Home - qdidactic.com
Didactica si proiecte didacticeBani si dezvoltarea cariereiStiinta  si proiecte tehniceIstorie si biografiiSanatate si medicinaDezvoltare personala
referate didacticaScoala trebuie adaptata la copii ... nu copiii la scoala





Biologie Botanica Chimie Didactica Fizica Geografie
Gradinita Literatura Matematica




Gradinita


Qdidactic » didactica & scoala » gradinita
Analiza conceptului de joc



Analiza conceptului de joc


Analiza conceptului de joc





Una din cele mai importante forme de manifestare a copilului este jocul. Jocul este extrem de important pentru copil. Jocurile la varsta prescolara au un caracter imitativ. Copiii repeta si reproduc in jocurile lor ceea ce au reusit sa obseve in mediul inconjurator. Jocul este ca un exercitiu cu ajutorul caruia copilul se pregateste pentru viata. Este vorba despre un exercitiu care prin indrumare, duce la perfectionare si dezvoltare.

Lucian Blaga spunea ca “intelepciunea si iubirea copilului este jocul”. In mod obisnuit, asemenea activitate este considerata ca izvorata din nevoia de actiune, de mijlocire a copilului – o modalitate de a-si consuma energia sau de a se distra; un fel placut de a utiliza timpul.

Jocul este extrem de important pentru copil. Daca te opresti vreodata sa privesti cum se joaca copiii, observi ca sunt atat de ocupati, atat de prinsi in „vraja jocului”, incat ai putea afirma ca pentru moment acestia traiesc intr-o lume doar a lor, o lume magica unde totul este posibil. Jocul implica situatii ce ofera prilejurile cele mai bogate prin care copilul invata experimentand.

Pentru copil, jocul este munca sa, iar adultii nu trebuie sa minimalizeze aceasta activitate, nici seriozitatea cu care ea este indeplinita de cei mici. Mai degraba, adultii trebuie sa se bucure ca micutii invata facand efectiv ceva, asa cum spune un vechi proverb chinezesc:

“Aud si uit,

Vad si tin minte,

Fac si inteleg”.

In literatura psihopedagogica, jocul este considerat ca o activitate complexa a copiilor, in care ei reflecta si reproduc lumea si societatea, aflandu-se si integrandu-se la dimensiunile lor.




Inca din secolul trecut, problematica jocului i-a preocupat pe diversi specialisti. Psihologi, pedagogi, antropologi, filosofi au incercat sa explice natura jocului, conturandu-se anumite teorii care, la vremea lor, au fost acceptate total, dar apoi li s-au adus anumite critici. Aceste teorii au oferit concluzii valoroase pentru intelegerea aparitiei, manifestarii si esentei jocului. Privind aceste contributii in ansamblul lor, ele pot fi grupate in doua categorii de interpretari ale jocului, respectiv biologizante si psihosociologice.

Importanta pe care o are jocul in viata copilului este conferita de faptul ca satisface dorinta fireasca de manifestare, de actiune si de afirmare a independentei copilului. Prin joc copilul invata sa descifreze lumea reala, motiv pentru care H. Vallon apreciaza jocul ca pe o activitate de pre-invatare. Actionand asupra obiectelor si fiintelor din jur, copilul cunoaste treptat lumea, isi satisface nevoia de miscare si intelegere, dobandeste increderea in fortele proprii.

Conform teoriei biologice a lui Karl Gross, jocul ar fi un exercitiu pregatitor pentru viata adultului, prin faptul ca el ar fi un mijloc de exersare a predispozitiilor in scopul maturizarii. El ajunge sa identifice jocul copiilor cu cel al animalelor, biologizand esenta sociala a jocului. Desi limitata, teoria pre-exercitiului pentru viata a lui Gross admite un lucru de retinut, si anume, evolutia conduitelor de joc si a complexitatii jocului fiintelor aflate la un nivel mai inalt pe scara filogenetica.

Teoria lui Gross este completata de conceptia lui H. Carr care atribuie jocului functia de a trezi tendintele care zac amortite in indivizi, atunci cand necesitatile vietii nu vin sa le stimuleze si de a completa lacunele vietii - teoria exercitiului complementar sau a compensatiei. H. Carr a imbogatit analiza cu privire la joc cu inca un aspect: jocul are un rol special de purificare, de debarasare a fiintei umane de o serie de tendinte instinctuale care persista o vreme dupa nastere si care ar putea fi considerate antisociale, contravenind stilului de viata contemporan (de exemplu, tendintele razboinice, instinctul de panda). Jocul nu anuleaza aceste porniri, ci canalizeaza personalitatea, degajand-o de opresiunea lor. Este vorba despre teoria actiunii cathartice a jocului si, dupa unele studii, de teoria atavismului.

Conform teoriei lui Haekel, activitatea ludica nu ar fi altceva decat o repetare inertiala a unora dintre manifestarile primitive ale vietii.

Alti autori, precum St.Hall pune la baza explicarii jocului legea biogenetica a lui Haekel, de unde reiese ca jocul ar fi o repetare a instinctelor si formelor de viata primitive in ordine cronologica a aparitiei lor. Pe baza teoriei atavismului Hall considera ca jocul este un exercitiu necesar tuturor functiilor rudimentare devenite inutile, pe care copilul le exercita “ asa cum mormolocul isi misca coada pentru a scapa de ea”. Ignorand astfel dimensiunea sociala a jocului, prezinta tendinta reductionista de a plasa fenomenul ludic in exclusivitate in sfera fenomenelor a caror determinare este in totalitate biologica.

Contributii importante pentru largirea cadrului explicativ al fenomenului ludic au adus teoriile psihosociologice care au avut o importanta deosebita si pentru adaptarea activitatii de joc la cerintele si finalitatile proceselor educationale.

Cea mai veche teorie explicativa a jocului, a carei esenta persista in mentalitatea comuna este teoria recreatiunii, a carui autor este R. S. Lazarus. Jocul este opus muncii, lui fiindu-i atribuite exclusiv functii recreative. Teoria lui Lazarus explica jocul ca mijloc de satisfacere a necesitatii de repaus, de recreere. Explicatia este simplista si ingusteaza aria de manifestare a comportamentului ludic al copilului pentru care jocul este activitatea fundamentala. Desi aceasta teorie are valabilitate pentru jocurile si distractiile adultilor, a fost reconsiderata prin teoria odihnei active care demonstreaza ca activitatea ludica este mai reconfortanta decat odihna pasiva si are importante functii de recuperare.

Cercetatorul S.Iliov afirma ca “jocul are un caracter polivalent fiind pentru copil si munca si arta si realitate si fantezie”. In consens cu aceasta caracteristica, el precizeaza ca “jocul este insasi viata”.

“Jocul constituie o admirabila modalitate de a-i face pe elevi sa participe activ la procesul de invatare”- aprecia J.Bruner.

H. Spencer, tot de pe o pozitie biologizanta, elaboreaza teoria surplusului de energie, conform careia jocul ar fi o modalitate de a cheltui acest surplus. Daca s-ar accepta aceasta teorie, nu s-ar explica de ce copilul se joaca si atunci cand este obosit.


Pentru Schiller, jocul este o activitate estetica. Surplusul de energie, libera de cerintele exterioare, constituie doar o conditie a aparitiei placerii artistice pe care o asigura jocul.

K. Buhler incearca o explicatie aproape similara cu precedenta, afirmand ca copilul se joaca pentru placerea pe care o simte in timpul jocului (teoria placerii functionale). Nici de data aceasta nu se poate explica de ce copiii se joaca acceptand si chiar optand pentru jocuri care nu provoaca placere. Daca socotim placerea drept cauza a jocului, inseamna sa pierdem din vedere in buna masura continutul real al acestuia.

S. Freud atribuie jocul unei trebuinte refulate ce isi gaseste concretizarea prin intermediul acestei modalitati de exprimare.

A.Adler apreciaza ca jocul ar fi o forma de exprimare a “complexului de inferioritate”, o forma prin care copilul ar exprima incapacitatea de a se manifesta in viata. Teoria contravine realitatii constante, care a dovedit ca prin joc copilul cunoaste realitatea si capata incredere in fortele proprii.

Dezvoltand teoria lui Karl Gross, pedagogul elvetian, Eduard Claparède, considera jocul tot un exercitiu pregatitor pentru viata adultului, subliniind ideea potrivit careia, copilul nu se joaca pentru ca este tanar, ci e tanar pentru ca simte nevoia sa se joace. Claparède considera ca tipul de joc este determinat pe de o parte de nevoile copilului, iar pe de alta parte de gradul dezvoltarii sale organice si il apreciaza ca agent de dezvoltare, de expansiune a personalitatii in devenire. Eduard Claparède considera ca jocul este un fenomen ce poate fi explicat astfel : ”curentul dorintelor noastre, al intereselor care alcatuiesc eul nostru cauta o iesire in fictiune, prin joc, atunci cand realitatea nu-i ofera cai suficiente de manifestare”. Esenta jocului, dupa Claparède, nu rezida in forma externa a comportamentului, care poate fi identic in joc si in afara jocului, ci in raportarea interna a subiectului fata de realitate. Particularitatea esentiala a jocului este fictiunea, sustine Claparède. Comportamentul real se transforma in joc sub influenta fictiunii.   Astfel, in conceptia lui Ed. Claparede functia principala a jocului este aceea de a permite individului sa-si realizeze Eul, sa-si manifeste personalitatea intr-un cadru care ii permite acest lucru. El recunoaste si functiile de divertisment, relaxare, agent de manifestare sociala si de transmitere a ideilor si obiceiurilor de la o generatie la alta.

J. Chateau considera ca jocul ofera posibilitatea descatusarii fiintei umane de lumea inconjuratoare, ca anticipeaza conduitele superioare pentru copil. orice activitate fiind joc. De asemenea Chateau considera ca prin joc copilul se dezvolta, copilaria fiind ucenicia varstei mature, tot prin joc copilul traduce potentele virtuale care apar succesiv la suprafata fiintei sale. Jocul are pentru copil caracterul unei activitati foarte serioase in care se identifica cu personajul interpretat (fiind vorba de iluzii ludice). Acest aspect il asimileaza situatiei maturului care, daruindu-se actului de creatie se detaseaza de realitate, contopindu-se cu noua situatie. Jocul este calea de transformare a placerii senzoriale in placere morala, intrucat el devine o actiune intentionata cu o finalitate constienta. Pentru copil, jocul este prilejul de afirmare a eului, in timp ce pentru adult este o cale de relaxare, un remediu contra plictiselii. Daca teoria lui Chateau in privinta naturii jocului, a functiilor sale sociale, are unele limite, ea este totusi bogata si abunda in amanunte atunci cand se refera la structura acestuia.

Analizand problematica aparitiei si esentei jocului, Wundt se numara printre primii autori care face o distinctie pertinenta intre specia umana si cea animala din acest punct de vedere.

Pentru Wundt, jocul la nivel uman se afla intr-o stransa legatura cu munca. Munca ofera, prin rezultatele sale, satisfactie celui care o desfasoara, iar jocul, afirma acesta, nu este altceva decat prototipul mai mult sau mai putin simbolizat al unei astfel de activitati.

Diferenta principala consta in aceea ca, in cazul jocului, scopul util, specific muncii, este practic inlaturat, pastrandu-se in schimb doar placerea care insoteste desfasurarea unei activitati necesare.

Cercetari minutioase asupra psihologiei jocului a facut si D.B. Elkonin care defineste jocul astfel: 'Jocul este acea forma de activitate in care relatiile sociale dintre oameni se recreaza in afara conditiilor activitatii utilitare nemijlocite.' ('Psihologia jocului', 1980).

A.N.Leontiev apreciaza jocul ca o activitate de tip fundamentala cu rol hotarator in evolutia copilului, constand in reflectarea si reproducerea vietii reale intr-o modalitate proprie copilului, rezultat al interferentei dintre factorii biopsihosociali. Jocul este transpunerea pe plan imaginar a vietii reale pe baza transfigurarii realitatii, prelucrarii aspiratiilor, tendintelor, dorintelor copilului. Jocul este o activitate cu caracter dominant la aceasta varsta, fapt demonstrat  de modul in care polarizeaza celelalte activitati din viata copilului, dupa durata si ponderea sa, dupa eficienta, in sensul ca jocul este activitatea care conduce la cele mai importante modificari in psihicul copilului.



Originea jocului este pentru el decalajul dintre cerintele mediului extern si posibilitatile copilului de a le face fata, decalaj ce se rezolva prin activitatea ludica in care trebuinta copilului de a actiona asupra realului se imbina cu formarea si dezvoltarea procedeelor de actiune.

Astfel, jocul s-ar naste din urmatoarele trebuinte:

trebuinta de miscare si actiune a copilului;

trebuinta de asimilare a realului la sine;

trebuinta de valorificare a propriei persoane;

trebuinta de a se identifica cu adultul si de a se compara cu el.

In aceasta idee, cunoscutul psiholog L.S. Vagotski afirma ca activitatea de joc este formativa in deplinul inteles al cuvantului atunci cand cerintele formulate (prin reguli, sarcini sau subiect) sunt cu putin peste posibilitatile copilului, date de nivelul de dezvoltare atins de acesta. Vizarea 'zonei proximei dezvoltari' face ca sarcinile de joc sa constituie un stimulent pentru dezvoltarea psihofizica a copilului.

Psihologul Jean Piaget defineste jocul ca “o activitate prin care copilul se dezvolta in conformitate cu etapele formarii sale intelectuale”. Pentru Piaget jocul are urmatoarele functii: functia de adaptare, functia formativa, functia de descarcare energica si rezolvare a conflictelor, functia de sociabilizare. Jocul este definit de psihologul elevetian si ca un 'exercitiu functional' cu rol de 'extindere a mediului', o modalitate de transformare a realului, prin asimilare si acomodare la real, deci un mijloc de adaptare. In evolutia jocului, Piaget delimiteaza trei mari categorii de joc: jocul-exercitiu, jocul simbolic si jocul cu reguli Pana la un punct psihologul elvetian se declara de acord cu teoria freudista a jocului. El accepta ideea ca jocul simbolic se refera si la conflicte inconstiente: aparare impotriva angoasei, a fobiilor, agresivitate sau identificarea cu agresorii, retragere din frica sau competitie.

Pedagogul rus K.D.Usinski a definit jocul ca forma de activitate libera prin care copilul isi dezvolta capacitatile creatoare si invata sa-si cunoasca posibilitatile proprii. El apreciaza si rolul formativ al jocului, cu deosebire la varsta prescolara. “ Jocul reprezinta activitatea libera a copilului si daca comparam interesul pe care il prezinta, jocul si numaratul, diversitatea urmelor lasate de el in sufletul copilului, cu influentele analoage pe care le exercita invatatura in primii 4-5 ani este evident ca suprematia o detine jocul”. Acelasi psiholog afirma ca pentru a trezi interesul copiiilor, jocul trebuie sa fie original, sa fie creat de copilul insusi : “Numai jocurile care sunt produsul imaginatiei si sunt accesibile copilului devin distractive si contribuie la dezvoltarea lui psihica”

In sistemul pedagogic al lui P.H.Leshaft, jocurile ocupa un loc foarte important. El le atribuie un mare rol instructiv educativ. Leshaft defineste jocul ca un exercitiu cu ajutorul caruia copilul se pregateste de viata. Dar, precizeaza el, este vorba de un exercitiu care prin indrumare, duce la perfectionare si dezvoltare. Tot ce se exerseaza se dezvolta si se desavarseste, tot ceea ce nu se exerseaza decade”.

Buytendyk isi construieste teoria despre joc pornind de la principii opuse tezelor lui Karl Gross. Daca pentru Karl Gross jocul dezvaluie semnificatia copilariei, pentru Buytendyk dimpotriva, copilaria explica jocul: fiinta se joaca pentru ca este tanara. In ceea ce priveste particularitatile jocului, Buytendyk le conduce si le pune in legatura, in primul rand, cu particularitatile dinamicii comportamentului copilului, iar  in al doilea rand cu principalele inclinatii vitale.

P.P. Blonski defineste jocul ca fiind o forma principala de manifestare a spiritului activ al copilului in procesul caruia acesta isi exerseaza fortele, isi largeste orientarea si isi insuseste din experienta sociala, reproducand si combinand creator fenomene din viata ce il inconjoara.

Rubinstein afirma ca „ jocul este inainte de toate o activitate constientizata, adica un ansamblu de actiuni constientizate, legate prin caracteul unitar al motivului.Jocul este o activitate, deci el este expresia unui anumit raport al individului cu realitatea inconjuratoare”.


Concluzionand putem afirma ca jocul este o “realitate permanenta”, cu mare raspandire si mobilitate pe scara varstelor.








Bibliografie:

Glava,A.,Glava,C.( 2002)- Introducere in pedagogia prescolara , Editura Dacia,Cluj -

Napoca

Radut-Taciu, Ramona (2004 )- „ Pedagogia jocului: de la teorie la aplicatii”, Editura

Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca

Zlate, Stefania (2003) - „Metodica activitatilor de dezvoltare a limbajului si contributia

jocului didactic la imbogatirea vocabularului”, Ed. BREN, Buc.








Contact |- ia legatura cu noi -|
Adauga document |- pune-ti documente online -|
Termeni & conditii de utilizare |- politica de cookies si de confidentialitate -|
Copyright © |- 2022 - Toate drepturile rezervate -|