Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate baniLucreaza pentru ceea ce vei deveni, nu pentru ceea ce vei aduna - Elbert Hubbard





Afaceri Agricultura Comunicare Constructii Contabilitate Contracte
Economie Finante Management Marketing Transporturi




Economie


Qdidactic » bani & cariera » economie
Economia europeana



Economia europeana



1. Economia europeana este ramura economiei care se refera la constructia europeana si la procesul de integrare impulsionat de tratatele de la Roma din 1957.

2. Constructia economica europeana, care a demarat cu adevarat la sfarsitul anilor 1950, nu s-a desfasurat conform unui proces regulat tinzand treptat spre integrarea totala.

3. Istoria Europei Comunitare este marcata de salturi inainte – cum sunt cele care au insotit semnarea Tratatului de la Roma in 1957 si a Actului Unic in 1986- 1987.

Unghiul de abordare nu este politic ci economic.

4. Istoria comunitara este abordata prin punere in perspectiva a diferitelor proiecte economice:

cel al Pietei Comune din 1957

cel al Sistemului Monetar European

cel al Pietei interne din 1993, si

cel al Uniunii Economice si Monetare

pentru a arata continuitatea si inflexiunile demersului.

5. Se identifica 3 mari perioade, 3 mari programe:

1 – Piata Comuna, initial si exclusiv centrata pe piata, care nu a cunoscut decat usoare inflexiuni de-a lungul a trei decenii;

2 – Actul Unic - care combina un proiect economic ambitios de creare a unei veritabile piete interne cu inovatii institutionale decisive.

3 – Tratatul de la Maastricht – care, desavarsind piata unica prin moneda unica, constituie o veritabila ruptura politica in constructia europeana.




Piata Comuna din 1957

Tratatul de la Roma semnat la 25 martie 1957 defineste continutul Pietei Comune si infiinteaza institutii menite sa defineasca regulile jocului pe aceasta piata, sa largeasca competentele europene in materie economica si sa vegheze la aplicarea regulilor.

Din punct de vedere institutional Tratatul de la Roma creeaza in esenta doua institutii:

Consiliul de Ministri - principalul organ legislativ, si

Comisia care joaca un rol executiv, un rol de initiativa in procesul legislativ si un rol de gardian al tratatelor.

Arhitectura constructiei economice nascuta din Tratatul de la Roma se bazeaza

pe doua idei:

pe de o parte, vointa politica de a construi o Comunitate Economica Europeana se bazeaza pe un proiect de „piata comuna” mult mai ambitios decat o simpla zona de liber schimb

pe de alta parte, acest program are o conotatie net liberala politicile comune fiind practic inexistente, cu o dubla exceptie:

- politica de concurenta, complement natural al crearii unei Piese comune si

- politica agricola comuna, concesie facuta Frantei.

Pentru a identifica mizele implicate de notiunea de „piata comuna” tipologia clasica a integrarii regionale face urmatoarele distinctii:

10. Zona de liber schimb  consta in simpla eliminare a obstacolelor vamale, cantitative si tarifare, intre partenerii zonei, politica comerciala, in particular stabilirea unor taxe vamale pentru restul lumii, ramanand in competenta nationala.

Uniunea vamala merge mai departe deoarece liberul schimb intre statele membre este insotit de un tarif extern comun.

Nivelul de integrare superior este Piata Comuna care extinde integrarea pietelor la piata muncii si piata de capital.

11. In raport cu formele de integrare care nu se refera decat la marfuri, Piata Comuna face un dublu salt calitativ:

pe de o parte, libera circulatie a muncii presupune ridicarea obstacolelor politice si sociale din calea circulatiei persoanelor, deci a lucratorilor

pe de alta parte, libera circulatie a capitalului atunci cand aceasta este pe deplin realizata, are implicatii importante in materie de politica monetara si politica de schimb.

Alegand Piata Comuna cei Sase (Franta, Germania, Italia si Benelux) si-au fixat

un obiectiv ambitios, chiar daca realizarea a fost tardiva.

Tratatul de la Roma are drept obiective stabilirea unei uniuni vamale prin suprimarea obstacolelor in calea schimburilor si aplicarea unor taxe vamale, si deci a unei politici comerciale comune celor 6 tari membre.

Tratatul precizeaza:

a)     eliminarea intre statele membre a taxelor vamale si a restrictiilor cantitative la intrarea si iesirea marfurilor precum si toate celelalte marfuri cu efect echivalent

b)     o politica comerciala comuna fata de state terte

Comunitatea se bazeaza pe o uniune vamala care se extinde la ansamblul

schimburilor de marfuri si care comporta interdictie, intre statele membre, de taxe vamale la import si export si a tuturor taxelor cu efect echivalent, precum si adoptarea unui tarif vamal comun in relatiile lor cu tari terte.

Piata comuna se bazeaza in principal pe o uniune vamala care se refera la produsele industriale.

In legatura cu raporturile dintre tarile membre ale Comunitatii, este vorba de crearea unei zone de liber schimb prin desfiintarea treptata a frontierelor comerciale.


Vechiul art.7 arata ca piata comuna este stabilita treptat in cursul unei perioade de tranzitie de 12 ani iar articolele 13 si 14 prevedeau calendarul de desfiintare

12. Taxele vamale au fost suprimate in zece etape.

Restrictiile cantitative cele mai evidente sunt eliminate.

Restrictiile cantitative la import precum si toate marfurile cu efect echivalent sunt interzise intre statele membre precum si toate masurile cu efect echivalent sunt interzise intre statele membre [] »(art.28 , ex art.30); contingentarile dispar din 1965. Una din ilustrarile cele mai faimoase ale notiunii de «masuri cu efect echivalent cu restrictiile cantitative» este data de sentinta Cassis de Dijon[1]: administratia germana, sesizata de o cerere de licenta de import de lichior de coacaze negre din Dijon, o refuza, pe motiv ca aceasta bautura are un grad de alcool insuficient pentru a pretinde la titlul de lichior asa cum este el definit de legea germana. Sesizata de importator, Curtea europeana de Justitie considera ca legea germana este contrara articolului 30 (azi articolul 28) din Tratatul de la Roma prin aceea ca ea este cu efect echivalent unei taxe de import de nivel zero.

Liberul schimb cvasi general este deci realizat in iulie 1968 . De altfel, in ceea ce priveste fiscalitatea, TVA, ca mod de impozitare indirecta, s-a generalizat incepand cu 1968: mecanismul de baza este identic, chiar daca practicile nationale sunt disparate (clasificarea produselor, numarul si nivelele diferitele) Aceasta liberalizare a schimburilor comporta doua limite importante: clauze de salvgardare permit anumitor tari sa suspende obligatiile lor legate de apartenenta la Piaia Comuna (vechiul art. 15            ). Mai ales, suprimarea contingentarilor nu impiedica mentinerea, si chiar progresul, in perioadele de dificultati comerciale, a unui protectionism non tarifar, pe calea normelor tehnice, in mod deosebit.

Dar uniunea vamala este mai larga decat zona de liber_schimb, si comporta mecanisme referitoare la raporturile dintre comunitate si restul lumii, prin tariful extern comun. Tarile membre ale CEE adopta o taxa vamala unica vizavi de tarile din afara. Din acel moment se pune problema nivelului ei fata de eterogenitatea nivelelor in vigoare, tarile europene au acu un compromis intre solutia «fortaretei» si solutia «pietei strecuratoare» si au adoptat un nivel mediu: «taxele vamale comune se stabilesc la nivelul mediei aritmetice a taxelor aplicate in cele patru teritorii vamale cuprinse in Comunitate» (vechiul art.19). Dar nivelul tarifului extern comun a fost mult atenuat prin participarea Europei comunitare la diferite negocieri GATT, care au avut drept rezultat reducerea tarifului extern comun, in particular Dillon Round (1960-1961) cu 71a 8% , Kennedy Round (1964-1967) , cu 351a 40% , si Tokyo Round, cu circa 33%.         

Piata comuna nu se refera doar la marfuri, ci si la «factorii de productie», si deci la piata fortei de munca si pietele de capitaluri. Obiectivul liberei circulatii a oamenilor s-a pus, dar el nu s-a tradus decat foarte incet in texte la fel, libertatea de circulatie a capitalurilor nu cunoaste un avant deosebit         decat la sfarsitul anilor 1980.

Politica agricola comuna (PAC) constituie cea de-a doua parghie a Pietei Comune. Cei doi actori cei mai convinsi si cei mai eficace ai politicii agricole comune sunt Franta, urmarind obtinerea de debusee si preturi satisfacatoare pentru productia sa agricola, si Comisia, care vede in elaborarea politicii agricole comune un teren privilegiat de interventie a institutiilor europene, si deci si al ei. Principiile PAC, puse incepand cu 1960 sunt: libera circulatie a produselor, organizarea comuna a pietelor de produs, preferinta comunitara si solidaritatea financiara.


Integrarea printr-o logica de piata

Comunitatea economica se construieste, astfel, la inceputul anilor 1960, in jurul notiunii de piata si are, din acest motiv o conotatie foarte liberala. Aceasta prioritate acordata elaborarii regulilor destinare crearii unui climat concurential, intr-o perioada in care celelalte forme de interventie publica raman marginale, reflecta o incredere in virtutile regulatoare ale jocului spontan al pietei. Europa Tratatului de la Roma din 1957 parea deosebit de coerenta. Proiectul de «Piata Comuna» se bazeaza integral pe integrarea prin piata: libertatea circulatiei marfurilor, capitalurilor si persoanelor care se asteapta in acelasi timp cu progresul economic, progresul social si apropierea politica. Aceasta optiune a unei Europe liberale prezinta un avantaj politic considerabil. O politica europeana necesita transferuri de suveranitate care suscitau, in 1960 deja, razmerite, mai ales in Franta. Alegerea unei integrari prin piata permite sa se concilieze optiunile economice liberale si optiuni politice care respecta suveranitati nationale.

In proiectul initial, politicile comune sunt deci practic inexistente cu



exceptia unei politici care intareste dimensiunea liberala a constructiei europene, politica de concurenta , si a unei alteia ce, dimpotriva, creeaza intr-un domeniu aparte, agricultura, un tip de interventie extrem de puternica. Politica concurentei constituie complementul natural al pietei comune: efectele benefice ale liberei circulatii a marfurilor nu pot fi atinse decat daca nici o practica a actorilor privati sau publici nu vine sa impiedice jocul pietelor prin franarea accesului la piata, impunerea de preturi sau cantitati, avantajand in mod nejustificat un actor in raport de un altul; reglementarea concurentei se compune dintr-o interdictie a intelegerilor si a abuzurilor de pozitie dominanta si un control al ajutoarelor statelor acordate intreprinderilor. Daca politica de concurenta se inscrie in proiectul liberal de creare a unei mari piete, politica agricola comuna (PAC) tine de o conceptie interventionista a statului. Diferitele principii ale PAC (libera circulatie a produselor, unicitatea pietei, preferinta comunitara si solidaritatea financiara) mascheaza de fapt mecanisme care lasa putin spatiu pentru jocul spontan al pietei: o interventie riguroasa asupra formarii preturilor agricole prin stabilirea, pentru marea majoritate a produselor, a unui pret minim si a unui pret maxim; crearea unui sistem care inseamna subventionarea exploatarilor cele mai mari si mai productive, prin punerea in practica a unui sistem de «sas» intre piata europeana si piata mondiala, si, in sfarsit, integrarea totala a bugetului agricol in bugetul comunitar, ceea ce are drept rezultat mutualizarea costurilor acestei politici., creandu-se resurse potentiale importante pentru PAC.

DE LA TRATATUL DE LA ROMA LA ACTUL UNIC

Europa este confruntata nu numai cu mari dificultati politice interne, dintre care compromisul de la Luxemburg este exemplul cel mai flagrant, dar si cu o mare instabilitate a sistemului economic mondial: criza sistemului de la Bretton Woods, de la sfarsitul anilor 1960, apoi criza economica, incepand cu 1974, repun in discutie stabilitatea monetara interna a Europei si suscita diverse entorse ale principiilor de libera circulatie a produselor si capitalurilor. Legat de aceasta lunga perioada, vom pune accentul, pe plan politic, pe impotrivirile la transferurile de suveranitate, chiar modeste, pe plan economic, pe constructia inceata a unei Piete comune care se extinde si comporta tot mai mult politici comune, si, pe plan monetar, pe aparitia, prin intermediul SME, a unei noi forme de integrare europeana.

De la impotrivire politica la abandonarea suveranitatii nationale

Integrarea europeana este confruntata, in 1965, cu o criza profunda rezultata din combinarea unei probleme de finantare a politici agricole comune cu o problema institutionala si politica grava.

Franta apara caracterul automat al resurselor europene ale unei politici agricole generatoare de transferuri de care ea beneficiaza, si mentinerea suveranitatilor nationale. Comisia apara, de asemenea, principiul automaticitatii resurselor agricole, dar il asociaza cu autonomia de decizie a institutiilor europene in raport cu guvernele nationale.

Crisparea Frantei pe aceasta problema de suveranitate nationala se cristalizeaza in regula unanimitatii: tratatul prevede ca dupa o perioada de tranzitie (pana in 1966) anumite decizii trebuie luate cu majoritate calificata. Conflictul izbucneste, deci, la sfarsitul acestei perioade tranzitorii, in momentul in care tarile pierd dreptul lor de veto general. Conform tezei Frantei, atunci cand un interes national foarte important este in jos, unanimitatea trebuie sa fie obtinuta, chiar daca aceasta nu corespunde literei tratatului, in timp ce alte tari europene doreau o aplicare stricta a dispozitiilor tratatului.

Aceasta criza conduce la un compromis, numit «compromisul de la Luxemburg», in care dispozitiile indica clar blocajul functionarii institutiilor europene. Primul paragraf face un pas in directia pozitiei franceze. «Atunci cand, in cazul unor decizii susceptibile de a fi luate de majoritate urmare propunerii Comisiei, interese foarte importante ale unuia sau mai multor parteneri sunt in jos, membrii Consiliului se vor stradui ca intr-un interval rezonabil de timp sa ajunga la solutii care vor putea fi adoptate de catre toti membrii Consiliului cu respectarea intereselor lor nationale reciproce si ale celor ale Comunitatii []» .In ciuda acestei concesii fa,cute tezelor franceze, cel de­al doilea paragraf subliniaza ca pozitia Frantei este mult mai radicala :«Delegatia franceza subliniaza ca atunci cand este vorba de interese foarte importante, discutia va trebui sa se continue pana cand se va fi ajuns la un acord unanim». Cele doua paragrafe urmatoare arata caracterul de compromis al acestor decizii: dupa ce a constatat «ca persista o divergenta cu privire la ceea ce ar trebui facut in cazul in care concilierea nu reuseste deplin», cele sase delegatii « apreciaza totusi ca aceasta divergenta nu impiedica reluarea lucrarilor [] Comunitatii» . In sensul acestei compromis, functionarea institutiilor se desfasoara intr-o maniera sensibil diferita a dispozitivului prevazut de texte, cu atat mai mult cu cat Franta, chiar daca aceasta nu este in interesul sau imediat, se aliaza cu tarile care risca sa fie puse in minoritate astfel incat sa formeze minoritati de blocare si sa mentina astfel un sistem de veto national. Partenerii sai nu ezita, de asemenea, sa puna Franta in minoritate. Constructia europana este deci franata cu atat mai mult cu cat extinderea la noi membri face si mai paralizant un sistem de decizie in unanimitate.




Aplicare, inflexiune si extindere a proiectului initial

Proiectul de «Piata comuna» se caracterizeaza printr-o realizare lenta si incompleta, o inflexiune a inspiratiei initiale urmare multiplicarii politicilor comune si unei extindere.

Piata comuna nu se construieste decat partial, cu atat mai mult cu cat crizele monetare, care se inmultesc de la inceputul anilor 1970, favorizeaza instaurarea unui control al schimburilor si cum criza comerciala, care apare la mijlocul anilor 1970, incita la recurgerea la orice forma voalata de protectionism. Daca obstacolele tarifare la libera circulatie a marfurilor dispare, in schimb, persista cele care impiedica schimburile, mai ales normele tehnice si exclusivitatile nationale pentru pietele publice. In plus, celelalte compartimente ale Pietei comune nu se dezvolta decat foarte incet. Libera circulatie a oamenilor progreseaza mult mai lent decat libera circulatie a marfurilor, din cauza mai ales a dificultatilor foarte mari in armonizarea conditiilor de acces la slujbe ( peste cincisprezece ani de negociere pentru unele profesiuni). Libera circulatie a capitalurilor nu progreseaza decat pe la mijlocul anilor 1980 si nu este realizata decat in 1990.

Politicile comune se inmultesc. Daca problematica initiala se referea, de o maniera mai mult sau mai putin explicita, la o integrare bazata mult mai mult pe piete decat pe politicile comune, istoria Europei a vazut aparitia a numeroase politici comune: politici sectoriale (siderurgie, textile,..), politica regionala, politica energetica, politica mediului ambiant, politica de cooperare cu tarile «ACP» (Africa, Caraibe, Pacific), politica de cercetare

Extinderea modifica natura Europei. Ea se face in doua trepte. In 1973, intra in Comunitate: Marea Britanie, Danemarca si Irlanda, tari care, cu exceptia celei de-a treia - mult mai sarace, au structuri economice comparabile cu cele ale celor Sase.

Dificultatile apar, in esenta, din relatiile privilegiate dintre Marea Britanie si tarile din Commonwealth, care pun problema relatiilor comerciale cu restul lumii si aceea a contributiei britanice la bugetul comunitar: intr-adevar, aceasta, prin jocul de «prelevari» ,este cu atat mai mare cu cat importurile provenite din tarile Commonwealth-ului sunt ridicate. Cea de-a doua si a treia largire au lor in 1981

( Grecia) si in 1986 Spania si Portugalia). Ele au condus la o deplasare a centrului de gravitate spre «sud» atat din punct de vedere geografic - spre Mediterana - cat si din punct de vedere economic - cei trei nou veniti avand o productie pe cap de locuitor net inferioara celei apartinand celorlalti.

Aparitia tardiva a SME

SME este, in acelasi timp, un proiect tardiv dar real, un nou program de integrare regionala si o forma de Europa cu doua viteze. Europa comunitara s-a nascut in cadrul monetar international de la Bretton Woods, sistem dominat de dolarul american, dar dotat cu o incontestabila stabilitate: cursurile de schimb nu cunosc decat variatii de mica amploare, de 1% in jurul paritatii oficiale. Acest sistem cunoaste tensiuni serioase : de la sfarsitul anilor 1960, cu puseuri puternice speculative, inconvertibilitatea de fapt a dolarului in aur in 1968, devalorizarea lirei sterline in 1969. Este momentul pe care europenii il vor alege pentru as face un pas spre uniunea monetara: intalnirea la nivel inalt de la Haga din 1969 adopta principiu, iar raportul Werner, care prevede uniunea monetara inainte de sfarsitul deceniului («uniunea economica si monetara este un obiectiv realizabil in cadrul acestui deceniu» adica inainte de anii 1980!), este adoptat in 1971. Acest proiect nu incepe din motive de coerenta interna - el a subestimat necesitatea apropierii politicilor macroeconomice ale statelor membre - dar mai ales deoarece contextul international este marcat de o grava instabilitate, la care economiile europene reactioneaza intr-o maniera extrem de variata: inconvertibilitatea dolarului cu aerului, in 1971, largirea marjelor de fluctuatie si flotarea monedelor, in 1973, care anunta un sistem monetar international stabil. In locul unui proiect ambitios de uniune monetara, europenii trebuie sa se multumeasca sa puna la punct, in 1972 , un « sarpe monetar european», zona de paritati stabile, in care monedele sunt fixate doua cate doua, privit ca o insula de stabilitate monetara in contextul flotarii si incertitudinii monedelor. Iesirea si flotarea monedelor a doua din cele patru mari tari (Marea Britanie si Italia) inca de la inceput, urmate de Franta in 1974 marcheaza esecul sarpelui care se reduce la o zona marca. In 1978 o axa franco-germana, animata de Helmut Schmidt si Valery Giscard d'Estaing, creeaza SME, progres incontestabil.

SME deviaza natura integrarii europene fixand ca obiectiv pe termen lung, o moneda europeana si , creand , pe termen scurt, o zona de paritati stabile. O zona de paritati fixe creeaza constrangeri de politica economica puternice: politicile de schimb trebuie sa fie coordonate, politicile de stabilire a nivelului de dobanda inceteaza de a mai fi strict nationale, nivelele de inflatie nu pot fi, pe termen lung, foarte diferite. Din acel moment, politicile conjuncturale tind sa se europenizeze; constructia europeana nu mai este doar de domeniul microeconomic al pietelor, ea debordeaza asupra macroeconomiei, politicilor monetare si bugetare.

Dar SME este construit in paralel cu Piata comuna si nu integrat tratatului: acestea sund dispozitii deosebite, in marja tratatului, care definesc regulile in materie monetara. Mai ales, apartenenta la Comunitati nu implica neaparat apartenenta la zona de paritati fixe a SME cum tarile sunt libere sa adere sau nu la SME, unele tari raman in afara, in mod deosebit Grecia pe tot parcursul istoriei SME, Marea Britanie intr-o maniera permanenta, cu exceptia a doi ani ( de la siarsitul anului 1990 pana la sfarsitul lui 1992) si Italia din 1992 in 1996. SME intareste integrarea europeana creand totodata o forma de Europa «a la carte», daca nu « cu doua viteze».







Se va arata ceva mai departe cum aceasta sentinta este considerata ca fiind la originea principiului „recunoasterii

reciproce”.

La intrarea lor in Comunitatea europeana, tarile au beneficiat de o perioada de cinci ani pentru a desfiinta formele lor

de protectie (Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Grecia) sau de sase ani (Spania, Portugalia).







Contact |- ia legatura cu noi -|
Adauga document |- pune-ti documente online -|
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -|
Copyright © |- 2022 - Toate drepturile rezervate -|