Paradigma liberalismului economic neoclasic

PARADIGMA LIBERALISMULUI ECONOMIC NEOCLASIC

In anii '70 al secolului al XIX apare in gandirea economica, asa numita "revolutie marginalista", ca o reactie intelectuala fata de liberalismul clasic, avand ca scop principal consolidarea si justificarea economiei moderne de piata.

Trei autori, considerati ulterior ca fondatori al economiei neoclasice, care nu se cunosteau intre ei, descopera aproape simultan noile instrumente de analiza. Este vorba de englezul Stanley Jevons (1835-1882) prin lucrarea sa "Teoria economiei politice" (1871), austriacul Carl Menger (1840-1912) prin lucrarea sa "Bazele economiei politice"(1871) si francezul Leon Walras (1834-1910) prin lucrarea sa "Elemente de economie politica pura" (1874).

Obiectivul esential al preocuparii si analizelor reprezentantilor noului curent era foarte diferit de cel al economistilor clasici. Acestia aveau o viziune pe termen lung, o perspectiva dinamica, accentual punandu-se pe problemele acumularii de capital, pe cresterea economica si pe dezvoltarea generala a sistemului economic.

Ganditorii neoclasici au inversat perspectiva traditionala a liberalismului, pornind de la sfera consumului spre sfera schimbului si au divizat demersul teoretic in doua ramuri: "teoria pura" care analiza principiile universale ce guvernau schimbul de marfuri si "teoria monetara" care studia implicatiile banilor si ale circulatiei monetare in sfera schimbului si in functionarea economiei de piata.

Gandirea economica a marginalistilor a fost denumita neoclasica, pentru a sugera, pe de o parte, conexiunea cu liberalii clasici, prin apararea economiei de piata si a proprietatii private si, pe de alta parte, pentru a evidentia desprinderea de acestia, prin repingerea teoriei valorii bazate pe munca si inlocuirea ei cu teoria utilitatii marginale, ca baza a formarii preturilor.

Comparand paradigma celor doua curente ale liberalismului, rezulta ca a avut loc o ruptura partiala.

Neoclasicii au preluat o serie de elemente ale paradigmei liberalismului clasic, printre care: individualismul, apararea economiei de piata si a proprietatii private, hedonismul, metoda deductiva in explicarea fenomenelor economice, sustinerea politicii liberei concurente sau a liberului schimb, respingerea interventiei statului in economie, sustinerea teoriei autoreglarii spontane a economiei de piata prin mecanismul preturilor.

In acelasi timp, fata de liberalismul clasic, marginalistii au respins teoria obiectiva a valorii si a pretului bazate pe munca incorporata in bunurile economice si implicatiile ei in sfera repartitiei.

Liberalii neoclasici muta analiza repartitiei veniturilor pe un alt plan. Dupa parerea lor, productia si repartitia sunt doua laturi ale aceluiasi proces, guvernate de principii asemanatoare ce deriva din aprecierea

subiectiva a bunurilor de catre agenti economici(consumatori si producatori, iar veniturile care rezulta din acest proces  au o natura asemanatoare si o justificare egala. Ei considera ca orice "exploatare" este exclusa, repartitia veniturilor fiind compatibila cu eficienta economica si cu armonia de interese a agentilor concurenti pe piata.

Argumentele acestei viziuni optimiste sunt urmatoarele: bunurile economice sunt create in productie, ca rezultat al serviciilor factorilor de productie, munca, natura, capital. Pretul incasat pe piata, cu ocazia vanzarii acestor bunuri, este folosit pentru a plati serviciile productive ale muncii, capitalului si pamantului.

Pentru rezolvarea acestei probleme este necesara determinarea partii care revine fiecarui factor de productie pentru serviciile aduse. Operatiunea de atribuire a unei parti din pretul obtinut prin vanzarea bunurilor fiecarui factor de productie, sub denumiri distincte (salariu, profit, dobanda, renta), poarta denumirea de imputatie.

Criteriul economic pentru determinarea volumului fiecarei categorii de venit, este, in opinia liberalilor neoclasici, productivitatea marginala a fiecarui factor de productie, prin care se intelege sporul de produse obtinut prin cresterea cu o unitate a factorului de productie analizat.

Specificul liberalismului neoclasic este legat de elementele de noutate aduse de reprezentantii sai in paradigma folosita, si anume:

raritatea, ca trasatura definitorie a bunurilor economice,

rolul cheie al psihologiei si comportamentului individului consumator, in explicarea mecanismului de ansamblu al economiei de piata,

combinarea analizei psihologice a fenomenelor economice cu utilizarea unor procedee matematice, cum ar fi calculul marginal. Din aceasta deriva denumirea de marginalisti, data neoclasicilor, respectiv economisti preocupati de consecintele unor modificari cantitative mici din economie.

Esenta paradigmei liberalismului neoclasic se poate rezuma la sase elemente: individualism, raritate, psihologie, calcul marginal, hedonism si liberul schimb.

Obiectul principal de studiu al liberalilor neoclasici l-a constituit microanaliza statica, respectiv preturile bunurilor economice si veniturile agentilor economici. Unii dintre liberalii neoclasici au abordat si probleme de macroanaliza, spre exemplu teoria echilibrului economic general a lui L. Walras, precum si probleme legate de comertul international, cum ar fi reprezentantul Scolii de la Cambridge, Alfred Marshall.

In cadrul curentului liberalismului neoclasic, se pot distinge trei "scoli" distincte: scoala psihologica sau scoala de la Viena, scoala matematica sau scoala de la Lausanne si scoala de la Cambridge. Toate acestea reprezinta trei mari curente de gandire, care dincolo de unitatea de vederi conferita de perspectiva liberalismului neoclasic, se disting prin diferente specifice ale abordarii problematicii economice analizate.