Masurarea fenomenului inflationist, teoria cantiativa a inflatiei

Masurarea fenomenului inflationist

Pentru masurarea inflatiei se pot utiliza mai multe metode. Pe scurt, enumeram cateva dintre acestea:

• In marime absoluta - excedentul de masa monetara peste oferta reala de marfuri, care da nastere la un surplus de cerere absoluta nominala ce se traduce prin majorari ale preturilor efective;

• In expresie relativa - raportul intre excedentul sau surplusul de moneda (respectiv, de cerere)si oferta reala de bunuri si servicii, in economie, caruia ii corespunde o anumita majorare a preturilor;
• Indicele general al preturilor IGP;
• Indicele preturilor de consum IPC;
• Indicele puterii de cumparare a banilor IPCB

Teoria cantiativa a inflatiei

Denumita uneori si teorie clasica sau neoclasica a inflatiei , teoria cantitativa poate fi prezentata sub doua forme:

a)     ecuatia 'tranzactiilor' formulata de I.Fisher (1920);

b)    ecuatia 'cererii de bani' formulata de scoala de la Cambridge.

Ecuatia tranzactiilor formulata de Irving Fisher.

Fisher a incercat o abordare macroeconomica care sa-i dea posibilitatea sa formuleze o relatie intre oferta de bani si nivelul general al preturilor. Ecuatia tranzactiilor a servit cautarilor sale, deoarece ea descria o relatie intre oferta de bani (notata cu M) si viteza de rotatie (notata cu V), volumul real al tranzactiilor (notat cu T) si nivelul preturilor (P):

P*T=M*V

Aceasta relatie are insa anumite limite. In realitate din aceasta identitate nu pot fi trase concluzii suplimentare. Cum fiecarei cumparari ii revine o vanzare, valoarea totala a vanzarilor (volumul tranzactiilor inmultit cu pretul mediu) trebuie, in mod necesar, sa fie egala cu valoarea totala a achizitiilor. Aceasta din urma, trebuie, la randul ei, sa fie egala cu oferta existenta de bani inmultita cu frecventa medie cu care banii circula intre diferitii detinatori. Totusi, se poate presupune in continuare, asa cum face si, Fisher, ca viteza de circulatie a banilor este determinata de evolutiile institutionale (deciziile luate de organismele abilitate) din sectorul monetar si ca ea ramane constanta pe termen scurt.

V= , unde:

V=viteza de circulatie a banilor

=viteza medie de circulatie a banilor.

Se poate, de asemenea, presupune ca sectorul real determina volumul tranzactiilor si ca acesta este fixat la un nivel prestabilit:

T=, unde:

T=volumul tranzactiilor;

=volumul prestabilit al tranzactiilor.

Pe baza acestor presupuneri ecuatia tranzactiilor poate fi interpretata ca determinand nivelul general al preturilor:

Eseu: Subsistemul metodologic managerial Lucrare: Oboseala in munca - cauzele oboselii

P=*M

Nivelul preturilor este ridicat , proportional cu oferta de bani M; constanta de proportionalitate este reprezentata de raportul V/T.

In literatura de specialitate gasim frecvent si o a doua prezentare a ecuatiei tranzactiilor.

P*=_x *M, unde:

P=pretul mediu,

=PNN real,

_x=viteza de circulatie a venitului

In locul volumului tranzactiilor , in aceasta ultima ecuatie apare produsul national net 'real', . Temeiul acestei inlocuiri constituie presupunerea ca PNN este direct proportional cu volumul real al tranzactiilor. In aceasta relatie, viteza de circulatie a venitului inlocuieste viteza tranzactiilor V din penultima ecuatie.

Ecuatia scolii de la Cambridge.

Spre deosebire de ecuatia lui Fisher, ecuatia specialistilor de la Cambridge utilizeaza o abordare la nivel microeconomic. A.Marshall si A.C.Pigou au adus in discutie urmatoarea problema: 'Ce determina cantitatea de bani pe care un agent economic ar dori sa o detina atunci cand are nevoie de lichiditati pentru incheierea unei tranzactii?'

Pentru ca banii se afla in concurenta cu alte tipuri de plasamente , impartirea averii in bani si alte active financiare este optima numai daca utilitatea marginala a ultimei unitati a cererii de bani este egala cu utilitatea marginala a unei investitii intr-un activ alternativ. Pigou este cel care a simplificat si mai mult acesta abordare, presupunand ca agentul economic nu-si va modifica relatia existenta intre averea sa si volumul tranzactiilor, pe termen scurt. Astfel, cererea de bani a indivizilor poate fi globala intr-o cerere macroeconomica de bani, care este direct proportionala cu nivelul mondial al venitului.

M^D=k*XP, unde:

M^D=cererea macroeconomica de bani;

k=coeficientul cererii de bani;

XP=nivelul nominal al venitului.

De exemplu, daca gospodariile si firmele detin o cantitate medie de lichiditati care se ridica la doua zecimi din venitul lor nominal, atunci coeficientul optim al cererii de bani k este de 0,2. Daca la functia cererii de bani adaugam una a ofertei de bani si presupunem ca piata monetara este in stare de echilibru atunci:

M^D=M^S=M, unde:

M^D=cererea macroeconomica de bani;

M^S=oferta macroeconomica de bani;

M=masa monetara.

Se poate stabili si o relatie intre cele doua ecuatii (respectiv intre ecuatia lui Fisher si ecuatia de la Cambridge):

M* =M_X=P,

Unde =, adica unde viteza banilor ca venit este egala cu inversul coeficientului cererii de bani (K). In consecinta, ambele ecuatii(ecuatia 'tranzactiilor' si ecuatia 'cererii de bani') care alcatuiesc teoria cantitativa a inflatiei sunt complementare si, totodata, ambele au un rol foarte important in intelegerea mecanismului care genereaza inflatia.