Modelul actiunii sociale in viziunea lui Renckstorf

Modelul actiunii sociale in viziunea lui Renckstorf

Perspectiva lui Renckstorf a determinat revizuirea multor modele, pastrandu-se ideea de baza a autorului cu privire la existenta unui proces interactiv si repetitiv.[1] In modelul actiunii sociale ceea ce difera este punctul de plecare si faptul ca apar mai multe alternative. De obicei, se porneste de la individ, mai exact de la incercarea acestuia de a adopta sau a delimita un cadru situational in interiorul caruia sunt percepute, tematizate si interpretate experientele din viata cotidiana. Procesul de definire, cat si cel de interpretare, sunt influentate de aceiasi factori: mediul social (include sistemul mass media, institutiile sociale, politice, economice, culturale etc.), pozitia sociala, experienta. Traseul in sine poate fi "problematic" sau "neproblematic". Daca este urmat primul tip, individul mediteaza asupra modului de actiune prin care o problema poate fi rezolvata, formuleaza argumente si ia decizii in legatura cu actiunea propriu-zisa. Ultimele pot include si selectarea sau utilizarea media ca o modalitate de actiune exterioara. Al doilea tip de traseu conduce, prin activitati de rutina, la actiuni similare ce pot avea in vedere, de asemenea, selectarea si utilizarea media. Asadar, modelul subliniaza ca utilizarea media se face in ambele variante, diferenta constand ca in prima situatie orientarea este spre un scop, iar in cea de a doua caracteristica teleologica nu constituie un imperativ; se remarca o perspectiva mai realista comparativ cu cele anterioare. Media este evaluata de catre individ, pentru ca apoi sa intervina etapele de definire si cele de interpretare. Renckstorf este preocupat de metodologia interpretativa, foloseste, frecvent si din belsug, studiile de caz, anchetele biografice, abordarea sa fiind catalogata ca una preponderent calitativa.

O alternativa la studiul audientei o reprezinta "analiza receptarii". La origine, aceasta este foarte diferita de premisele de la care a pornit modelul "utilizari si recompense". Prioritare au fost teoria critica, semiotica, analiza discursului ori studiile etnografice aplicate utilizarii media. Demersul este compatibil cu domeniul studiilor culturale, mai putin cu acela al stiintelor sociale. Jansen si Rosengren pun sub semnul intrebarii metodologiile de baza ale cercetarii empirice in stiintele sociale, precum si studiile umaniste ale continutului, deoarece acestea nu doresc sa tina cont de "puterea audientei" de a conferi o semnificatie mesajelor, ceea ce este in acord cu tipul de model prezentat anterior.[2] Ideea fundamentala a "studiului receptarii" este aceea ca receptorul se afla la baza procesului de atribuire si construire a semnificatiei. Mesajele media sunt intotdeauna polisemantice, ceea ce atrage cu obligativitate interpretarea. Potrivit lui Jansen, "receptarea mass media reprezinta o activitate integrata in activitatile zilnice ale comunitatilor si ale gruparilor culturale; prin urmare, receptarea trebuie studiata din perspectiva continutului sau social si discursiv." Cateva elemente caracteristice acestei abordari evidentiaza existenta unor "comunitati de interpretare", bine conturate pentru ca se bucura de autonomie mai mare decat cea constatata in cazul modelului "utilizari si recompense". Avand un model in metodele de analiza si interpretare practicate de traditia literara si potrivit carora comunicarea si procesele culturale sunt discursuri situate intr-un context social, Jansen si Rosengren compara discursul media cu intelesul conferit acestuia de catre audiente. Asadar, incercand sa ajungem la o concluzie, care sa diferentieze modelul "utilizari si recompense" de acela propus de Jansen si Rosengren, aceasta ar evidentia ca in ultima perspectiva mesajul este elementul ce ocupa o pozitie centrala, aspectele legate de sistemul social fiind ignorate, in vreme ce metodologia etnografica, interpretativa si calitativa sunt preferate. Explicatiile cauzale lipsesc.

O alta contributie cu o valoare deosebita asupra studiului receptarii revizuieste fundamental teoria critica si a fost initiata de catre Stuart Hall.[4] Autorul evidentiaza etapele procesului de transformare al oricarui mesaj media din momentul elaborarii si pana in acela al receptarii si al interpretarii. Teoria a fost aplicata in special in cazul televiziunii, dar este valabila tuturor mijloacelor de comunicare in masa. Punctul de plecare se regaseste in unul din principiile de baza ale structuralismului si semioticii, potrivit caruia un mesaj cu semnificatie este construit din semne care au valoare de conotatie si denotatie, pe baza alegerilor operate de un codificator. Disciplina semiotica atrage atentia asupra diversitatii gamei de semnificatii care depinde mult de natura limbajului si de semnificatia acordata ansamblului organizat de semne si simboluri prezente intr-o cultura comuna emitatorului (codificator) si receptorului (decodificator). Totodata , semiotica pune accent asupra textului codificat, deoarece apreciaza ca sursa semnificatiei se afla in acesta. Desi Hall a fost de acord cu presupozitiile semioticii, el a contestat ultimul punct de vedere servindu-se de doua argumente. In primul rand, comunicatorii aleg o anumita codificare in scopuri ideologice si manipuleaza media si limbajul pentru atingerea acestor scopuri (prin mesajele media comunicatorii orienteaza lectura acestora intr-o anumita directie, operatie cunoscuta sub denumirea de "spin"). In al doilea rand, receptorii nu sunt obligati sa accepte sau sa decodifice mesajele in forma in care acestea au fost transmise, si pot opune rezistenta influentelor ideologice, oferind lecturi alternative sau chiar diferite in baza unor experiente proprii si din perspective ce le apartin. In viziunea lui Hall, modelul codificarii si al decodificarii este relativ simplu.

Identitatea sociala are semnificatie prin raportarea la diferentele fata de celelalte grupuri. Pentru a se evalua, indivizii au nevoie sa se compare cu ceilalti, iar apartenenta lor la un grup joaca un rol extrem de important in aceasta evaluare, care are in vedere: caracteristicile grupurilor, limitele privind raspunsurile date provocarilor mediului natural si social, modalitatile in care fiecare grup isi percepe si isi evalueaza trecutul, prezentul, dar si oportunitatile pentru evolutii viitoare. "Orice comunitate etnica manifesta o tendinta naturala de inchidere psihologica fata de exterior si de alte neamuri, concomitent cu o mai mare deschidere catre problematica interna. Dar, in acelasi timp, acest fapt provoaca o restructurare puternica a sistemului sau axiologic" (Mictat, 2004, p. 31). Astfel, apar si se manifesta tendinte care conduc la modificari de portretizare, in functie de pozitia interna sau externa a interlocutorului. De obicei, autoimaginile sunt supraevaluate, sub influenta unor factori istorici si culturali specifici, iar imaginile despre ceilalti sunt subevaluate.

Tajfel si Turner apreciaza ca "evaluarea propriului grup se face in functie de alte grupuri specifice, prin intermediul comparatiilor sociale si in termenii atributelor sau caracteristicilor incarcate de valoare" (apud Chicindean & Halic, 2008, p. 110). Comparatiile care au ca rezultat o diferenta pozitiva intre grupul de apartenenta si un alt grup produc o ridicare a prestigiului.

Orice imagine despre sine este rezultatul a