Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate baniLucreaza pentru ceea ce vei deveni, nu pentru ceea ce vei aduna - Elbert Hubbard





Afaceri Agricultura Comunicare Constructii Contabilitate Contracte
Economie Finante Management Marketing Transporturi


Finante


Qdidactic » bani & cariera » finante
Finantari prin angajamente la termen



Finantari prin angajamente la termen


Finantari prin angajamente la termen

Finantarile pe termen lung prin indatorare sunt, in toate cazurile, finantari externe, in sensul ca sursele vin din afara entitatii imprumutate. Ele pot fi realizate atat sub forma directa, prin care agentii economici cu necesitati de finantare se impru­muta pe piata financiara direct de la cei care au lichiditati de plasat, cat si in mod indirect, cand intre detinatorii de lichiditati si cei cu necesitati de finantare apar intermediarii financiari sub forma bancilor si altor institutii financiare nebancare.


privat

finantare directa Imprumutul obligatar

public

Finantari

pe termen lung

prin indatorare                         

Apelul la institutii financiare specializate nebancare

finantari indirecte Credite bancare pe termen mijlociu



Leasing

  Imprumutul obligatar este o astfel de metoda de finantare, externa si directa.











Imprumutul obligatar

Apelul la economiile publice sau imprumutul obligatar este un contract de credit incheiat intre o masa de creditori si un singur debitor, o modalitate de procurare de resurse financiare pe termen lung si intr-un cuantum ridicat, necesare asigurarii cresterii economice si respectarii unor obligatii de plati asumate, imprumutatul obligatar este accesibil marilor societati comerciale pe actiuni sau statului.


Imprumutul obligatar privat                            

Pentru a emite un imprumut obligatar, societatile pe actiuni trebuie sa aiba cel putin doi ani de existenta si doua bilanturi legal aprobate de organele fiscale, sa ofere garantii obligatarilor, fie direct, prin patrimoniul propriu, fie indirect, prin mijlocirea unor terti precum banci, consortii bancare etc. Decizia de emisiune de obligatiuni revine consiliului de administratie al societatii pe actiuni sau adunarii generale a actionarilor cu o majoritate de cel putin doua treimi.

Este cunoscut faptul ca pentru intreprinderi, de multe ori, capitalul propriu este nesatisfacator, iar cresterea acestuia prezinta greutati, atat sub aspectul conditiilor juridice, cat mai ales ca urmare a reticentei subscriitorilor determinata de existenta riscului de pierdere si chiar a riscului de pierdere a controlului pentru conducatorii intreprinderii sau pentru actionarii majoritari.

Pe de alta parte, finantarea intreprinderilor prin apelul la credite bancare se dovedeste adesea dificil de realizat ca urmare a costului ridicat si a conditiilor restrictive ale contractului de credit, cerute de banci.

Acesti factori fac ca intreprinderile sa recurga la imprumuturi obligatare care prezinta avantajul esential ca remuneratia (cupoanele) se deduce din profitul impozabil, facandu-1 mai accesibil.

Exista cauze multiple care influenteaza pozitiv dezvoltarea imprumuturilor obligatare in tarile cu economie de piata. Concurenta dintre emitentii de obligatiuni conduce la conditii de emisiune atragatoare pentru subscriitori. Aparitia unor orga­nisme de plasament colectiv a valorilor mobiliare (obligatiuni), institutii mari, impor­tante dar care reprezinta si opereaza in contul unei multitudini de mici subscriitori, face posibila apelarea la imprumuturi obligatare si a intreprinderilor mai mici. Redu­cerea, in anumite perioade, a dobanzii la plasamentele pe termen scurt favorizeaza, de asemenea, orientarea subscriitorilor catre plasamente pe termen lung.

Imprumuturile obligatare se pot emite fie individual, de catre societati comerciale puternice, fie grupat. Aceasta a doua varianta poate avea loc prin asocierea mai multor agenti economici care sa garanteze solidar imprumutul sau prin intermediul unor institutii sau organisme de plasament colectiv, constituite ca societati anonime, care repartizeaza fondurile receptionate sub forma de credite intreprinderilor aderente cu nevoi de finantare.

Imprumutul obligatar grupat prezinta avantajul pentru emitent ca suporta costuri administrative mai reduse, intrucat o parte a cheltuielilor este repartizata intreprinderilor imprumutate. Chiar si intreprinderile mari pot folosi imprumuturi obligatare grupate cand au nevoi relativ reduse de finantare si nu doresc sa-si consume capitalul de incredere fata de public prin imprumuturi obligatare individuale frecvente, pastrandu-si aceasta alternativa doar pentru imprumuturi mai consistente.


Imprumutul obligatar public                     

Alaturi de indatorare pe termen scurt prin bonuri de tezaur, statul recurge la piata financiara si in scopul imprumuturilor pe termen lung. In ultima instanta, in tarile cu economie de piata statul, sau diverse institutii ale sale, este principalul emitent de obligatiuni, urmarind obtinerea de resurse necesare finantarii unor lucrari publice, pentru acoperirea deficitului bugetar, dar si pentru restrangerea cantitatii de numerar existente in circulatie prin colectarea lichiditatilor existente pe piata.

Apelul la economiile publice poate fi lansat pe piata interna sau pe pietele financiare externe. Durata de viata a unui imprumut obligatar a capatat, in ultimul timp, tendinta de reducere, determinata de marea fluctuatie a ratei dobanzii, dar si de aversiunea subscriitorilor fata de lichiditate.

Obligatiunea este un titlu de credit pe termen lung emis de catre o societate pe actiuni, o institutie guvernamentala sau municipala, a carei rambursare este, in mod obisnuit, garantata prin bunuri patrimoniale sau ipoteci. In timp ce pentru emitent obligatiunile reprezinta datorii care genereaza plati periodice sub forma de dobanzi, pentru subscriitori ele reprezinta drepturi de creanta.

 








Obligatiunile semnifica un imprumut acordat de o masa de creditori unui anumit debitor. Fiecare creditor primeste un inscris care se numeste certificat de obligatiune sau mai simplu obligatiune, care are inscrisa valoarea nominala. Obligatiunile reprezinta valori mobiliare, emise in diferite sume si pot fi transmise liber de la un detinator la altul, prin negociere pe piata bursiera sau extrabursiera.

Spre deosebire de actiuni, care confera dreptul de coproprietate si de parti­cipare la repartizarea beneficiilor in conditiile riscului asumat, cumpararea obligatiunilor reprezinta un credit acordat emitentului, care trebuie rambursat in cursul unei perioade de timp conform contractului si care genereaza remuneratii sigure la nivelul pietei, fara asumarea de riscuri din partea creditorilor, in caz de faliment al societatii emitente de obligatiuni, obligatarii au dreptul de actiune in justitie pentru recuperarea drepturilor lor (imprumutul plus dobanda).


 









Rolul creditului obligatar pentru societatile private este relativ minor in comparatie cu creditul bancar. In schimb, bancile care crediteaza intreprinzatorii privati pot apela in mare masura la astfel de imprumuturi obligatare, ceea ce inseamna, in ultima instanta ca si intreprinderile beneficiaza de sumele constituite. De regula numai societatile cotate la bursa pot lansa imprumuturi obligatare.

Remuneratia investitorului se materializeaza in dobanzi care se platesc periodic sub forma de cupoane.




de unde rezulta:





Restituirea capitalului catre creditori coincide cu expirarea contractului de credit obligatar. Restituirea poate avea loc, fie prin amortizarea obligatiunilor de catre emi­tent, fie prin rascumpararea obligatiunilor de piata de catre emitent la cursul bursei.


Partile care intervin in imprumutul obligatar    

In efectuarea unei emisiuni de obligatiuni pot interveni urmatoarele parti:

fiduciarul, curtierul, banca si comisia valorilor mobiliare.

Fiduciarul. Cand o societate comerciala intentioneaza sa procedeze la emisiunea unui imprumut obligatar, mai intai ea semneaza in favoarea unui fiduciar un act prin care-l autorizeaza sa actioneze in numele viitorilor subscriitori de obligatiuni (creditori) in vederea apararii si respectarii drepturilor lor. Fiduciarul inlocuieste, deci, masa creditorilor in relatiile cu societatea emitenta, verifica indeplinirea obligatiilor societatii de a pastra corespunzator bunurile in ipoteca, drept garantie a imprumutului, plata cu regularitate a cupoanelor, precum si amor­tizarea la timp a obligatiunilor.

Prezenta fiduciarului asigura supravegherea societatii comerciale emitente, in numele creditorilor care, dispersati fiind in teritoriu, n-ar putea-o face ei insisi. Pe de alta parte insa, prezenta fiduciarului usureaza foarte mult sarcinile societatii emitente a obligatiunilor, scutind-o sa trateze cu fiecare creditor in parte, ceea ce ar fi prea costisitor.

Curtierul. Vanzarea obligatiunilor emise se realizeaza prin intermediul unui curtier sau al mai multor curtieri in valori mobiliare, care cunosc bine piata financiara, fiind cei mai pregatiti pentru a gasi fonduri de imprumut, respectiv sa plaseze obligatiunile.

In mod obisnuit curtierii subscriu prin forfait intregul imprumut, adica achizitioneaza pe contul lor, inca de la inceput, toate obligatiunile emise pe care, ulterior, le vand diversilor cumparatori, in felul acesta ei permit societatii emitente sa dobandeasca repede si dintr-o data intreaga suma a imprumutului.

Rolul curtierului se face simtit si pe parcursul duratei imprumutului obliga­tar. El este acela care poate cumpara obligatiunile oferite spre vanzare de diversi detinatori, urmand sa le revanda altor cumparatori, actionand astfel spre menti­nerea stabilitatii cursului lor. Circulatia obligatiunilor (vanzarea-cumpararea), dupa emisiune, nu modifica angajamentele societatii comerciale luate cu prilejul emiterii, referitor la plata cupoanelor si rambursarea datoriei.

Banca. Toate operatiunile de trezorerie aferente imprumutului obligatar se efectueaza prin intermediul ghiseelor bancare: varsarea sumelor de cumparatorii obligatiunilor, plata periodica a cupoanelor, amortizarea la scadenta a obligatiunilor.

Pe langa operatiunile de trezorerie, proprii oricarui imprumut obligatar, banca mai poate juca un rol important si pe linia operatiilor de consulting si de garantare a imprumutului.

Prin intermediul personalului de specialitate de care dispune, banca ofera, la cerere, consultatii calificate privitor la suma totala a imprumutului (in functie de posibilitatile de absorbtie ale pietei), pretul de emisiune al obligatiunilor, astfel incat sa se poata vinde intr-un termen rezonabil, durata totala a imprumutului, nivelul dobanzii imprumutului etc.

Dar si mai importante se pot dovedi serviciile bancare de garantare a succe­sului operatiunii de plasare pe piata a obligatiunilor, intr-un termen conform pros­pectului de emisiune, in acest sens, la cererea intreprinderii, banca se poate angaja ca in cazul neplasarii integrale, in termenul legal, a obligatiunilor, sa cumpere ea cantitatea ramasa nevanduta, pentru ca imprumutul sa devina valabil din punct de vedere juridic. Evident ca banca nu-si propune sa pastreze obligatiunile, intrucat in acest mod va deveni ea insasi creditoare, ci va pune in vanzare in continuare obligatiunile, in afara termenului legal de plasare a imprumutului. Banca isi asuma, desigur, niste riscuri acceptand sa garanteze imprumutul obligatar, pentru care in mod indreptatit pretinde un comision de garantare din partea emitentului imprumutului.

Comisia valorilor mobiliare. Toti creditorii potentiali trebuie sa dispuna de informatii suficiente cu privire la situatia economico-financiara a emitentului pentru a se decide sa-si plaseze disponibilitatile in obligatiuni. Comisia valorilor imobiliare este un organism jurisdictional care supravegheaza operatiunile cu valori mobiliare. Toate emisiunile de obligatiuni trebuie inregistrate la aceasta comisie; prin intermediul ei emitentul difuzeaza un prospect catre toti cei interesati sa achizitioneze obligatiuni, in care se detaliaza scopurile imprumutului, suma totala a acestuia, numarul si valoarea nominala a obligatiunilor, caracteristicile imprumutului, precum si situatia financiara a emitentului in momentul care precede imprumutul.


Categorii de obligatiuni

Ca urmare a variatiei cursului obligatiunilor la bursa si a ratei dobanzii pe piata financiara, rentabilitatea pentru investitori, respectiv costul pentru societatile emitente sunt aleatorii. Incertitudinea si riscurile pentru veniturile viitoare au determinat aparitia unei mari varietati a obligatiunilor, cu caracteristici diferite, tinzand spre reducerea, cat mai mult posibil, a riscurilor.

Pentru inceput putem imparti obligatiunile in doua grupe mari: obligatiuni ordinare, cu dobanda constanta sau cu dobanda variabila, si obligatiuni convertibile. Obligatiunile ordinare clasice, garantate cu ipoteci sau alte valori patrimoniale, rambursabile la scadente prestabilite, purtatoare de dobanzi platibile de 2 ori pe an, s-au dovedit nesatisfacatoare pentru varietatea optiunilor investitorilor. Au fost create obligatiuni care poseda si alte caracteristici in stare a le face sa patrunda in cele mai diverse segmente ale pietei capitalurilor: obligatiuni negarantate, obliga­tiuni inmatriculate, obligatiuni inseriate, obligatiuni cu fond de amortizare, obli­gatiuni cu venit variabil, obligatiuni participative, obligatiuni asimilabile, obligatiuni cu cupon zero, obligatiuni perpetue, obligatiuni speciale cu cupon de reinvestire.

In ultima instanta, diversitatea tipurilor de obligatiuni a fost generata de necesitatea acoperirii celor 2 riscuri pe care le incorporeaza: riscul pretului de piata (curs bursier) si riscul ratei dobanzii. Concurenta obliga intreprinderile emitente sa propuna formule cat mai atractive, care sa asigure plasarea acestora.

Obligatiunile negarantate se caracterizeaza prin faptul ca societatea comer­ciala emitenta nu le garanteaza cu nici un fel de bun sau ipoteca, investitorii se bazeaza pe solvabilitatea generala si bonitatea societatii si nicidecum pe posibi­litatea recuperarii capitalului pe seama lichidarii bunurilor gajate de catre emitent. Astfel de obligatiuni pot emite numai marile societati pe actiuni si organismele administratiei publice, care nu ridica nici o problema cu privire la solvabilitate. Rata dobanzii este insa mai mare la astfel de obligatiuni, decat la cele garantate.

Obligatiunile inmatriculate, spre deosebire de cele la purtator, sunt inregis­trate in evidenta fiduciarului pe numele detinatorului. Circulatia acestor titluri presupune reinregistrarea lor pe numele noului detinator.

Obligatiunile inseriate se ramburseaza esalonat, la scadente prestabilite, in functie de seria inscrisa pe titlu. Amortizarea imprumutului incepe dupa un anumit timp de la emiterea obligatiunilor, dar se cunoaste de la inceput care va fi ordinea de rambursare a obligatiunilor.

Obligatiuni cu fond de amortizare. In vederea suportarii efortului financiar ocazionat de scadentele imprumutului, societatea emitenta de obligatiuni creeaza treptat un fond de amortizare varsand periodic fiduciarului sume ce vor fi inscrise pe numele societatii. Creand acest fond de amortizare obligatarii capata certi­tudinea ca la scadenta obligatiunile lor vor fi rambursate. Sumele varsate in acest fond nu mai pot fi utilizate sau retrase de societate. Fiduciarul gestioneaza fondul creat, plasandu-1 pe termen scurt sau alte termene in vederea valorificarii lichi­ditatilor. Totalul sumelor obtinute din varsamintele societatii si din remuneratiile obtinute din plasamente servesc pentru rambursarea imprumutului obligatar la scadenta. Daca sumele acumulate nu acopera rambursarea obligatiunilor scadente, societatea trebuie sa completeze diferenta.

Obligatiuni cu venit variabil se mai numesc si obligatiuni indexate. Aceste obligatiuni permit subscriitorilor de a se apara contra efectelor cresterii preturilor prin mentinerea puterii de cumparare a obligatiunilor, intrucat se prevede ca valoarea lor~si uneori dobanda si prima de rambursare vor varia in functie de un indice monetar sau nemonetar si in limitele unui plafon. Corespunzator, emitentul isi asuma riscul unei cresteri de preturi, compensatia fiind suportata de catre intreprindere, adica de actionari.

Obligatiunile participative reprezinta o varianta a obligatiunilor indexate o imbinare intre actiuni si obligatiuni clasice. Astfel de titluri comporta o dobanda fixa, care se majoreaza cu o dobanda suplimentara in functie de rezultatele financiare ale intreprinderii si o prima de rambursare minima. Pentru emitent avantajul acestui tip de obligatiuni consta in faptul ca remuneratia acordata nu creste decat in masura in care rezultatele financiare ii permit.

Obligatiuni cu cupon zero si cu cupon unic. Obligatiunile cu cupon zero prezinta particularitatea de a nu oferi nici un fel de remuneratie periodica (cupon). Venitul unor asemenea obligatiuni se acorda o singura data, la scadenta, ca dife­renta intre pretul de rambursare si pretul de emisiune, ceea ce corespunde capitalizarii dobanzii pe intreaga perioada de viata a imprumutului obligatar. Principiul este asemanator si pentru obligatiunile cu cupon unic: dobanzile sunt varsate de emitent numai la scadenta finala a imprumutului.

Ambele tipuri de obligatiuni sunt avantajoase pentru emitent intrucat ii usu­reaza sarcinile de trezorerie pe parcursul imprumutului. Pentru subscriitori avanta­jele sunt in primul rand de ordin fiscal, pentru ca ramane impozabila numai plus-valoarea in capital realizata, impozitarea veniturilor din dobanzi nemaiavand loc; in al doilea rand, subscriitorii beneficiaza in cazul scaderii ratei dobanzii pe piata financiara pentru ca valoarea de rambursare este calculata in momentul emisiunii, in plus, subscriitorii nu mai trebuie sa se preocupe anual de reinvestirea cupoanelor.

Obligatiunile asimilabile sunt emise de stat sau organisme guvernamentale si se caracterizeaza prin faptul ca in termenul legal al imprumutului se pot emite alte obligatiuni, cu aceleasi caracteristici ca si cele precedente. Noile obligatiuni sunt asimilate cu primele, numai ca termenul de scadenta este prelungit.

Obligatiuni perpetue sau cu durata nedeterminata se emit de intreprinderi din sectorul public sau de banci. Ele reprezinta plasamente sigure si bine remunerate, astfel ca investitorii nu suni interesati in rambursarea obligatiunilor.

Obligatiunile speciale cu cupon de reinvestire permit detinatorilor sa reinvesteasca cupoanele anuale in obligatiuni cu aceleasi caracteristici ca si cele de origine. Posibilitatea reinvestirii este privata ca o favoare sau o rasplata pentru vechii obligatari, care vad in societatea respectiva un foarte bun plasament.

Obligatiuni cu bon de subscriere (Warrants). Astfel de obligatiuni sunt cu dobanda fixa si insotite de un bon care da dreptul de a subscrie ulterior, la un termen si pret determinate, obligatiuni de aceeasi natura cu cele de origine. Doban­da este inferioara ratei dobanzii de pe piata financiara, tocmai ca urmare a dreptului de a subscrie si alte obligatiuni. Bonurile pot avea o circulatie libera si separata de obligatiunile carora le-au fost atasate initial, ele fiind cotate separat la bursa.

Aceste obligatiuni ofera avantajul pentru detinatori de a putea subscrie in viitor la un imprumut cu conditii bune, in cazul scaderii ratei dobanzii pe piata financiara. Pentru emitent, avantajul consta in posibilitatea de a beneficia de un imprumut cu dobanda mai mica, dar pierde posibilitatea de a mai beneficia de eventualitatea scaderii ratei dobanzii pe piata financiara.

Obligatiunile deschise, numite si obligatiuni cu iesire optionala, permit parti­lor (subscriitor, emitent) sa iasa din contract inaintea scadentei, la anumite termene prestabilite. Daca initiativa rambursarii o are subscriitorul, el va suporta o anumita penalitate in sensul micsorarii valorii ultimului cupon; daca initiativa apartine emi­tentului, el va acorda subscriitorului o prima de rambursare. Obligatiunile deschise prezinta avantaje pentru ambele parti: emitentul poate iesi din contract daca se constata o scadere a ratei dobanzii pe piata financiara, iar subscriitorul in cazul cres­terii ratei dobanzii pe piata financiara, pentru a-si plasa capitalul in alte operatiuni.


Cotarea si cursul obligatiunilor

Obligatiunile sunt negociabile la bursa numai daca societatea comerciala emitenta solicita sa fie cotate. Cererea de cotatie apartine intreprinderii, iar cotatia consta intr-o analiza a situatiei generale a intreprinderii, pe baza datelor financiare, organizatorice, a climatului social din intreprindere, perspec­tivelor de crestere economica, precum si a calitatii gestionarii.

Exista agentii independente, specializate in astfel de operatiuni, care, pe baza datelor furnizate de intreprindere, comensureaza gradul de lichiditate al emi­tentului de obligatiuni, in principal capacitatea de rambursare. Rezultatul se transmite intreprinderii printr-o scrisoare.

Cotatia aduce un plus de securitate plasamentelor in obligatiuni, putandu-se obtine conditii mai bune de dobanda pentru emitent.

Cotarea obligatiunilor se face procentual, indiferent de valoarea nominala a acestora. Daca, spre exemplu, o obligatiune are valoarea nominala de 7000, poate fi cotata cu 106%, ceea ce inseamna ca valoreaza 7000 x 106% = 7420. Cotarea se efectueaza si asupra cuponului cuvenit, exprimandu-se tot procentual si se adauga la cursul obligatiunii.

Exemplu:

Cursul obligatiunii106,52%

Cursul cuponului6,45%

Valoarea nominala a obligatiunii..7000

Valoarea bursiera a obligatiunii.7907,90

7000 (106,52% + 6,45%) = 7907,90

Cine vrea sa cumpere o obligatiune va plati valoarea de piata, adica 7907,90.

Pretul unei obligatiuni fluctueaza invers proportional cu rata dobanzii pe piata financiara: daca rata dobanzii creste, scade pretul obligatiunilor; daca rata dobanzii scade, creste pretul obligatiunilor.




O obligatiune cu valoare nominala de 1000 cu o dobanda de 10% pe an aduce un venit de 100 anual. Daca peste un timp rata dobanzii pe piata financiara creste la 11%, nimeni n-are interesul sa mai cumpere obligatiuni cu 10%, ci va subscrie obligatiuni noi cu 11% dobanda. Prin urmare, cursul obligatiunilor vechi va scadea.


Imprumuturi obligatare ordinare

Imprumutul obligatar cu emisiune de obligatiuni ordinare se poate realiza numai de societati comerciale cotate la bursa, cu conditia sa aiba cel putin 2 ani vechime si 2 bilanturi legal aprobate. Capitalul societatii trebuie sa fie in intregime liber, adica sa nu fie grevat de alte imprumuturi. Adunarea generala a actionarilor este cea care decide asupra efectuarii impru­mutului, iar realizarea practica revine consiliului de administratie, care trebuie sa-l finalizeze in decursul unei perioade determinate anticipat.

Plasarea titlurilor este incredintata unui sindicat bancar care, de regula, garanteaza asupra reusitei plasamentelor, contra unui comision consistent, eventual obligandu-se sa cumpere titlurile ramase nevandute. Obligatarii sunt organizati intr-o colectivitate cu personalitate civila, fiind reprezentati in interesele lor fata de societatea comerciala de catre un mandatar (fiduciarul) remunerat de emitentul obligatiunilor.


Caracteristiciale imprumuturilor obligatare

Un imprumut obligatar prezinta mul­tiple caracteristici pentru a-i defini complet continutul si scopul, pentru a putea fi ges­tionat in conditii cat mai bune, precum si pentru a putea fi cunoscut, apreciat si acceptat de aducatorii de capital. In afara unor parametri distinctivi ca numele emitentului, suma totala a imprumutului, numarul de titluri, valoarea nominala si data subscrierii, exista si parametrii de randament precum pretul de emisiune, valoarea de rambursare, rata dobanzii, modul de calcul al remuneratiei, conditii de amortizare sau de rascumparare.

Suma imprumutului nu este limitata juridic, societatea comerciala stabilind-o in functie de nevoile de fonduri si de capacitatea de rambursare. In practica, suma imprumutului obligatar este conditionata insa de situatia pe piata financiara, adica de posibilitatile de absorbtie ale acesteia.

Durata imprumutului se stabileste in functie de nevoile de acoperit si persistenta in timp a acestora, dar si de conditiile pietei: daca rata dobanzii pe piata financiara este scazuta, este firesc sa se prefere imprumuturi pe termen mai lung si, dimpotriva, cand rata dobanzii e ridicata, imprumuturile se contracteaza pe ter­mene mai scurte pentru a nu ocaziona costuri prea ridicate.

Rata dobanzii se stabileste de catre societatea comerciala impreuna cu fiduciarul, in functie de randamentul cerut de investitori, de rata dobanzii pe piata financiara, de riscul estimat in activitatea societatii comerciale si dupa durata imprumutului. Dupa estimare, rata dobanzii se inscrie pe fata obligatiunii, servind drept baza de calcul pentru remuneratie. Nivelul dobanzii trebuie bine fundamentat pentru ca obligatiunile sa se vanda intr-un termen rezonabil.

Valoarea nominala (faciala) a obligatiunilor este cea inscrisa pe titlu si la care se calculeaza dobanda, anual sau semestrial, sub forma de cupoane.

Pretul de emisiune reprezinta suma platita efectiv de cel ce cumpara o obligatiune. Pentru societatea comerciala suma imprumutului obligatar este egala cu pretul de emisiune inmultit cu numarul obligatiunilor puse in vanzare. Pretul de emisiune poate fi mai mare, egal sau mai mic decat valoarea nominala a obligatiunilor. Altfel spus, emisiunea de obligatiuni se poate face la valoarea nominala sau la alta valoare.

Casa = obligatiuni de plata

 

PE VN, sau PE VN

 
Daca emisiunea se realizeaza la valoarea nominala, suma incasata de societatea comerciala reflecta pasivul sau, adica obligatiile de plata. Contabil, operatiunea se prezinta astfel:


adica o intrare de activ egala cu o intrare de pasiv.

Emisiunea la alta valoare decat cea nominala poate fi emisiunea la scont sau emisiune la prima. Emisiunea unei transe de obligatiuni cu VN=100000 lei se poate face pentru suma de 98000 lei sau pentru 102000 lei, adica la scont sau la prima. In primul caz folosind procentajele, se spune ca imprumutul s-a emis la 98, iar in celalalt la 102. Prin urmare, la emisiune se folosesc diverse cote, peste valoarea imprumutului sau sub aceasta.

. Daca intre momentul stabilirii ratei dobanzii imprumutului si inscrierea ei pe certificatele de obligatiuni si momentul vanzarii efective a obligatiunilor se produce o crestere a ratei dobanzii pe piata financiara, cumparatorii potentiali nu se vor grabi sa achizitioneze astfel de obligatiuni, in aceste imprejurari societatea emitenta va scadea pretul obligatiunilor la 98, adica va vinde la scont, pentru a compensa remuneratia pietei, evitand astfel reimprimarea certificatelor de obliga­tiuni cu noua rata a dobanzii, ceea ce ar provoca cheltuieli suplimentare de emisiune si prelungirea termenului de intrare in posesie a sumei imprumutului.

. Daca intre momentul deciziei asupra ratei dobanzii si a imprimarii ei pe certificatele de obligatiuni si vanzarea efectiva a acestora se produce o scadere a ratei dobanzii pe piata financiara, toti posibilii cumparatori se vor grabi sa achizitioneze asemenea obligatiuni; pentru a compensa insa diferenta de dobanda, societatea comerciala emitenta va vinde obligatiunile la prima, adica la 102.

PE > VN = vanzare la prima

PE < VN = vanzare la scont

 




Contabil, situatia se poate prezenta astfel:

Emisiune la scont % = obligatiuni de plata 100000

Casa 98000

Scont asupra

obligatiunilor 2000

Emisiune la prima Casa 102000 = %

Obligatiuni de plata 100000

Prime as./oblig. 2000

Emisiunea poate fi publica, atunci cand obligatiunile se vand investitorilor si sunt cotate, la bursa, si plasament particular, cand emisiunea este preluata integral de anumiti investitori. In alta ordine de idei, imprumuturile obligatare le putem imparti in: imprumuturi exprimate in moneda nationala si imprumuturi exprimate in alte monede decat cea a tarii emitentului sau a tarii unde se face plasarea. Este cazul imprumuturilor exprimate in dolari sau in EURO ca unitate monetara europeana, in scopul eliminarii sau reducerii consecintelor fluctuatiei cursurilor valutare.

Obligatiunile externe sunt acelea emise pe o alta piata a capitalurilor decat piata nationala. Ele pot fi: straine si internationale. Obligatiunile straine sunt emise pe o singura piata externa, m timp ce obligatiunile internationale se pot numi si euroobligatiuni, sunt subscrise si vandute simultan pe mai multe piete straine.

PR VN


 
Pretul de rambursare sau valoarea de rambursare este suma pe care o plateste emitentul detinatorului de obligatiuni la scadenta imprumutului. Pretul de rambursare poate fi egal sau mai mare decat valoarea nominala a obligatiunilor:



Rambursarea obligatiunilor la un pret mai mare decat valoarea lor nominala aduce un beneficiu detinatorului, care se numeste prima de rambursare.

Este posibil ca societatea emitenta de obligatiuni sa acorde o dubla prima, de emisiune si de rambursare, desi aceasta situatie se intalneste mai rar. In ultimul timp emitentii de obligatiuni tind catre dubla egalitate PE = VN = PR.


Notarea obligatiunilor ordinare

Notarea obligatiunilor are ca obiect evaluarea riscului de faliment al emitentului si are o incidenta sensibila asupra conditiilor de emisiune si mai ales asupra ratei dobanzii imprumutului. Cu cat notatia este mai buna, adica emitentul are o situatie economico-financiara mai buna, cu atat rata dobanzii poate fi mai scazuta, intrucat riscul este mai mic pentru investitor.

Calitatea si deci notarea obligatiunilor se stabileste in functie de certitudinea platii de principal plus dobanda. Pe plan international s-a adoptat urmatorul sistem de notatie:

AAA, obligatiuni cu cel mai inalt grad de securitate pentru obligatari; AA, obligatiuni cu grad inalt de securitate;

A,           obligatiuni cu grad de securitate peste medie;

BBB, obligatiuni cu grad mediu de securitate sau de risc;

BB,        obligatiuni a caror securitate, comporta elemente speculative;

B,           obligatiuni cu grad de securitate incert.

Notarea obligatiunilor continua, cu grade din ce in ce mai slabe de securitate, pana la litera D care semnifica obligatiuni riscante pentru investitori.

In tarile cu economie de piata dezvoltata notarea obligatiunilor se face, prin contract, de catre societati specializate, cu caracter privat (societati de rating), care analizeaza multilateral situatia economico-financiara a emitentului, perspectivele de crestere economica, nivelul tehnologic etc., functie de care acorda una din notatiile enumerate mai sus.

Notarea are o mare insemnatate pentru plasarea cu succes pe piata a obligatiunilor, dar si ulterior, in procesul formarii si stabilitatii cursului.


Randamentul obligatiunilor

Subscriitorii de obligatiuni sunt dispusi sa-si plaseze lichiditatile in asemenea titluri, daca obtin rentabilitatea scontata. Elementele care conduc la rentabilitatea obligatarului sunt rata dobanzii imprumutului (D), prima de emisiune (PE < VN) si, eventual, prima de rambursare (PR > VN).

Dar randamentul obligatiunilor nu este egal in toti anii de rambursare; el este mai mare daca obligatiunile se amortizeaza in primii ani, prin tragere la sorti, si va fi mai mic daca amortizarea are loc catre sfarsitul de viata al imprumutului. Sub acest aspect, nu este lipsita de importanta determinarea randamentului obligatiunilor, intr-un an sau altul, precum si determinarea randamentului mediu.

Exemplu. Un imprumut obligatar are urmatoarele caracteristici: 50000 obligatiuni cu VN = 1000, D = 12%, PE =VN = 1000; PR = 1020; T = 5 ani.

Subscriitorul a platit 1000 (VN)

a) pentru obligatiunile

iesite la sorti la         

sfarsitul primului an  Subscriitorul primeste 1140 (PR=1020; DD=120)


. Daca notam rata plasamentului cu Rp, o putem calcula prin ecuatia urmatoare:


 

  1 + Rp = 1,14

1 + Rp

 
Rp = 0,14 →





b) pentru obligatiunile Subscriitorul a platit 1000 (VN)

iesite la sorti la sfarsitul

anului al 5-lea              Subscriitorul a primit in fiecare din cei 5 ani cate

120 (DD), plus in final 1020 (RP) = 1620

5 x 120 + 1020 = 1620


. Rata rentabilitati actuariale pentru obligatiunile amortizate in anul al 5-lea se obtine astfel:


 

 

 

 


(1 + R)5

 

(1 + Rp)5

 

(1 + Rp)2

 

1 + Rp

 
1000 = + + +



 

1 - ( 1 + Rp) -5

 


(1 + R)5

 

Rp

 
(Rp) → 1000 - 120 x   - = 0


 


Rp = 0,1231 →                  


Concluzie: Randamentul obligatiunilor este cu atat mai slab, cu cat amortizarea se efectueaza mai tarziu, din cauza ca subscriitorul beneficiaza mai tarziu de prima de rambursare, ca si de valoarea reziduala a obligatiunilor. Se pastreaza, totusi, relatia: Rp > D.


Amortizarea imprumuturilor obligatare

Amortizarea obligatiunilor este operatiunea de rambursare a imprumutului obligatar in conformitate cu scadentele inscrise in contract. Aceasta operatiune se poate realiza in trei feluri: prin anuitati constante, prin serii egale si prin amortizare unica la sfarsitul duratei imprumutului.


Amortizarea prin anuitati constante

In cazul amortizarii prin anuitati constante societatea comerciala varsa in fiecare an o suma constanta, reprezentand amortismente plus dobanzi, in vederea

stingerii treptate a datoriei. Prin urmare, in totalul varsamintelor anuale partea reprezentand capitalul rambursat creste in fiecare an, iar partea reprezentand dobanda scade.

Amortizarea sau rambursarea prin anuitati constante se poate face la valoarea nominala (PR = VN) sau la prima de rambursare (PR > VN).

a) Amortizarea la valoarea nominala prin anuitati constante.

i

A = K

1 - ( 1 + i ) -t


 

i

A = (NxVN)

1 - i ) -t

 


sau


Notam:

A            = anuitati, adica amortismentul anual plus dobanda;

a = amortismentul anual;

K            = capitalul sau suma imprumutului obligatar;

N            = numarul de obligatiuni emise;

Nr = numarul de obligatiuni rambursate anual;

nr            = numarul de obligatiuni ramase de rambursat;

VN         = valoarea nominala a obligatiunilor;

PE          = pretul de emisiune al obligatiunilor;

PR          = pretul de rambursare al obligatiunilor;

Pr           = prima de rambursare pentru o obligatiune (PR - VN);

D            = rata dobanzii imprumutului (dobanda nominala);

De           = rata efectiva a dobanzii (influentata de prima de rambursare);

AD      = suma anuala a dobanzii

T            = durata in ani a imprumutului obligatar;

i = D/100 = rata dobanzii la o unitate monetara.

Exemplu: Sa se intocmeasca tabloul de amortizare a imprumutului obliga­tar, prin anuitati constante, la valoarea nominala a obligatiunilor, cunoscand:

K = 20000000; N = 100000; VN = 200; PR = VN; T = 5 ani; D = 9,20%


 

 



  A = 20000000 x =

A = a + DD


 




. Fractiunea de capital (a1) cuprinsa in anuitatea I este de:

a1 = 5 168 559,58 - (0,092 x 20000000) = 3 328 559.58

. Numarul obligatiunilor rambursate:

a1

 

 


 

VN

 
nr1 = = = 16642,79


a nr = N

 
nr2 = 16642,79 x 1,092 = 18173,93

nr3 = 18173,93 x 1,092 = 19845,94

nr4 = 19845,94 x 1,092 = 21671,76

nr5 = 21671,76 x 1,092 = 23665,56


T

Ani

amortizare

nr -

numarul

obligatiunilor

rambursate

a -

capitalul

rambursat

anual

(amortisment)

DD

suma anuala

a dobanzii

A

Anuitati

Kr

Capitalul

de restituit






































b) Amortizarea la prima de rambursare prin anuitati constante.

Anuitatile se calculeaza dupa aceeasi formula ca si in cazul rambursarii la valoarea nominala, tabloul de amortizare se intocmeste la fel, numai ca se adauga o coloana reprezentand prima de rambursare pentru fiecare scadenta, in functie de numarul obligatiunilor ce se ramburseaza si de prima de rambursare (PR - VN).




Exemplu. Sa se intocmeasca tabloul de amortizare al unui imprumut obligatar, cu rambursare la prima, prin anuitati constante, cunoscand urmatoarele: K = 100000000; N = 100000; Vn = 1000; PR = 1050; D = 9,45%; T = 6 ani.

- Pentru a obtine numarul obligatiunilor ce se ramburseaza (nr.) se poate proceda in doua feluri:

i

 

 

a1

 

 



 

VN

 

 

(1+i)t - 1

 

i

 
nr1 = N = 100000 = 13291,98 nr1 = =



  = 13291,98


  A = 100000000  = 22291978


a1 = 22291978 - (0,0945 x 100000000)= 13291978

Numarul obligatiunilor (nr.) amortizate la scadentele urmatoare se obtine usor, intrucat creste in progresie geometrica cu ratia (1+i), adica cu 0,0945, astfel ca si in exercitiul precedent.

a1

 

 



 

VN

 
nr1 =                = ..13291,98


nr2 = 13291,98 x 1,0945       14488,26

nr3 = 14488,26 x 1,0945       15792,20

nr4 = 15792,20 x 1,0945       17213,50

nr5 = 17213,50 x 1,0945       18762,71

nr6= 18762,71 x 1,0945 20451,36


T

Ani

Amortiz.

nr -

Numarul

obligat.

Ramburs.

A -

Capitalul

rambursat

anual

(amortisment)

DD

Suma anuala

a dobanzii

Pr

Prima de

rambursare

A

Anuitati

Kr

Capitalul

de restituit



















































Amortizarea prin serii egale

Amortizarea prin serii egale presupu­ne rambursarea unui numar egal de obliga­tiuni in fiecare an. De asta-data capitalul rambursat este egal in fiecare an, iar suma dobanzii scade de la un an la altul. Prin urmare, cheltuielile financiare sunt mai mari la inceputul anilor de rambursare si descresc treptat catre sfarsitul duratei imprumutului.

N

 
La fiecare scadenta societatea comerciala ramburseaza acelasi numar de


T

 
obligatiuni. Daca scadenta este anuala, nr. =

N

 


T

 
- Rambursarea anuala                       la valoarea nominala nr x VN = x VN

N

 


T

 
la pret de rambursare nr. x PR = x PR


- Suma anuala a dobanzii (DD) se calculeaza totdeauna asupra capitalului nerambursat.

DD = n x VN x D/100 = Kr x D/100


 



T

 

N

 
- Anuitati la valoarea nominala: ( VN) + (n x VN x D/100)

N

 


T

 
la pret de rambursare: ( PR) + (n x VN x D/100)


Exemplu: sa se intocmeasca tabloul de amortizare al unui imprumut obligatar, prin serii egale, cunoscand urmatoarele:

K = 50000 actiuni cu VN = 1000; D = 12%; T = 5 ani; PR = 1020.

- K = N x VN = 50000 x 1000 = 50000000

N

 

 



 

T

 
- nr =   = = 10000


- Pr = PR - VN = 1020 - 1000 = 20

DD1 = K x D/100 = 50000000 x 0,12 = 6000000


T

Ani

Amortiz.

nr -

Numarul

obligat.

Ramburs.

anual

A -

Capitalul

rambursat

anual

(amortisment)

DD

Suma anuala

a dobanzii

Pr

Prima de

rambursare

A

Anuitati

Kr

Capitalul

de restituit











































Nota: Anuitatile variaza in progresie aritmetica, cu ratia: - 1200000


Amortizarea in faza unica

Amortizarea unica, la capatul duratei imprumutului, se realizeaza in conditiile platii anuale a dobanzilor. La sfarsitul fiecarui se platesc dobanzi asupra volu­mului total al imprumutului.

DD = K x D/100 = N x VN x D/100


 



N x PR + N (PR - VN)

 

N x VN = K


 
Rambursarea finala   la valoarea nominala:

la pret de rambursare:


sau

N x PR =K+N x Pr

 


Aceasta, metoda de amortizare este dublata, de regula, de constituirea treptata a unui fond de rambursare (sinking found) care se plaseaza de catre societatea comerciala, anual, pentru a aduce remuneratie, fiind folosit in final pentru achitarea imprumutului.

Amortizarea prin anuitati constante si prin serii egale se poate realiza, cel putin partial, prin rascumparari la bursa, daca cursul este avantajos comparativ cu valoarea de rambursat sau daca exista in contract clauze de rascumparare cu anticipatie. Astfel, amortizarea are loc la valoarea de rambursare, prin trageri la sorti.

Rambursarea anticipata se poate efectua numai daca clauza aceasta este prevazuta in contractul de imprumut. Tinand cont de evolutia ratei dobanzii pe piata financiara, o societate comerciala poate avea interesul de a rambursa anticipat obligatiunile emise si plasate, daca valoarea actuariala a acestora este inferioara valorii contabile din bilant. Rambursarea anticipata se poate obtine prin rascumparari la bursa, dar este o operatiune de lunga durata pentru ca nu toti detinatorii sunt dispusi sa-si vanda obligatiunile.

Daca se inregistreaza un proces de rascumparari masive, aceasta duce la cres­terea cursului obligatiunilor ceea ce, la un moment dat, poate face rascumpararea neconvenabila. Daca, dimpotriva, la bursa se contureaza un proces sustinut de vanzari de obligatiuni, cursul lor scade, facand ca rascumpararea sa fie rentabila.

Daca rascumpararea se face in afara bursei, ca urmare a clauzei de rascumparare din contract de care uzeaza intreprinderea, aceasta va trebui sa acorde o compensatie detinatorului, in sensul ca pretul de rascumparare sa fie mai mare decat valoarea nominala a obligatiunii. Daca rascumpararea se face la bursa, detinatorul nu mai primeste nici un fel de compensatie indiferent de raportul dintre valoarea nominala si cursul bursier al obligatiunii.

In toate cazurile rascumpararea inainte de scadenta a obligatiunilor din initiativa societatii comerciale are loc cand aceasta poate obtine fonduri mai ieftine din alte surse.


Imprumuturi obligatare convertibile

Adunarea generala extraordinara a societatii comerciale poate decide emiterea unor obligatiuni care sa poata fi schimbate in actiuni ale aceleiasi societati, intr-o pe­rioada sau la o data prestabilita. Conversiu­nea poate constitui un drept al societatii.

Conditiile conversiunii variaza de la o emisiune la alta. Cand societatea efectueaza o emisiune de obligatiuni convertibile in actiuni, aceasta clauza trebuie inscrisa si in actul fiduciar, unde se va mentiona raportul de schimb obligatiune / actiune, categoria de actiuni avuta in vedere, perioada sau data cand urmeaza a se realiza conversiunea.

Emisiunea acestui tip de obligatiuni poate interesa in mod deosebit pe subscriitori caci, in afara de dobanda pe care o primesc, au posibilitatea de a primi in viitor venituri mai mari sub forma dividendelor - daca intreprinderea merge bine - sau pot obtine castig de capital daca in momentul conversiunii cursul actiunilor este mai mare decat al obligatiunilor. Asadar, dreptul de conversiune se foloseste de obligatari in cazul unei evolutii favorabile a cursului actiunilor sau a dinamicii dividendelor.

In decizia de conversiune intervin mai multi parametri: rata dobanzii, data sau perioada conversiunii, baza conversiunii, prima de conversiune.

Rata dobanzii la obligatiunile, convertibile este mai scazuta decat la obligatiunile ordinare, tocmai ca urmare a perspectivelor financiare favorabile obligatarului ca urmare a conversiunii.

Perioada de conversiune se prestabileste, fiind de regula mai mica decat durata obligatiunilor. Spre exemplu, pentru un imprumut obligatar pe 15 ani, durata conversiunii poate fi stabilita intre N + 3 si N + 13, astfel incat conversiunea sa poata fi eficienta.

Baza economica a conversiunii exprima numarul de actiuni primite in schimbul unei obligatiuni, ceea ce permite de a evalua pretul conversiunii, plecand de la cursul actiunilor la un moment dat. Spre exemplu, pentru o baza de conver­siune de 2 (doua actiuni pentru o obligatiune) si pentru un curs al actiunii de 400, pretul de conversiune va fi de 800.

Prima de conversiune reprezinta diferenta calculata la un moment dat intre cursul obligatiunii si pretul de conversiune. Spre exemplu, daca o obligatiune are pretul de conversiune 1000 si este cotata la bursa cu l 200, prima de conversiune este de 1200 - 1000 = 200 care adesea se exprima procentual:


 


  = 20%


Daca cursul actiunilor este scazut, nu este oportun sa fie utilizat dreptul de conversiune, in consecinta prima de conversiune va fi mai ridicata; cresterea cursului actiunilor poate conduce la cresterea pretului de conversiune, diminuand corespunzator prima de conversiune. Deci, conversiunea se produce daca pretul de conversiune este mai mare decat pretul de rambursare. Societatea comerciala poate forta conversiunea - luand decizia de amortizare a imprumutului cu anticipatie - daca pretul de versiune > pretul (valoarea) de rambursare.

Avantaje ale conversiunii pentru societatea comerciala. Conversiunea permite intreprinzatorului sa se indatoreze la un pret (rata dobanzii) mai scazut decat in cazul obligatiunilor ordinare. Se creeaza posibilitatea unei cresteri de capital prin conversiunea datoriilor, atunci cand nu este posibila o crestere prin aport de numerar sau prin incorporarea rezervelor.

Clauza de convertibilitate permite rezolvarea eventualelor conflicte intre obligatari si actionari. Daca riscul proiectelor finantate prin imprumut obligatar este mai ridicat decat cel avut in vedere in momentul emisiunii, optiunea de conversie permite detinatorilor de obligatiuni sa se asocieze profiturilor rezultate din activitatea intreprinderii, dand curs clauzei de conversiune.


Finantarea prin obligatiuni sau prin actiuni?

Finantarea pe termen lung se poate realiza fie prin emisiune de actiuni ca o finantare prin fonduri proprii, fie prin angajamente la termen si deci si prin imprumuturi obligatare. Se prefera adesea impru­mutul si, in principal, imprumutul obliga­tar, pentru avantajele pe care le confera.

Imprumutul obligatar este mai putin costisitor decat o emisiune de actiuni, in ciuda faptului ca rata dobanzii asupra obligatiunilor este, in mod obisnuit, mai ridicata decat dividendul. In plus, intervine si incidenta fiscala in sensul ca dobanzile platite micsoreaza baza impozabila, ceea ce nu este cazul dividendelor.

Exemplu:

Doua societati comerciale se finanteaza pe termen lung astfel:

- SA1 emisiune de obligatiuni 14%..capital 200000

-SA2 emisiune de actiuni cu privilegiul de dividend 12%.capital soc200000

-Beneficiul brut al exercitiului expirat pentru ambele societati comerciale .70000

- Impozit pe profit pentru ambele societati38%




SA1

finantata prin

obligatiuni

SA2

finantata prin

actiuni

Beneficiul brut




Suma dobanzilor (20000x14%)




Impozit pe profit





- 42000 x 38%




- 70000 x 38%



Beneficiul net




Dividende (200000 x 12%)




Beneficiul disponibil pentru reinvestire





Din exemplul prezentat rezulta ca finantarea prin indatorare genereaza surse pentru reinvestire superioare finantarii prin fonduri proprii pe calea emisiunii de actiuni. Se mai poate adauga ca finantarea prin imprumut evita riscul pierderii con­trolului asupra societatii, risc prezent in cazul finantarii prin emisiune si vanzare de actiuni.

Daca finantarea prin obligatiuni creeaza incontestabil avantaje consistente, trebuie spus, in acelasi timp, ca obligatiunile comporta un risc mai mare pentru intreprindere decat finantarea prin emisiune de actiuni, in cazul imprumutului obligatar societatea trebuie sa plateasca dobanzi periodic, cu caracter obligatoriu, in timp ce plata dividendelor, chiar in cazul actiunilor cu privilegiul de dividend, nu este obligatorie in fiecare an.

Apoi, societatea este obligata sa ramburseze imprumuturile obligatare, ceea ce conduce la micsorarea lichiditatilor, in timp ce finantarea prin actiuni nu trebuie restituita, in sfarsit, in caz de recesiune economica societatea finantata prin obligatiuni va avea greutati mai mari pentru efectuarea platilor (principal plus dobanda) decat in cazul finantarii prin emisiune de actiuni.


Imprumuturi de la institutii financiare specializate      

Apelul la organisme specializate presupune efectuarea de imprumuturi pe termen lung sau mijlociu de la banci si alte institutii specializate. De regula, bancile comerciale se ocupa cu creditarea pe ter­men mediu si scurt avand reticente in a-si imobiliza capitalurile pentru perioade indelungate. In aceste conditii in multe tari operatiunile de creditare pe termen lung sunt preluate de stat, prin intermediul unor institutii financiare specializate sau chiar de catre diverse institutii financiare private, nebancare.

Cand statul este interesat sa intervina direct in orientarea investitiilor diversilor agenti economici, faciliteaza accesul acestora la surse obisnuite de capital sau imprumuta din fondurile sale proprii daca investitiile sunt de dorit pentru natiune. Este vorba de anumite investitii specifice, in scopul cresterii unor sectoare sau pentru cresterea productivitatii, pentru implementarea unor obiective in regiuni izolate, mai putin dezvoltate din punct de vedere economic etc.

Daca imprumutul se realizeaza din fondurile publice statul poate crea faci­litati pentru imprumutati sub forma unor subventii pentru echipamente speciale; pentru locuri izolate si cu conditii grele, usurarea fiscalitatii, indemnizatii de izolare etc. Daca imprumutul se efectueaza de la diverse organisme financiare specializate facilitatile oferite de stat se pot materializa in compensarea partiala a costului imprumutului, garantarea imprumuturilor efectuate de intreprinzator etc.

Caracteristicile anuntate fac ca aceste imprumuturi sa fie mai lejere, mai usor de suportat decat imprumuturile bancare.

Imprumutul este unitar, nu fractionat ca in cazul obligatiunilor. Se stabileste un scadentar, prin contract, care poate prevedea si o perioada de gratie. Rambursarea se face, de regula, in rate anuale sau semestriale constante, desi este posibila practicarea unor rate anuale regresive sau progresive. Dobanda se calculeaza la valoarea imprumutului nerambursat. Se practica garantii reale sau cautiuni bancare. Cheltuielile de realizare a imprumutului sunt foarte scazute, fapt pentru care costul actuarial al operatiunii de creditare este apropiat de rata nominala a dobanzii.

Institutiile financiare specializate joaca un rol important, de intermediari, intre piata financiara si intreprinderi. De cele mai multe ori intreprinderile mici si mijlocii n-au acces direct la piata financiara (piata obligatara); institutiile se imprumuta de pe piata financiara si, la randul lor, imprumuta intreprinderile mici si mijlocii, dirijeaza resursele catre diverse sectoare prioritare.

Institutiile sunt controlabile de stat pentru a atinge obiectivele economice si sociale propuse. Ele acorda credite direct sau intervin prin credit pe termen mijlociu mobilizabil.

Rata dobanzii este mai scazuta decat nivelul atins pe piata financiara, durata creditului mai lunga (10-15 ani) la care, adaugandu-se unele facilitati fiscale ca exonerari sau reduceri si amanari de taxe sau impozite, rezulta un credit avantajos, un ajutor financiar indirect pentru favorizarea dezvoltarii regionale sau imbunatatirea structurii industriei etc.


Credite bancare pe termen mijlociu

Bancile ofera in mod obisnuit credite pentru investitii pe termen mijlociu si mai rar pe termen lung, acestea din urma fiind caracteristice altor institutii si organisme financiare.

Creditele bancare se acorda pe baza de garantii ferme prezentate de debitori. De fapt, toate conditiile creditului se negociaza intre banca si debitori: rata dobanzii, termenul de rambursare, eventuala perioada de gratie, penalizari pentru nerespectarea clauzelor contractuale etc. Nivelul dobanzii la creditele bancare este sensibil mai ridicat decat cel utilizat de organismele financiare specializate. Marimea ratei dobanzii se stabileste dupa criterii diferite, despre care ne vom ocupa intr-un capitol urmator.

Creditul bancar pe termen mijlociu, 2-7 ani, joaca un rol important in finan­tarea societatilor comerciale, fiind destinat acoperirii cheltuielilor de investitii in echipamente de productie cu durate de functionare relativ scurte, amenajari, con­structii usoare, cheltuieli pentru inovari, cercetari sau pentru operatiuni de export.

Creditele pe termen mijlociu mobilizabile se materializeaza in efecte financiare care se pot sconta la banca sau resconta de catre bancile comerciale la banca centrala. Astfel de credite pot sa prevada si o perioada de gratie de 1-2 ani acordata debitorului; daca creditul este acordat pe un termen intre 5-7 ani se numeste credit pe termen mediu prelungit.

In aceasta categorie se incadreaza si creditele acordate pentru promovarea exporturilor, mai ales de utilaje si echipamente sau pentru executarea de lucrari. Practic, creditele se acorda ca un credit-furnizor sau ca credit-cumparator.

Creditele pe termen mijlociu nemobilizabile au aceeasi destinatie ca si cele mobilizabile; banca nu mai primeste nici un efect financiar din partea beneficiarului, in schimb dispune de garantii materiale constituite in gaj de catre debitor sau ele o garantie a unei institutii financiare specializate. Durata creditului se poate extinde pana la 7 ani, orice banca comerciala putand acorda credit pe baza unui contract incheiat cu debitorul.


Rambursarea creditelor

Rambursarea creditelor se realizeaza in conformitate cu clauzele contractuale anual, semestrial, trimestrial sau lunar prin anuitati constante sau variabile cu sau fara perioada de gratie. Daca se convine ca rambursarea creditului sa aiba loc la intervale de timp mai scurte de un an (lunar, trimestrial etc.), pentru calcularea anuitatilor se impune, in prealabil, transformarea ratei anuale a dobanzii, prevazuta in contractul de credit in rate lunare, trimestriale etc., echivalente.


Echivalenta dintre              

rata anuala a dobanzii                      In sistemul proportional

si ratele semestriale,

trimestriale sau lunare                      In sistemul dobanzii compuse

se poate realiza


Adoptam urmatoarele notatii si calculam ratele dobanzilor echivalente in tabelul urmator:

D = rata anuala a dobanzii

Ds = rata semestriala a dobanzii

Dtr = rata trimestriala a dobanzii

DL = rata lunara a dobanzii


Ratele dobanzii echivalente in sistemul dobanzii compuse sunt usor inferioare celor din sistemul proportional, determinat de procesul capitalizarii care are loc in primul caz.


Leasing

Leasing-ul sau credit-contract de in­chiriere reprezinta o metoda de finantare care, in esenta, se poate asimila imprumutului. Intreprinderea utilizatoare a obiectivelor de investitii ce se dobandesc nu are calitatea de proprietar, ci uzufructier, un fel de chirias in acest contract. Contactul de credit se incheie pentru o perioada determinata - in general, pana la amortizarea activului fix - in cursul careia nici o parte nu poate rezilia contractul.

Dupa cum am aratat, din punct de vedere contabil debitorul nu are calitatea de proprietar, bunul neaparand in activul sau bilantier. In acelasi timp insa, angajamentele de leasing figureaza obligatoriu in datorii extrabilantiere (anexa la bilant). Platile facute catre proprietar sunt deductibile din impozitul pe profit datorat statului - ceea ce face ca acest credit sa fie foarte avantajos. Platile acopera atat amortizarea imprumutului, cat si costul acestuia, adica remunerarea normala a capitalului adus de societatea de leasing.

Din punct de vedere economic, angajamentele ce decurg din creditul-contract de inchiriere fac parte din datoriile pe termen mijlociu sau lung. Intreprinderea obtine utilizarea la inceput, apoi devine proprietar al activului fix, in schimbul platilor periodice (anuitati de plata) si al cumpararii valorii reziduale.

Din punct de vedere financiar, desi este un contract oneros, leasing-ul prezinta avantaje in raport cu creditul obisnuit: suplete in utilizare, posibilitatea acoperirii integrale a necesarului de capital, avantaje fiscale.

Creditul-contract de inchiriere este o operatiune de finantare care permite intreprinderii sa dispuna de un bun dupa cum crede de cuviinta, fara a fi necesar sa-si constituie fond de investitii, ci platind o chirie.

Intreprinderea isi alege bunul pe care doreste sa-1 exploateze, examinand ea insasi impreuna cu furnizorul caracteristicile tehnice si conditiile de cumparare; comanda este adresata producatorului prin intermediul societatii de credit-bail; contractul intra in functiune incepand cu livrarea materialului catre utilizator; durata inchirierii este prevazuta, in general, pentru perioada de viata economica a utilajului sau pentru perioada amortizarii fiscale; la expirarea termenului contractual exista trei posibilitati: fie inapoierea bunului catre proprietar, fie cumpararea lui la o valoare reziduala prevazuta in contract, fie reinnoirea creditului-contract de inchiriere.

Chiriile platite periodic de utilizator se compun din contravaloarea amortizarii, din costul capitalului imobilizat (dobanda), din pretul serviciilor (comisionul) furnizate de intreprinderea de credit-bail, precum si dintr-o prima de risc. De cele mai multe ori platile periodice (redeventele) sunt stabilite dupa un barem regresiv anual, cu defalcari trimestriale, urmand ca in final suma totala a platilor sa depaseasca cu 15-20% valoarea bunului inchiriat. Desigur ca platile pot fi stabilite si proportional sau progresiv, contractul dintre parti precizand acest lucru.

Leasing-ul se poate analiza ca o inchiriere insotita de optiunea de a cumpara bunul (respectiv promisiunea de vanzare din parte proprietarului). El se poate aplica atat in tranzactii mobiliare, cat si imobiliare, in primul caz operatiunile vizeaza inchirieri de echipament, utilaje etc. care au fost cumparate de societatea de leasing in scopul inchirierii. Chiriasul apare ca uzufructier cu obligatia de a plati regulat redeventele. Daca nu plateste, se reziliaza contractul aplicandu-se clauzele penalizatoare prevazute in contract: restituirea bunului si plata redeventelor restante. In cel de al doilea caz operatiunile vizeaza cladiri, instalatii etc., inchiriate pentru perioade lungi care merg pana la 10-25 ani; in acest caz societatile de leasing beneficiaza de inlesniri fiscale si au statut de banci sau institutii financiare.

O forma specifica de leasing mobiliar este "leas-back' sau "cesiunea-bail' care reprezinta o tehnica prin care creditorul (societatea de leasing) transfera debitorului proprietatea unui bun, in scopul rascumpararii progresive ulterioare. Este, practic, un mijloc prin care utilizatorul isi procura un credit garantat printr-un imobil asupra caruia la origine este proprietar.

In eventualitatea ca la expirarea contractului de leasing optiunea utiliza­torului este de a cumpara bunul Ia valoarea reziduala, aceasta optiune poate provoca o reintregire fiscala, la nivelul plusvalorii realizate, calculata ca diferenta intre valoarea fiscala a bunului (pretul de cesiune majorat cu reintegrarea fiscala) si amortizarea contabilizata.

Spre exemplu. Obiectul unui contract de leasing il constituie un imobil cu valoarea de 5000, din care 500 reprezinta valoarea terenului construit. Durata normala de functionare a imobilului = 25 ani; contractul de leasing este incheiat pentru o perioada de 15 ani, cu redevente anuale de 520 si cu optiunea de cumparare la iesirea din contract pentru suma de 800.

. La expirarea contractului de leasing valoarea neta contabila a imobilului este de 2300.

5000 - (15/25 x 4500) = 2300

. Cumparatorul va trebui sa reintegreze in beneficiul impozabil castigul corespunzator diferentei dintre valoarea neta contabila (2300) si pretul de cesiune (800).


. Cumparatorul va putea sa amortizeze imobilul, pe durata de functionare reziduala (10 ani), la o valoare egala cu diferenta dintre valoarea neta contabila (2300) si valoarea terenului (500)



Avantaje ale creditului-bail. Aceasta modalitate de finantare a cunoscut, in ultimul timp, o dezvoltare considerabila mai ales in domeniul imobiliar.

Pe plan financiar creditul-bail este o operatiune care nu modifica structura financiara a intreprinderii (indatorarea), ci numai angajamentele de plata anuale. Capitalul propriu ramane neangajat legal, ceea ce creeaza intreprinderii posibilitatea unor imprumuturi bancare.

Operatiunile de imprumut obisnuit nu acopera, in general, decat 50-60% din valoarea proiectelor de finantat, restul concretizandu-se in participarea cu fonduri proprii. Spre deosebire de creditul bancar, creditul-bail acopera 100% valoarea bunului inchiriat, intreprinderea putandu-si rezerva capitalul propriu drept garantie pentru contractarea altor imprumuturi de dezvoltare.

Creditul-bail permite accelerarea dezvaluiri fara a pune in pericol autono­mia financiara a intreprinderii. Pe plan fiscal, platile facute in contul chiriilor micsoreaza baza impozabila.

Inconveniente ale creditului-bail. Pentru utilizator, creditul-bail este o tehnica de finantare a investitiilor pe seama rentabilitatii exploatarii. Aparent, creditul-bail nu greveaza indatorarea, in sensul ca nici un imprumut de acest gen nu apare in bilant; in fapt insa, afecteaza inevitabil autofinantarea viitoare ca urmare a obligatiilor periodice de plata. Ratele practicate, respectiv redeventele, care cumuleaza chiria, comisionul de serviciu si cota de risc sunt relativ ridicate, ceea ce impune necesitatea obtinerii unei rentabilitati cel putin acoperitoare.


Costul imprumutului pe termen lung si mijlociu

Costul unei surse de finantare si deci a imprumutului se poate defini drept

rata actuariala ce se determina prin egalitatea dintre sumele primite cu titlu de imprumut, pe de o parte, si varsamintele in contul rambursarilor periodice, a platii remuneratiei si altor cheltuieli financiare aferente capitalului imprumutat, pe de alta parte.

Costul actuarial se calculeaza pentru fiecare model de finantare prin angajamente la termen: imprumut obligatar, credit bancar pe termen lung si mijlociu, credit-bail.


Costul imprumutului obligatar

Pentru un credit clasic fara comisioane diverse, fara prima de emisiune sau de rambursare, costul actuarial este egal cu dobanda nominala. Pentru imprumutul obligatar, in volumul costurilor figureaza, alaturi de dobanda stabilita la nivelul ratei dobanzii de pe piata financiara si de numarul de ani pentru care se emit obligatiunile, si alte cheltuieli: de emisiune, de publicitate, comisioane bancare, cheltuieli cu imprimarea certificatelor de obligatiuni, prime de emisiune, prime de rambursare etc. Toate aceste cheltuieli se stabilesc de la inceput in cota procentuala, urmand sa se deduca din suma totala a imprumutului.

Rata dobanzii nominale (faciale) este cea care permite calcularea remuneratiei (cuponului) pe baza valorii nominale a obligatiunii si se stabileste in momentul emisiunii imprumutului. Rata dobanzii poate sa fie fixa, cand cuponul ramane nemodificat ca volum pe toata durata imprumutului, si variabila, cand valoarea cupoanelor se modifica in functie de diversi factori si in primul rand de oscilatia dobanzii pe piata financiara.

Rata dobanzii nominale nu trebuie confundata cu rata actuariala a investirii in obligatiuni, care tine cont atat de rata dobanzii nominale, cat si de primele de emisiune, primele de rambursare, comisioane si cheltuieli diverse de emisiune. Rata actuariala pentru subscriitor este randamentul anual al unui imprumut care se determina actualizand suma fluxurilor pozitive primite in timpul duratei de viata a imprumutului (cupoane, valoarea de rambursare), in timp ce pentru emitentul obligatiunilor, rata actuariala reprezinta costul brut al imprumutului.

Rata actuariala (costul actuarial) a imprumutului obligatar reprezinta rata efectiva platita de debitor si incasata de creditori, determinata nu numai de rata nominala a dobanzii, dar si de alti factori: emisiunea la scont, emisiune la prima si pretul de rambursare.

Notand cu:

ra = rata actuariala sau costul actuarial;

rn = rata nominala (faciala) a dobanzii;

PE = pretul de emisiune al obligatiunilor;

PR = pretul de rambursare al obligatiunilor;

VN = valoarea nominala a obligatiunilor.

ra = rn daca PE = PR = VN

ra > rn daca PE < VN si PR > VN


 




Rata actuariala bruta, fara incidenta fiscala, este rata care egalizeaza pretul de emisiune cu valoarea actuariala a fluxurilor viitoare pozitive generate de obli­gatiune (cupoane, pret de emisiune, pret de rambursare). Cumparatorul de obligatiuni varsa un pret si in fiecare an primeste un cupon, iar la scadenta valoarea obligatiunii la pretul de rambursare.

Exemplu. Un imprumut obligatar are urmatoarele caracteristici:

- 300 obligatiuni cu VN = 1000.total 300000

- PE = 990; PR = 1025; D = 10,50%; T = 8 ani;

- cheltuieli de serviciu ale imprumutului = 5 lei/obligatiune;

- reducerea sarcinilor fiscale asupra cheltuielilor financiare si a cheltuielilor de serviciu ale imprumutului = 50%.

Se observa ca intreprinderea angajeaza si alte cheltuieli decat cele financiare (principal + dobanda), dar realizeaza si o economie de cheltuieli egala cu 50% din totalul cheltuielilor (cheltuieli financiare + cheltuieli de serviciu).

Tinand cont de caracteristicile imprumutului, pentru o obligatiune cheltuie­lile anuale ale emitentului sunt in suma de 55 lei.

(l 000 x 10,5%)+ 5 =55

 



  = 55


La o intrare neta de trezorerie de 990 (PE) corespund iesiri nete de trezorerie dupa cum urmeaza:

- 55 lei in fiecare din primii 7 ani;

- 1080 lei in anul al 8-lea (PR = 1025 + dobanzi = 55).


Costul creditului bancar pe termen mijlociu

Costul creditului bancar pe termen mijlociu (3-7 ani) urmeaza frecvent evolutia ratei dobanzii de baza bancare, uti­lizata si la calcularea costurilor creditelor pe termen scurt, in timp ce creditele pe termen lung urmeaza evolutia costului obligatiunilor pe piata financiara.

Intrucat creditele bancare nu presupun cheltuieli suplimentare ca in cazul imprumuturilor obligatare, costul actuarial al acestora se apropie foarte mult de rata nominala a dobanzii, uneori identificandu-se cu aceasta.

Marimea costului creditului bancar, respectiv suma dobanzii, depinde de trei factori: volumul creditului, rata dobanzii si timpul de creditare.

1) Daca T (exprimat in ani intregi) > l

C

 

C

 

CD

 



 

T

 

T

 

  DC =           ; K = +



CD

 

DD =

 
2) Daca T = l

CD

 



 

  DC = C;                     K = C +

3) Daca T < l


3) Daca T < l

CDT

 


DC = C;

 

100 x 360

 




Din cele prezentate mai sus rezulta urmatoarele corelatii:

- K este direct proportional cu C si D si invers proportional cu T;

- daca C si D sunt marimi constante, cu cat creste T, scade K, dar creste aD;

- daca C este constant, K va fi cu atat mai mare cu cat T este mai mic, dar scade aD.

Daca un credit bancar, acordat pe mai multi ani, se ramburseaza si se platesc dobanzile abia la scadenta finala sau se acorda o perioada de gratie, apare posibi­litatea capitalizarii dobanzilor, astfel ca pentru perioadele N + l -> N + n volumul do­banzii se calculeaza atat asupra creditului initial, cat si asupra volumului dobanzilor calculate dar neplatite. Dobanda compusa intervine deci atunci cand la sfarsitul fiecarei perioade de plasament dobanzile se adauga la capital, generand ele insesi dobanda in conditiile contractului initial. Este vorba de asa numitul anatocism contabil.

Notam:

- Co = creditul initial; Cf1 = Co + Co x D/100 = Co (1+i)

- Cf = creditul final;              Cf2 = Cf1 + Cf1 x D/100 = Cf1 (1+I)

Cf =Co x ( l + i )n = C(un - 1)

 
- n = numarul de ani de creditare; Cf2 = Co (l+i)(l+i) = Co (l+I)2

- i = rata dobanzii / l leu (D/100);

DD = Cun - C = C(un - 1)


 


- un = (1 + i ) n;

DD = suma dobanzii

Exemplu: Sa se calculeze: AD = suma anuala a dobanzii;

a = amortismentul creditului;

K = cota anuala de restituit;

aD = suma totala a dobanzii;

aK = suma totala de restituit (Cf) cunoscand ca:

1) Co = 100000; D = 6%; T = 7 ani si 6 luni;

2) Rambursarea se efectueaza liniar, perioada de gratie este de 4 ani, scaden­tele si plata dobanzilor sunt stabilite pentru sfarsitul anilor, respectiv scadenta finala.



C

a

DD

K











































aa = 126247,69

aD = 16772,71

aK = 143020,40


a =                         = = 36070,68

 





aD4 = C(u4 - 1) = 100000 (l ,064-1) = 26247.69

Cf4 = Cun = 100000 x 1,064 = 126247.69

aK = aa + aD = 126247,69 + 16772,71 = 143020.40


Costul leasing-ului

Determinarea costului operatiu­nii de leasing prezinta oarecare difi­cultate intrucat este un mod de finan­tare particular, care grupeaza fluxuri de lichiditati variate de la o operatiune la alta (existenta sau nu a optiunii de cumparare, servicii diverse oferite utilizatorului de catre societatea de leasing etc.) Deciziile de investire si de finantare sunt separate pentru societatea de leasing, fata de utilizator, prin urmare si costul operatiunilor trebuie calculat separat.


Costul operatiunii pentru societatea de leasing

In mod normal, societatile de leasing executa concomitent si operatii de credit propriu-zis si urmaresc ca riscul sa fie acelasi intrucat plasamentele sale au o rentabilitate economica cel putin egala cu costul capitalului - la care trebuie avuta in vedere si incidenta fiscala. Ca urmare a riscului economic egal, presupus intre operatiile de creditare si de leasing, costul imprumutului pentru societatea de leasing este identic cu costul minim al leasing-ului pentru utilizator.

Notam:

K = costul mediu ponderat al capitalului pentru societatea de leasing;

k = costul capitalului pentru utilizator (costul minim al datoriei);

re = rata rentabilitati economice pentru societatea de leasing;

I = cota de impozit pe profit pentru societatea de leasing.

K = k ( 1 - I )

 

k = K / ( 1 - I )

 

sau

 



Costul capitalului pentru societatea de leasing este un cost mediu ponderat al capitalului propriu si al capitalului imprumutat, influentat cu incidenta fiscala.


Costul creditului-bail pentru utilizator        

La nivelul utilizatorului costul creditului-bail trebuie analizat comparativ cu costul pe care l-ar ocaziona un credit bancar de egala valoare, neomitand niste avantaje ne­cuantificabile generate de creditul-bail, cum ar fi nemodificarea structurii financiare.

In mod concret, in aprecierea costului utilizatorul trebuie sa aiba in vedere elemente diverse, precum:

T    nu este obligat sa deburseze imprumutul;

T    varsa periodic redevente, influentate pozitiv de facilitatile fiscale acordate de stat [Lt( 1- I)];

T    renunta la economii de impozit asupra amortizarii, bunul nefiind in proprietate, nu se amortizeaza de utilizator;

T    renunta la economii de impozit asupra cheltuielilor financiare fixe pe care le-ar fi avut daca se imprumuta la o banca.

In aceste conditii valoarea actuariala neta se calculeaza intre fluxul pozitiv initial (contravaloarea bunului in folosinta) si fluxurile negative viitoare actualizate (redeventele de plata).


Costul total al capitalului

Finantarile pe termen lung au in vedere ansamblul surselor de acoperire a cheltuielilor de investire atat a surselor proprii, cat si a celor obtinute prin angajamente la termen. Costurile aferente finantarilor pe termen lung se refera atat la capitalul propriu, cat si la capitalul de imprumut.

Compararea costurilor este, in general, dificil de realizat ca urmare a deosebirilor existente intre diverse modele de finantare. Chiar si pentru creditele pe termen mijlociu si lung compararea costurilor, deci alegerea celui mai avantajos credit, este o operatiune complicata din cauza multiplelor posibilitati de stabilire a scadentelor, a capitalizarii dobanzilor in cazul acordarii de perioade de gratie, a diverselor comisioane sau cote de risc etc.

Intreprinderile, indiferent de talie, indiferent ca sunt intr-un proces de crestere economica sau stagnare, fiu pot pretinde alta rata a rentabilitatii proiectelor lor, respectiv nu pot avea alte niveluri de costuri ale capitalului avansat decat exigentele pietei financiare. Prin urmare, capitalul propriu trebuie remunerat ca si cel imprumutat. In ultima instanta costul capitalului este independent de sursele de finantare si, de asemenea, independent de caracteristicile economice ale intreprinderii.





Costul total al capitalului permite o legatura esentiala intre totalitatea nevoilor de fonduri si totalitatea resurselor pe care le poate mobiliza, in orice moment riscul si rentabilitatea se repercuteaza asupra diferitelor elemente din pasivul bilantului, piata fiind aceea care evalueaza titlurile (actiuni, obligatiuni etc.) tinand cont de costurile sau rentabilitatea cerute pe piata financiara.

 








De aici rezulta ca se poate reconstitui costul capitalului unei intreprinderi ple­cand de la rentabilitatea ceruta pe piata pentru fiecare categorie de titlu financiar din portofoliu, inmultita cu ponderea ce o detine in finantarea totala a intreprinderii.

Costul costul % fonduri % datorii in

total = ( fondurilor X proprii in + ( costul datoriilor X finantarea )

al intreprinderii     proprii finantarea intreprinderii

intreprinderii

 





Exemplu:

C = capitalul propriu..2500000

D = capitalul imprumutat.1500000

Qp = costul capitalului propriu21%

Qd = costul capitalului imprumutat..15%

K = costul total al capitalului.. 18,37%








Creditarea intreprinderilor mici

Intreprinderile mici, asociatiile cu scop lucrativ, asociatiile familiale si persoanele autorizate sa desfasoare o activitate economica independenta pot primi credite de la banci pe baza de garantii asiguratorii, in completarea resurselor proprii, in vederea realizarii activitatii prevazute in autorizatia de constituire.

Suma creditului se stabileste la cererea scrisa a debitorului, pe baza de negociere, in functie de volumul activitatii, rentabilitatea scontata, resursele proprii si garantiile prezentate. Cu ocazia negocierii creditului banca analizeaza bilantul si situatia patrimoniala la zi (in cazul intreprinderilor mici) si situatia patrimoniului pentru celelalte categorii de debitori (asociatii lucrative, familiale si alte persoane autorizate).

Bancile pot acorda credite intreprinderilor mici atat pentru activitatea economica prevazuta in autorizatia de functionare, pe un termen pana la 12 luni, cat si pentru investitii diverse, pe un termen pana la 5 ani, cu o perioada de gratie de pana la 12 luni. Creditele se acorda printr-un cont distinct de imprumut platile efective urmand sa se faca dupa epuizarea resurselor proprii din contul de disponibilitati. Scadentele, volumul ratelor de rambursat si dobanzile se stabilesc prin contractul de credit.

Garantia acestor credite se poate constitui sub diferite forme: ipoteci asupra bunurilor imobile ale debitorilor sau girantilor; alte bunuri proprietate personala a girantilor ce se inscriu in contractul de credit si in registrele speciale de gajuri deschise la primarie; cesiuni in favoarea bancii, cum ar fi drepturi de despagubiri din asigurari de bunuri, drepturi cuvenite de la partenerii de contracte economice; bunurile ce se cumpara din creditele bancare primite, indiferent daca garantiile enumerate mai sus acopera volumul creditului. In toate cazurile se tinde ca valoarea garantiei sa fie cu 10 - 20% mai mare fata de volumul creditului acordat.

La cererea debitorului banca poate accepta amanarea rambursarii creditului pe o perioada pana la 45 zile. Banca bonifica dobanzi pentru disponibilitatile exis­tente in conturile debitorului si percepe dobanzi la creditele acordate. Dobanda la credite se calculeaza in functie de volumul creditelor, termenele de rambursare si rata dobanzii si se incaseaza la fiecare scadenta.

In vederea asigurarii rambursarii creditelor banca supravegheaza modul cum se utilizeaza creditul, controleaza situatiile economico-financiare pe baza de bilant sau pe baza situatiilor patrimoniale, verifica existenta faptica a bunurilor consti­tuite in gaj. Daca nu se respecta clauzele contractuale de catre debitor, banca il someaza sa-si indeplineasca obligatiile, putand trece la recuperarea creditelor, inclusiv prin executarea silita (valorificarea garantiilor). Aparitia unor rate restante de rambursat provoaca perceperea unor dobanzi penalizatoare, in principiu, nu se acorda noi credite in cazul existentei ratelor nerambursate la timp.


Riscul creditului

Bancile comerciale care acorda credite agentilor economici isi asuma, desigur, pe langa riscul de imobilizare si un risc economic, adica riscul de a nu putea recu­pera creditul acordat, de a nu putea primi dobanda cuvenita, din cauza situatiei pre­care a debitorului.

Bancile iau masuri de protectie impotriva riscului, adaptand nivelul doban­zilor practicate la intensitatea riscului asumat, dar nimeni nu garanteaza ca debi­torii vor fi solvabili la scadenta. Singura garantie a bancilor este politica lor pru­denta si inteligenta.

In acest context, periodic, bancile intocmesc situatia centralizarii riscurilor, facand analiza portofoliului de credite pe termen scurt acordate agentilor econo­mici, utilizand un tablou matriceal de felul urmator:




Performantele economico-financiare ale debitorilor

Bun

(imprumut curent)

Slab

(imprumut restant

pana la 30 zile)

Necorespunzator

(imprumut restant peste 30 zile9

Debitori categoria A

Debitori categoria B

Debitori categoria C

Debitori categoria D

Debitori categoria E

Credite cu risc minim

Credite in observare

Credite sub standard

Credite incerte

Credite cu risc major

Credite in observare

Credite sub standard

Credite incerte

Credite cu risc major

Credite cu risc major

Credite sub standard

Credite incerte

Credite cu risc major

Credite cu risc major

Credite cu risc major


Creditele cu risc minim (credite performante) sunt cele acordate agentilor economici cu activitate buna, care lucreaza rentabil, care ramburseaza Ia timp, sunt solvabili si au capacitate de plata.

Creditele in observare reprezinta plasamente bancare in clienti cu rezultate economico-financiare bune, dar care uneori intampina greutati ca urmare a scaderii cifrei de afaceri, clienti cu bonitate in prezent dar fara perspective deosebite in viitor pentru mentinerea performantelor lor economico-financiare, clienti pentru care este previzibila aparitia unor probleme organizatorice, de personal sau tehnologice.

Creditele sub standard reprezinta plasamente cu deficiente, cu riscuri care pericliteaza lichidarea datoriei, plasamente insuficient protejate de capita­lul propriu si capacitatea de plata a debitorilor, pentru care exista riscul ca banca sa preia partial pierderile daca deficientele semnalate la client nu se remediaza pe parcurs. Debitorii din categoria C se caracterizeaza printr-o situatie economico-financiara satisfacatoare in prezent, dar cu tendinte de inrautatire a indicatorilor economici si financiari, sau inrautatirea situatiei lor organizatorice sau de personal.

Creditele incerte reprezinta plasamente neprotejate sau protejate in mica masura de garantii, pentru care rambursarea este incerta. Debitorii din categoria D au o situatie economica oscilanta, intre satisfacator si nesatisfacator.

Creditele cu risc major (neperformante) reprezinta plasamente ce nu pot fi rambursate, ceea ce pune sub semnul intrebarii mentinerea lor in conti­nuare in activul bancii.





Contact |- ia legatura cu noi -| contact
Adauga document |- pune-ti documente online -| adauga-document
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -| termeni
Copyright © |- 2024 - Toate drepturile rezervate -| copyright

bani

Finante




Esee pe aceeasi tema


Creditul pentru Nevoi Personale - destinatii posibile
Banca Europeana de Investitii
Trezoreria finantelor publice
Piata financiara - piata de capital din Romania
Conceptul de buget
Banca Europeana Centrala
SISTEMUL FISCAL - anumite caracteristici
Indicatorii riscului de creditare
Retragerea autorizatiei de functionare a bancii
"relatii internationale si programe europene" - fondul monetar international



Ramai informat
Informatia de care ai nevoie
Acces nelimitat la mii de documente. Online e mai simplu.

Contribuie si tu!
Adauga online documentul tau.