Cautand Gradina Edenului

Cautand Gradina Edenului

,,De n-ar avea ochiul ceva din soare

El n-ar putea privi la el.

De n-ar fi-n noi ceva din puterea divina

Cum ne-ar putea-ncanta cele dumnezeiesti"

GOETHE

Cea mai mare aspiratie a omului este obtinerea fericirii. Oamenii insa percep divers conditiile necesare obtinerii acestui maret deziderat. Fie ca situatia materiala sau cariera, aflarea adevarului, relatiile cu cei din jur ori cu divinitatea etc sunt socotite mijloace necesare obtinerii implinirii, toate acestea conduc spre acelasi punct: obtinerea satisfactiei, a multumirii, intr-un cuvant a fericirii.

Viata omului este o goana dupa implinire inca de cand apare constiinta de sine. Ne construim axa valorica, ne stabilim traiectoria pe care dorim sa o urmam in functie de imaginea despre fericire pe care o avem.

De-a lungul timpului oamenii si-au dat felurite raspunsuri despre metodele necesare implinirii umanului. Immanuel Kant compara aceasta lume cu o, insula inchisa de natura insasi in granite neschimbabile. Aceasta insula este numita de catre filosof tinutul adevarului. Dar insula, afirma el este inconjurata de un ocean furtunos, un taram al iluziilor si al aparentei unde apar noi tinuturi spre care este atras doritorul de implinire, purtat de sperante desarte, la care niciodata nu va renunta, dar pe care nu le va duce vreodata la capat. Insa insula singura spune Kant nu formeaza toata existenta. Dincolo de hotarele experientei noastre limitate exista si alte lumi.Pe cat de primejdioasa este aruncarea in valurile oceanului pentru a afla si alte lumi, pe atat este de mareata. Sufletul omenesc isi cauta linistea indreptandu-se spre necunoscut pentru ca in esenta lui poarta ceva ascuns lumii sensibile.

Albert Camus in Mitul lui Sisif vede in lupta dusa codian de om pentru a se implini un mijloc de a obtine fericirea. Zeii il condamnasera pe Sisif sa rostogoleasca mereu o stanca inspre inaltimile unui munte, pentru ca odata ajuns in varf, stanca sa se rostogoleasca inapoi, dusa de propria-i greutate, pentru ca Sisif sa isi reia din nou munca sa, fara speranta si zadarnic. Asumarea absurdului vietii, conduce spre fericire,  ,, fericirea si absurdul fiind copii ai aceluiasi parinte".In acest sens Camus afirma sugestiv la sfarsitul mitului :,, Lupta insasi spre inaltimi e indeajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie sa ni-l imaginam pe Sisif fericit".

Sfintii Parinti privesc omul, ca fiind suflare din suflarea lui Dumnezeu, destinul sau fiind acela de a deveni un Dumnezeu dupa har. In om fiind sadit dorul dupa paradisul pierdut, omul nu se poate prin urmare implini decat prin constientizarea faptului ca aceasta atractie spre implinire e de fapt dorirea divinitatii, pentru ca dupa aceasta constientizare sa urce treptele urcusului inspre Dumnezeu in pocainta, iubire, credinta si faptuirea voii divine.

Pentru a ilustra si mai adanc conceptia crestina despre fericire il voi cita pe Augustin care afirma:,, Or in toate aceste lucruri pe care spiritual meu le parcurge contemplandu-te pe tine, nu gasesc nici un loc sigur pentru sufletul meu decat in tine, care singur poti strange la un loc cele risipite ale mele si sa faci ca nimic sa nu se mai departeze de tine"^[1]

In Confesiuni, dupa ce peregrinase prin tinuturile erorilor Augustin exclama:,, Cat de tarziu am inceput a te iubi frumusete veche si atat de noua! Cat de tarziu am inceput a te iubi! Tu erai inauntru meu, dar vai, eu insumi eram in afara mea. Te cautam afara. Alergam cu foc dupa acele frumuseti trecatoare, lucruri si umbre ale frumusetii tale in vreme ce toata frumusetea sufletului meu pierea prin neoranduielile mele. Tu erai cu mine, dar  eu nu eram cu tine. Aceste frumuseti care n-ar fi nimic daca n-ar fi in tine, ma departau de tine. Tu m-ai chemat, Tu m-ai strigat si Tu ai deschis urechile inimii mele, rupand si sfaramand tot ce ma facea surd la glasul tau. Tu ai fulgerat, ai luminat, ai inlaturat orbirea mea. M-ai facut sa simt mirosul fara de seaman al parfumurilor tale, am inceput a-l respire, am suspinat dupa tine. Te-am gustat. Am foame, am sete de tine, M-ai atins si m-am aprins de dorul vesnicei tale fericiri"

Scrierile patristice urmaresc frumosul interior, urcusul spre desavarsire, spre contemplare si indumnezeire. Scriitori crestini doresc ca prin purificarea treptata omul sa ajunga un Hristos prin asemanare, indumnezeindu-se nu dupa fire ci prin participarea la natura divina. Dumnezeu este centrul gandirii crestine, izvorul intregii existente, la care, prin golirea de sinele egoist, omul poate ajunge, putand fi partas la viata cea adevarata in Hristos, indeplinindu-si menirea sa: aceea de a ajunge la desavarsire.

In noi sta puterea de a alege adevarata cale spre fericirea durabila si reala. In noi sta puterea de a raspunde afirmativ chemarii divine.