Forme de reasigurare

Forme de reasigurare

Avand in vedere faptul ca reasigurarea se realizeaza, practic, in stransa concordanta cu prevederile contractului de reasigurare rezulta ca cele trei tipuri de contracte, mentionate anterior, dau nastere la urmatoarele forme de reasigurare: reasigurarea facultativa, reasigurarea obligatorie si reasigurarea mixta.

1. Reasigurarea facultativa

Reasigurarea facultativa apare ca forma cea mai veche, avand caracteristic faptul ca fiecare risc propus spre reasigurare este tratat si analizat separat. Semnificatia termenului 'facultativ' se refera la faptul ca reasiguratorul nu este obligat sa accepte si sa incheie tranzactia in conditiile propuse de compania cedenta. Reasigurarea facultativa prezinta, pentru reasigurat, avantajul ca poate selecta riscurile pe care le cedeaza in reasigurare, avand posibilitatea de a le retine pe cele mai mici si primele de asigurare aferente acestora. Totodata, insa, reasigurarea facultativa prezinta si unele dezavantaje. Astfel, reasiguratul nu are posibilitatea de a incheia imediat o asigurare ce are ca obiect riscuri de valori mari, deoarece este necesar ca in prealabil sa sondeze piata de reasigurari pentru a vedea ce sanse sunt in ceea ce priveste cedarea in reasigurare a raspunderilor care depasesc posibilitatile sale financiare. Un alt dezavantaj al reasigurarii facultative este acela ca reasiguratul nu poate obtine de la reasiguratori conditiile cele mai favorabile de plasare, fiindca ea se trateaza ca o afacere izolata si nu global cum se procedeaza, de regula, in cazul reasigurarii obligatorii. Pentru reasiguratori, reasigurarea facultativa prezinta ca principal avantaj posibilitatea de selectie a fiecarui risc oferit pentru subscriere. Aceasta permite reasiguratorilor sa studieze detaliat toate aspectele ofertei, retinand in final numai riscurile care se incadreaza in structura portfoliului lor. Utilizarea acestei forme de reasigurare a cunoscut un declin in cele mai multe tari, deoarece implica un nivel ridicat al costurilor de administratie. De obicei, reasigurarea facultativa se incheie prin contracte proportionale si pentru riscul de incendiu.

2. Reasigurarea obligatorie

Reasigurarea obligatorie desi a aparut mai tarziu decat cea facultativa s-a dezvoltat intr-un ritm mult mai rapid, in special ca urmare a faptului ca presupune cheltuieli de administrare mai reduse. Principala ei trasatura este aceea ca toate subscrierile efectuate de reasigurat privind riscul sau categoria de riscuri stabilite in prealabil, intra in mod automat si obligatoriu sub incidenta contractului de reasigurare. Reasiguratorul nu mai examineaza separat fiecare risc individual si nu are dreptul sa refuze sau sa evalueze un singur risc daca el nu este inclus in contract. El este obligat sa accepte, atat riscuri 'bune' cat si pe cele 'rele'[1].

Reasigurarea obligatorie avantajeaza atat pe reasigurator cat si pe reasigurat. Reasiguratorul este pus la adapost de orice tendinta de selectie a riscurilor din partea reasiguratului, reusind in acest fel sa aiba un portofoliu mai dispersat. La randul sau, reasiguratul ofera spre reasigurare riscuri grupate in pachete in forma si in termenii contractuali cei mai potriviti pentru interesul sau. Dezavantajul reasiguratorului este ca acesta isi pierde dreptul de a-si alege riscurile pentru reasigurare fiind obligat sa accepte global toate riscurile pe care vrea sa le cedeze compania de asigurari directe, atat riscuri 'bune', cat si riscuri 'rele'. Pentru reasiguratori esentiala este buna credinta a reasiguratului, fiindca numai pe baza ei reasigurarea obligatorie poate deveni de fapt o forma de cooperare economica internationala reciproc avantajoasa. Cu toate acestea, reasigurarea obligatorie este cu prioritate utilizata pe plan international.

3. Reasigurarea mixta

Reasigurarea mixta (facultativ-obligatorie) are la baza un contract facultativ-obligatoriu. Pe piata reasigurarilor, contractele de tip facultativ-obligatorii sunt definite ca fiind 'acele contracte incheiate intre o companie cedenta si un reasigurator sau mai frecvent, intre un broker si un reasigurator in care acesta din urma are obligatia de a accepta reasigurarile voluntar cedate de cealalta parte'. Ea este facultativa pentru asiguratorii directi care cedeaza o parte din riscuri unui reasigurator in conditiile pe care el insusi le decide si este obligatorie pentru reasigurator sa accepte oferta in configuratia propusa de compania cedenta. Acest tip de reasigurare are la baza principiul selectiei pentru compania cedenta si principiul non-selectiei pentru reasigurator. Un angajament facultativ-obligatoriu combina elemente ale reasigurarii facultative si ale asigurarii obligatorii. Pentru compania cedenta, cesionarea este optionala si la discretia sa si nu este obligata sa cedeze anumite riscuri, ci poate dispune de ele dupa voia sa.

Se observa ca reasigurarea mixta este avantajoasa, in special pentru reasigurat deoarece cumuleaza avantajele oferite de reasigurarea facultativa cu cele oferite de reasigurarea obligatorie. Asa stand lucrurile, reasigurarea mixta nu ii stimuleaza suficient pe reasiguratori. Drept urmare, reasiguratul pentru a putea incheia un contract mixt acorda unele avantaje reasiguratorilor. Astfel, de exemplu, reasiguratul renunta uneori la participarea la beneficiul reasiguratorilor. Aceste tipuri de contracte se folosesc in reasigurarea de incendii si in reasigurarile maritime pentru a oferi o protectie suplimentara pentru riscurile cu o aparitie foarte rara si neregulata sau pentru considerente exterioare tranzactiei[2].

Concluzii

Motivul principal pentru care au aparut reasigurarile il constituie protectia oferita asiguratorului in situatia aparitiei intamplatoare a unei pierderi izolate foarte mari sau a mai multor pierderi rezultate dintr-un eveniment, a caror valoare este foarte mare in raport cu veniturile obtinute din primele de asigurare. De aceea, in urma aparitiei unor asemenea daune, pentru prevenirea platii unor despagubiri foarte mari care pot duce chiar la faliment, companiile de asigurari directe cedeaza altor companii de asigurari o parte din risc, sau, uneori intregul risc, activitate cunoscuta sub denumirea de reasigurare. Astfel, rolul 'tehnic' al reasigurarii este de a proteja asiguratorii directi in fata pericolului insolvabilitatii sau a reducerii capacitatii lor financiare, conferind astfel acestora din urma o mai mare stabilitate.

Reasigurarea constituie o modalitate frecvent utilizata pentru omogenizarea riscurilor sub raport cantitativ si pentru dispersarea acestora sub raport geografic. Nu intotdeauna, insa, acest obiectiv se realizeaza in mod corespunzator, deoarece subscrierea in reasigurare se face pe doua cai: pe baza ofertelor primite direct de la societatile de asigurare si pe baza ofertelor primite de la brokerii de reasigurare. Nici in primul si nici in cel de-al doilea caz nu se face o analiza temeinica a riscurilor primite in reasigurare. Ca urmare, de multe ori un reasigurator isi asuma raspunderi la un anumit risc si in mod direct, dar si indirect prin unul sau mai multi intermediari. In felul acesta, se ajunge ca un reasigurator sa participe la unele riscuri in proportie exagerat de mare, fenomen denumit risc de cumul. Pentru a corecta asemenea stari de lucruri, reasiguratorii procedeaza la retrocesionarea unei parti din riscurile acceptate de ei in reasigurare, folosind in acest scop fie sistemul cota-parte, fie poolul de retrocesiune. Retrocesiunea devine, astfel, un mijloc de echilibrare a rezultatelor sale financiare.

Am observat ca reasigurarea s-a diversificat in mai multe forme si tipuri, special create pentru a acoperi cat mai multe si diverse riscuri.