor, ci,
unilateral, in folosul celor care dispun de ea. Or, daca piata este controlata,
inseamna ca preturile nu sunt niciodata negociate in mod liber. Este ceea ce
vedem cu ochiul liber, sub forma escaladei scumpirilor. Prin urmare, daca piata
romaneasca nu reuseste niciodata sa limiteze scumpirile, este pentru ca, in
functionarea ei, ponderea principala apartine furnizorului si nu
consumatorului. Ca atare, piata preturilor maximale nu este in slujba
consumatorului, ci in profitul furnizorilor organizati in carteluri. In esenta,
alinierea preturilor la nivelul lor cel mai de sus reflecta atat incapacitatea
producatorilor de a produce mai ieftin produsele pe care le comercializeaza,
cat si controlul pietei de catre un numar restrans de furnizori de produse,
cartelati. Astfel ca, in fond, regula preturilor maximale mascheaza
incompetenta managerilor care folosesc statul pentru a-si impune produsele si,
totodata, incurajeaza punerea consumatorilor in slujba intereselor celor care
controleaza piata. Ca atare, doua sunt cauzele scumpirilor aberante, in
Romania: protejarea de catre stat a incompetentei managerilor si controlul
furnizarii catre piata a produselor si serviciilor, de catre un numar mic de
furnizori cartelati.
Remorcarea consumatorilor la bunul plac al producatorilor si aservirea lor
financiara are drept rezultat inevitabil instabilitatea pietei. O economie
bazata pe capitalizarea incompetentei managerilor si pe controlul pietei de
catre un numar restrans de furnizori nu poate fi stabila. Regula instabilitatii
este: devalorizarea monedei, escaladarea preturilor, nesiguranta calitatii
produsului si imposibilitatea de a garanta reproductibilitatea serviciului.
Intrebarea imediata este: ce tip de comportament cetatenesc se poate edifica pe
un mediu economic bazat pe nesiguranta si neincredere? Evident, unul care va cauta
sa raspunda nesigurantei prin viclenie, iar suspiciunii prin neincredere.
Altfel spus, instabilitatea pietei genereaza un comportament social care va
tinde sa institutionalizeze neincrederea. Evident, daca mediul economic
recompenseaza suspiciunea si penalizeaza planurile pe termen mediu si lung,
comportamentul uman cel mai favorizat va fi condus de principiul: 'tot ce
poate fi castigat, trebuie castigat acum, indiferent cum', iar preturile
se vor fixa potrivit maximei: 'nu lasa pe maine ceea ce poti jecmani
azi'. In concluzie, regula economiei instabile este maximizarea profitului
pe seama desconsiderarii perspectivei de durata
