Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate baniLucreaza pentru ceea ce vei deveni, nu pentru ceea ce vei aduna - Elbert Hubbard





Afaceri Agricultura Comunicare Constructii Contabilitate Contracte
Economie Finante Management Marketing Transporturi

Silvicultura




Qdidactic » bani & cariera » agricultura » silvicultura
Ingrasaminte chimice - cu azot, cu fosfor, cu potasiu - macroelemente



Ingrasaminte chimice - cu azot, cu fosfor, cu potasiu - macroelemente


In raport cu natura elementelor nutritive de baza pe care le contin, ingrasamintele chimice se impart in ingrasaminte cu azot, fosfor sau pota­siu. Exista, de asemenea, ingrasaminte chimice cu alte macroelemente sau microelemente. Dupa modul de asociere a elementelor componente, ingrasamintele chimice pot fi complexe sau mixte.


Ingrasaminte cu azot. Multa vreme, singurele ingrasaminte cu azot folosite in practica fertilizarii solurilor de cultura erau cele de origine naturala (salpetru de Chile) sau provenite din distilarea huilei (sulfatul de amoniu). Astazi, datorita posibilitatilor de sinteza industriala a amo­niacului, aceasta categorie de ingrasaminte este foarte larg raspandita.

Dupa forma chimica sub care se gaseste azotul pe care-1 contin, ingrasamintele cu azot pot fi amoniacale (saruri de amoniu), nitrice (azotati) si amidice (de tip uree).

Azotul sub forma de amoniu (NH4), retinut mai usor de complexul absorbant, are mai multa stabilitate in sol. Transformarea lui in azot nitric, are loc numai in sezonul cald. De aceea, ingrasamintele amoniacale pot fi folosite primavara, chiar la finele iernii.




Ingrasamintele cu azot nitric (NO3), sunt foarte solubile, din care cauza se pierd usor prin levigare, cand solul este mai umed. Ca urmare, se reco­manda administrarea lor in lunile mai-iunie, in doze mai reduse si reprize repetate.

Dintre numeroasele ingrasaminte cu azot cele mai importante si mai mult folosite in culturile din pepiniere sunt urmatoarele:

Sulfatul de amoniu - (NH4)2SO4 - se prezinta ca o sare cristalizata sau sub forma granulata. Contine 20-21 % N si 24 % S. Desi usor solubil in apa, acest ingrasamant are o higroscopicitate redusa, se aglomereaza putin, ceea ce inlesneste pastrarea si apoi incorporarea lui in sol. Are reactie fiziologic acida. Daca la utilizarea lui in sol nu exista suficiente sub­stante bazice, se acumuleaza treptat acid sulfuric, pentru neutralizarea caruia sunt necesare amendamente de calciu. Datorita mobilitatii mici a amoniacului, acest ingrasamant este mai putin indicat in timpul vegetatiei sau la semanare, cand sistemul radicular este putin dezvoltat. Sulfatul de amoniu poate fi incorporat primavara devreme sau chiar toamna, cand in sol nu au loc procese de nitrificare (sub 10°C).

Clorura de amoniu - NH4Cl - este o sare stabila, cristalizata, putin higroscopica. Contine 24-25 % N si are reactie fiziologic acida. Datorita clorului, care inhiba activitatea microorganismelor, procesul de nitrificare se produce lent. Clorura de amoniu se incorporeaza cu mult inainte de semanare si numai in soluri saturate in baze. Pentru a-i micsora aciditatea fiziologica, se amesteca cu 30% CaCO3, in care caz contine 15% N si 18% CaO si poarta denumirea de kalcamon.

Azotatul de amoniu - NH4NO3 - este o sare de culoare alba, diferit cristalizata. Ca ingrasamant contine 32-33 % N, din care jumatate sub forma amoniacala si jumatate sub forma nitrica. Este solubil in apa si foarte higroscopic. Are reactie fiziologic acida, dar poate fi utilizat cu succes in cele mai diferite soluri si pentru cele mai variate culturi. Este unul din cele mai bune ingrasaminte cu azot. Azotul nitric actioneaza mai usor in perioade secetoase, iar cel amoniacal in perioade umede. Se admi­nistreaza, de regula, dupa desfacerea mugurilor, in cursul primaverii sau inceputul verii, in doze fractionate. Ultimele doze de ingrasamant nu tre­buie aplicate dupa mijlocul lunii iunie, pentru a permite lignificarea la timp a lujerilor.

Azotatul de sodiu -NaNO3 - in stare naturala este cunoscut sub denumirea de salpetru de Chile. Obtinut prin sinteza, ingrasamantul con­tine 15-16% N nitric si se prezinta sub forma de cristale putin higroscopice. Datorita ionului de sodiu, puternic hidratat, ingrasamantul are, in general, o influenta negativa asupra structurii solului. Pentru a evita pierderea azotului prin spalare, pe soluri din regiuni umede sau irigate, azotatul de sodiu se aplica in timpul perioadei de vegetatie, ca ingrasamant stadial.

Azotatul de potasiu - KNO3 - se prezinta ca o sare alba cu cristale de forme si marimi diferite. Contine 13% N si 46% K2O, fiind din acest punct de vedere mai mult un ingrasamant potasic. Este indicat in pepiniere cu soluri sarace in potasiu si azot. Incorporat in sol este in intregime con­sumat de plante.

Azotatul de calciu - Ca(NO3)2 - este o sare foarte higroscopica si solubila chiar in roua sau umiditate atmosferica. De aceea, se amesteca obisnuit cu var (azotat bazic), cu azotat de amoniu sau cu uree (kalcureea). Continutul in azot nitric variaza deci de la 9 % in azotatul bazic pana la 34 % in kalcuree. Azotatul de calciu contine, de asemenea, aproximativ 28% CaO si are deci reactie fiziologic alcalina. Este un ingrasamant uni­versal, indicat pe toate solurile si la toate culturile.

Cianamida de calciu - CaCN2 - are o culoare neagra-cenusie si con­tine 18 - 23%N. Este un ingrasamant higroscopic, solubil in apa si cu reactie alcalina, indicat pentru soluri acide. Cianamida de calciu este toxica pentru plante, datorita hidroxidului de calciu, cianamidei libere, acidului cianhidric etc., care rezulta dupa incorporarea ei in sol. De aceea, se admi­nistreaza odata cu aratura de toamna sau primavara cu cel putin 3-4 saptamani mai devreme de momentul semanarii. In cantitati mai mari poate fi folosita si ca ierbicid in ogorul negru.

Ureea — CO(NH2)2 — se prezinta sub forma cristalizata sau granulata de culoare alba. Contine 46,6 % azot amidic. Introdusa in sol, ureea sufera o serie de transformari provocate de urobacterii. Se formeaza produsi amoniacali, care, mai departe, sunt supusi nitrificarii. Din punct de vedere fiziologic, ureea se comporta la inceput ca o sare cu reactie bazica, iar cand amoniacul se nitrifica, reactia devine acida. In solutie de 0,5%, ureea poate fi folosita ca ingrasamant stadial, inclusiv pentru nutritie extraradiculara, atunci cand se urmareste inlaturarea unei carente acute in azot.



Igrasaminte cu fosfor. Cele mai multe ingrasaminte din aceasta cate­gorie sunt saruri de calciu ale acidului fosforic. Solubilitatea lor este dife­rita si serveste drept criteriu de clasificare. In natura exista numeroase si importante zacaminte de fosfati, in cea mai mare parte de origine marina, care servesc ca materie prima la fabricarea tuturor ingrasamintelor fosfatice cu exceptia zgurilor. S-a crezut multa vreme ca fosfatii naturali, insolubili in apa, nu pot fi folositi ca ingrasaminte. Astazi, sunt insa trans­formati prin procese industriale de tratare chimica si termica, cu scopul obtinerii unor produse din care fosforul poate fi luat cu usurinta de catre plante. Ionii de fosfor din ingrasaminte sunt foarte putin solubili. De aceea, ingrasamintele cu fosfor pot fi aplicate aproape in orice perioada a anului. De regula, se administreaza la sfarsitul toamnei sau iernii.

Faina de fosfati formeaza o grupa de ingrasaminte obtinute prin sim­pla macinare fina a unor fosfati naturali din roci sedimentare, de precipi­tatie, mai moi. Au un continut bogat in elemente fertilizante (28-35% P2O5 si 24-34%CaO) cu actiune progresiva si de durata, fiind indicate in climate mai umede si pe soluri acide.

Superfosfatul, obtinut prin tratarea fosfatilor naturali cu acid sulfuric, este un amestec de fosfat monocalcic si sulfat de calciu. Contine 16-18% P2O5, 28% CaO si 11-12% S. Are reactie fiziologic acida. Efectul sau este rapid cu conditia ca reactia solului sa nu fie prea acida. Prin tratarea fos­fatilor naturali cu acid fosforic se obtine superfosfatul concentrat, cu un continut de 38-50% P2O5 si aproximativ 20% CaO.

Fosfatul bicalcic sau fosfatul precipitat se obtine prin tratarea in me­diu apos a fosfatului natural, fin maruntit, cu acid clorhidric si neutrali­zarea solutiei de fosfat monocalcic cu lapte de var. Este un ingrasamant cu continut bogat in anhidrida fosforica (38-42% P2O5 si 35-40% CaO) si cu o solubilitate mai mare decat superfosfatul. Poate fi aplicat cu succes pe orice sol, indiferent de valoarea pH-ului, singur sau in amestec cu sulfatul de potasiu.

Zgura lui Thomas se obtine ca produs secundar in industria metalur­gica, la prelucrarea fontei in otel. Acest ingrasamant contine, pe langa fosfor (14-l7% P2O5) si calciu (45-50% CaO), o serie de alte elemente ca fier, mangan, bor, cupru, cobalt, molibden. Actiunea zgurelor, ca si a fosfatilor naturali (fana de fosforiti) este progresiva si prelungita. Conti­nutul ridicat de calciu face zgura lui Thomas deosebit de importanta pen­tru solurile cele mai acide.

Ingrasaminte cu potasiu. Aceste ingrasaminte se obtin folosind ca sursa de materii prime zacamintele naturale de saruri potasice intalnite sub forma unor amestecuri de cloruri (de potasiu, sodiu, magneziu), sulfati (de potasiu, magneziu, calciu) sau de cloruri si sulfati. Cele mai raspandite saruri potasice sunt silvinitul si kainitul, care se gasesc in zacamintele din tara noastra de la Galean - Taslau si Gircina - Baltatesti. Silvinitul este un amestec de silvin (KCl) si halit (NaCl), cu un continut de 12-20% K2O. Kainitul (KCl-MgSO4-3H2O) contine 12-18% K2O.

Sarurile potasice, in stare bruta, se folosesc mai putin ca ingrasamant. Frecvent, ele sunt supuse unor operatii de prelucrare pentru concentrarea continutului de K2O si eliminarea diferitelor componente insotitoare (clor, sulf etc.), care pot fi daunatoare plantelor.



Clorura de potasiu se obtine, de regula, prin prelucrarea silvinitului. Este o sare cristalizata de culoare alba, higroscopica si cu reactie fiziologic acida. Contine 60-62% K2O.

Sarea potasica rezulta din amestecarea clorurii de potasiu cu saruri naturale (silvinit, kainit e! c.). Contine peste 50% K2O.

Sulfatul de potasiu se prezinta ca o sare de culoare alba, nehigroscopica. Contine 48-50 % K2O si are reactie fiziologic acida.

Patenkali - sulfat dublu de potasiu si magneziu - este ingrasamantul potasic cel mai raspandit in tarile central europene. Contine 26-30% K2jO si 8-12% MgO.

Carbonalul de potasiu contine 68% K2O si are reactie fiziologic bazica.

Ingrasamintele potasice se administreaza, de regula, impreuna cu cele fosfatice, toamna, la finele iernii sau primavara. Ionii de potasiu sunt usor retinuti de complexul absorbant al solului.


Ingrasaminte cu alte macroelemente. Pentru inlaturarea unei ca­rente in magneziu, se poate folosi dolomitul (8-13% Mg), serpentinitul (13-18% Mg), sulfatul de magneziu (10% Mg) etc. Dolomitul - carbonat dublu de calciu si magneziu - este in acelasi timp un foarte bun amen­dament pentru soluri acide.

Pe soluri alcaline, completarea necesarului de sulf este posibila prin administrarea gipsului, care contine 18% S, si 31% CaO. Insuficienta fierului poate fi inlaturata prin aplicarea unor compusi organo-minerali, cunoscuti sub denumirea de chelati cu fier.

Ingrasaminte cu microelemente. Borul se administreaza, la nevoie, sub forma de acid boric sau borax in solutii apoase. Pentru cupru se foloseste sulfatul sau azotatul de cupru, cenusa de pirita etc. Ca ingrasamant cu zinc se recomanda sulfatul de zinc, cu molibden - molibdatul de sodiu sau de amoniu, cu cobalt - sulfatul de cobalt etc.

Ingrasaminte complexe si mixte. Ingrasamintele chimice complexe sunt alcatuite din doua, trei sau mai multe elemente nutritive. La fabri­carea lor se folosesc de obicei ingrasaminte simple, materii prime cu azot, fosfor sau potasiu si o serie de alte substante, care impreuna conduc la formarea de noi compusi chimici. Daca prin amestecul intre diferite ingra­saminte simple nu iau nastere compusi noi din punct de vedere chimic, produsul poarta denumirea de ingrasamant mixt.

Folosirea ingrasamintelor complexe si mixte nu exclude utilizarea celor simple, cu cate un singur element fertilizant. In practica, adminis­trarea ingrasamintelor complexe si mixte trebuie sa se faca in cadrul sis­temului de fertilizare, prin completare, la nevoie, cu ingrasaminte simple, astfel incat raportul N:P:K sa corespunda cu cerintele speciilor cultivate si cu conditiile de sol.

Ingrasamintele complexe cu doua elemente nutritive pot fi de tipul azot si fosfor (N, P), azot si potasiu (N, K), fosfor si potasiu (P, K), azot si magneziu (N, Mg) etc. Cele complexe cu trei elemente sunt de tipul azot, fosfor si potasiu (N, K, P).

Sub denumirea de Fritt se intelege un ingrasamant complex care con­tine in diferite proportii microelemente (bor, mangan, cupru, fier, zinc, molibden).

Folosirea ingrasamintelor chimice. Aceasta categorie de ingrasaminte, devenind tot mai accesibila, castiga din ce in ce mai multa importanta in actiunea de fertilizare a solurilor din pepiniere. Trebuie retinut insa ca, o fertilizare unilaterala anorganica, poate duce, cu timpul, la o scadere sensibila a capacitatii de productie a solului, in ciuda cantitatilor de ingrasaminte folosite. Experimental s-a demonstrat ca cele mai bune rezultate se obtin atunci cand ingrasamintele organice se completeaza, in masura necesara, cu cele chimice. Dar, si in acest caz, utilizarea echilibrata a ele­mentelor nutritive de baza (azot, fosfor, potasiu) ramane conditia esentiala a fertilizarii rationale a solului.

In adoptarea unor masuri de fertilizare, indeosebi cu ingrasaminte chimice, este neaparat necesar sa se cunoasca, pe de o parte, natura si fertilitatea solului, iar pe de alta parte, cerintele speciilor cultivate. In acest sens, analizele de sol si cele foliare pot oferi indicatii pretioase.

In solurile cu calitati productive normale, pentru completarea pier­derilor prin consum si levigare si deci pentru intretinerea nivelului ridicat al fertilitatii, se recomanda administrarea esalonata a ingrasamintelor chi­mice. Asa, de exemplu, fosforul si potasiul sub forma de ingrasaminte sim­ple sau binare, se incorporeaza odata cu lucrarea de baza a solului, in doze de aproximativ l-2 kg/ha P2O5 si l-2 kg/ha K2O. In acest scop se pot folosi, in soluri acide, 5-10 kg/ha zgura sau 2,5-5 kg/ha fosfat bicalcic si 2-4 kg/ha sulfat de potasiu. In soluri neutre sau slab acide se recomanda 5-10 kg/ha superfosfat sau 2,5—5 kg/ha fosfat bicalcic, completat cu 24 kg/ha de sulfat de potasiu. Dozele mai mari sunt indicate, in general, pentru culturile de foioase.

Tot inainte de instalarea culturilor, odata cu lucrarea de baza a solu­lui, se recomanda uneori si doze reduse de azot (0,2-0,3 kg/ha N), sub forma de uree sau cianamida de calciu.

Azotul este suficient daca se foloseste ca ingrasamant stadial, adminis­trat in doze mici, de 0,15-0,25 kg/ha N si in mai multe reprize. Sub forma de azotat de amoniu sau calciu, poate fi administrat primavara, curand dupa intrarea puietilor in vegetatie si apoi in prima jumatate a lunii iulie. Cantitatea totala de azot, astfel administrata, nu trebuie sa depaseasca in general 0,6-0,8 kg/ha N pe an sau 2-3 kg/ha azotat de amoniu.

In al doilea an de cultura a puietilor se recomanda 0,2-0,3 kg/ha N, administrat in 2-3 reprize, dupa ce la sfarsitul iernii s-a mai incorporat 0,4 - 0,6 kg/ha P2O5 si 0,6 -1,0 kg/ha K2O.








Contact |- ia legatura cu noi -|
Adauga document |- pune-ti documente online -|
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -|
Copyright © |- 2022 - Toate drepturile rezervate -|