ISTORICUL INSTRUII SI EDUCARII COPIILOR CU HANDICAP USOR SI MULTIPLU

Aceste categorii de copii cu handicap usor sunt denumiti de catre D. Rusceac copii miopi, cam surzi si intarziati mintali. In scolile primare se gasesc - spune autorul - si copii cu o putere vizuala slabita, care se manifesta in felurite nuantari. Unii dintre miopi ispravesc de bine de rau scoala primara, altii insa trecand de elevi "neatenti" si "trandavi", se aleg fara rezultate reale. De aceea considera ca elevii cu o putere vizuala la mai putin de o zecime din vederea normala nu fac fata in scoala primara, ei trebuind sa fie scolarizati in institutele de orbi, unde li se poate da cultura necesara fara sa-si osteneasca ochii. Dar mai tarziu, adaugam noi, se vor crea pentru ei scoala de ambliopi.

In scolile primare se mai afla si copii care aud partial, deci cam surzi, pentru germani schwerhörig, iar pentru francezi dure ďoreille. Invatatorul observa ca acestia "aud cam greu". Ei nu pot audia cursurile satisfacator, daca auzul lor pentru vorbirea orala e perceptibila numai pana la o distanta de 2 m. In astfel de cazuri, auzul defect nu se poate suplini nici prin cea mai incordata atentie. Copiii acestia nu pot pricepe multe lucruri ce se petrec in jurul lor, ei auzindu-le numai pe jumatate. In astfel de conditii elevii mentionati devin o povara pentru invatatori si o piedica pentru colegii lor. Acesti copii surdo-muti - zis impropriu, nu se potrivesc pentru scoala primara pentru auzitori, dar nici pentru institutul de surdomuti. Se mai adauga aici si categoria de copii asurziti la 5-6 ani, dupa ce si-au insusit limba. Asa este cazul unor elevi care in urma unor boli - asa ca scarlatina, meningita - fie din alte cauze, ei si-au pierdut auzul. Acesti elevi asurziti mai tarziu, avand si vreo cateva clase terminate, daca nu urmeaza nici un invatamant special, ei uita cu timpul limba cuvintelor articulate. Daca ei intra in institutul de surdo-muti, ei pot citi, pot scrie, cunosc limba cuvintelor articulate, dar ei nu inteleg persoanele din jurul lor, deoarece nu pot citi de pe buze (labiolectura). Deci ei nu se potrivesc pentru institutele de surzi, deoarece ei gandind in limba cuvintelor articulate, calea motrica la ei e dezvoltata, iar prin comoara de cuvinte au posibilitatea de a citi de pe buze incomparabil mai bine decat copii atinsi de o surzenie congenitala absoluta. Copiii hipoacuzici si cei asurziti dupa insusirea totala sau partiala a vorbirii trebuie instruiti in institute speciale pentru aceste categorii de deficienti.

Copilul normal, cand incepe scoala primara, are in genere un corp sanatos, simturi complete si un intelect deja dezvoltat intr-o masura oarecare. Nu este si cazul copilului anormal, care in opozitie cu cel normal, este inferior in organizarea lui psiho-fizica sau de o valoare inferioara numai in ce priveste psihicul. Inferioritatea anormalilor fara defecte corporale se cunoaste adesea abia in scoala primara. Ei au de multe ori o constitutie fizica dezvoltata, chiar corespunzatoare varstei lor, dar rareori si o infatisare frumoasa. Adesea au insusita si vorbirea intr-un grad suficient. Parintii se mangaie cu presupunerea ca copilul e "cumintel", ca nu e tocmai "prostut", ca acesta "se dezvolta numai mai incet", ca, in sfarsit, el va recastiga in scoala primara ceea ce a pierdut acasa. Invatatorul il primeste fara nici o prejudecata pe copilul intarziat mintal, isi da toata osteneala de a-l cultiva in masura egala cu ceilalti copii normali din clasa. Dar mai degraba sau mai tarziu recunoaste ca acesta este slab la minte si ca se potriveste dupa gravitatea infirmitatii sale cu scoala medico-pedagogica pentru ajutorare sau pentru institutul medico-pedagogic de anormali mintali.

Asocierea mai multor deficiente la un individ

Intre deficientele asociate orbirea si surdomutitatea este una din cele mai grave intrucat in acest caz sunt afectati trei analizatori fundamentali pentru existenta omului: vazul, auzul si vorbirea (analizatorul verbo-motor). Ramanand intacti doar analizatorii tactil-motor, olfactiv si gustativ, deficientul poate fi totusi umanizat si educat. Daca acesti deficienti gravi nu sunt educati, existenta lor se desfasoara asemenea unui animal. Intre cazurile de acest fel citate in literatura de specialitate este al unei fetite care pierduse auzul, vazul, gustul si mirosul la varsta de 3 ani. Pana la 14 ani ea fusese tinuta acasa; de la varsta de 15 ani a fost scolarizata la un institut de surdomuti. Fetita "semana prea putin cu un om"; ea putea sa stea zile intregi intr-un loc, fara sa manifeste nici un interes pentru cele ce se petreceau in jurul ei; numai din cand in cand scotea niste sunete care semanau cu un geamat usor, de durere. Daca cineva se apropia de ea, fetita incepea sa bata din picioare, sa urle si sa zgarie, "ca un animal salbatec". Dupa ce s-a trecut la instruirea ei, s-a constatat ca dezvoltarea ei progresa mai mult decat a unui copil surdomut din categoria mijlocie. Mai mult, I.A. Socoleanski - care s-a ocupat cu asemenea cazuri - considera ca desi ar parea paradoxal - cu cat se pierd mai de timpuriu functiile celor trei analizatori, cu atat se poate realiza mai usor procesul de educare. Fenomenele sunt conditionate intrucatva de gradul de consolidare a vorbirii: daca pierderea functiei analizatorului verbo-motor a avut loc pana la varsta de 5-6 ani sau dupa aceasta varsta, stiind ca pana la aceasta varsta vorbirea este in general elaborata; pierderea excitantului conditionat, adica pierderea stimularii duce la pierderea de sunete, foneme, prin lezarea auzului fonematic si care va duce la pierderea vorbirii; deficientul nu percepe sunetele si nu-si mai poate controla pronuntia. Cu privire la avantajul pierderii mai timpurie a principalilor analizatori s-ar putea presupune ca instalarea mai tarzie a deficientei are loc pe fondul unor deprinderi consolidate in late modalitati si care cu greu pot fi inlaturate, noile deprinderi suferind interferentele primelor, astfel fiind perturbate.

Modalitatile de instruire a acestor deficienti gravi sunt strans legate de perioada pierderii functiilor vizual-auditiv-verbale. De momentul aparitiei deficientei depind si influentele asupra compensarii.

Caile de cunoastere, respectiv de educare a acestor copii este foarte ingustata. O cale practica pe care se sprijina initial procesul de umanizare si educa]ie este cel al satisfacerii trebuintelor biologice-vegetative. Alimentele, ca stimuli neconditionati, si modul de stimulare prin interpunerea stimulilor neconditionati, permite extinderea semnificatiei  pentru fiintele si obiectelor din jur, starnind astfel interesul acestor fiinte cu deficiente atat de grave. La acestia reflexul de noutate, element care provoaca reflexul de orientare nu poate apare decat pe baza intaririi neconditionate. Dupa elaborarea reflexului conditionat la noii stimuli se poate elabora si reflexul de orientare ca atitudine, ca tendinta spre ceva, ca baza a intereselor de cunoastere ce urmeaza a fi desteptate si educate la acesti deficienti. Intr-o faza mai avansata, cand deficientul si-a stabilit suficiente relatii nemijlocite cu obiectele concrete si si-a elaborat unele imagini despre aceste obiecte, reflexul de orientare in forma de orientare-investigare capata forme evoluate, superioare, deplasandu-se de la trebuintele materiale-biologice, la trebuinte evoluate, cele de cunoastere a lumii inconjuratoare. Dar si pe mai departe cunoasterea are loc pe baza activitatii practice, care au semnificatie nemijlocita pentru organism. Numai treptat si prin activitati indelungate si perseverente efectuate in cursul unui proces educativ sistematic cercul perceptiilor se largeste de la obiectele de stricta necesitate la obiecte si actiuni mai putin nemijlocite, asa ca obiecte casnice, jucarii, imbracaminte, mobila, mers, orientare in spatiu s. a. m. d.

Elaborarea la orbul surdomut a "imaginii", a reprezentarii obiectului perceput, pune probleme foarte complexe din punct de vedere psihologic. Se pune intrebarea daca prin ingustarea informatiei ascendente la un singur aparat senzorial, cel tactil-motor, natura informatiei receptionate si prelucrate poate asigura constituirea unei imagini care sa corespunda obiectului perceput. Cercetatori, asa ca A.I. Mescereakov, vorbesc despre independenta imaginii fata de caracterul receptiei cognitive (apud Damaschin, Defectologie, p.240). [Cercetarile facute de noi asupra fenomenului compensator au aratat ca exista o serie de legitati care stau la baza elaborarii unor dominante care asigura integritatea datelor obtinute prin activitatile diversilor analizatori in interactiune, intr-o modalitate conducatoare in actul de receptie si de prelucrare adecvata a informatiilor. La omul cu vedere se constituie o dominanta vizuala care integreaza si "vizualizeaza" parca datele informationale din toti ceilalti analizatori. La orbul surdomut ramane un singur canal principal de receptie si de structurare a imaginii, si anume analizatorul tactil su miscarea. Dar si in acest caz modalitatea tactil motorie sumeaza si integreaza datele din ceilalti analizatori valizi: vibrator, olfactiv si gustativ.

Astfel se structureaza o dominanta "specifica", in care componentele ei se ierarhizeaza, capatand nota tactil-motorie. Imaginea care se care se elaboreaza pe baza unui astfel de continut, desi capata o oarecare independenta fata de caracterul receptiei, nu se instraineaza de esenta obiectului, ci corespunde acestuia, intrucat singura conditie a cunoasterii la acesti deficienti este insasi confruntarea intuitiva cu obiectul intr-o prima etapa. Aici este interesant ca faptul ca tactul si miscarea dispun de asemenea calitati compensatorii, structurate in preistoria evolutiei omului, incat reprezentarea elaborata numai pe baza acestor modalitati se apropie, in anumite limite, de capacitatea adaptiva a vazului. Se poate afirma, ipotetic, ca aceste calitati si potente ale tactului si miscarii la omul cu vedere constituie rezerve energetice reflectorii psihofiziologice, din care numai o parte sunt utilizate in interactiunea cu vazul in relatiile de viata; celelalte constituie, ca sa ne exprimam astfel, un fond de rezerva compensator pentru conditiile critice in care s-ar gasi eventual organismul. In formularea unei asemenea ipoteze - D. Damaschin -se sprijina si pe experimentele facute cu orbi-surdomuti de A.V. Iarmolenko, care constata ca pragurile senzoriale cele mai joase se inregistreaza la acei deficienti care si-au pierdut functiile din cea mai timpurie varsta.

In aceste conditii atat de critice pentru organism, cand trei analizatori principali sunt distrusi functional, nu numai primul sistem de semnalizare capata o structura deosebita, dar si al doilea sistem de semnalizare se structureaza intr-o forma originala, noua, neintalnita in filogeneza omului normal. Se elaboreaza mecanisme functionale noi, care unesc pipaitul cu vorbirea. Mana devine organ de receptie si totodata organ de transmisie. Comunicarea verbala, cu ajutorul dactilologiei (pipait si miscare simbolica), si gandire verbala prin imagini ale vorbirii pipaibile, introduc pe orbul-surdomut in formele lingvistice general-umane de gandire si comunicare.

Cunoasterea la nivelul celui de-al doilea sistem de semnalizare prezinta dificultati, deoarece toate procesele de gandire au o baza mai putin diferentiata in analizatorii din primul sistem de semnalizare. Cu toate acestea, daca scoarta cerebrala si centrii subcorticali nu sunt lezati, miscarea si tactul se dovedesc a fi suficiente surse de aferentatie, capabile sa asigure pe cai noi si originale modalitati de adaptare compensatorie. Ca exemplu sunt date O.I. Scorohodova si H. Keller, care si-au insusit o cultura remarcabila. Astfel, constatarile lui I.A. Socoleanski asupra actului de percepere la orbii-surdomuti a unor obiecte si fenomene arata rolul pe care-l au modificarile de temperatura, variatiile undelor de aer si ale curentilor reflectate de golurile si suprafe]ele compacte ale obiectelor; de asemenea, rolul starilor de oboseala asupra calitatii percep]iei. Localizarea directiei si limitele obiectului in spatiu dvin cu atat mai precise cu cat ele sunt stabilite printr-o perceptie bifaciala. Fenomenul este pe deplin explicabil, prin participarea in acest proces a ambelor emisfere cerebrale. Iata cum descrie Olga Scorohodova acest fenomen: "Nu simt absolut de loc lumina cu ochii, dar daca trec printr-un spatiu care nu este ocupat de nici un fel de obiecte plasate mai sus de capul meu (sau intru pe usa deschisa), am pe fata senzatia de parca m-as afla sub actiunea luminii. Este interesant faptul ca aceasta senzatie nu este intotdeauna la fel: in timpul unei dureri de cap sau a unei stari generale proaste sau ale oboselii, ea este atat de slaba, incat nu simt intodeauna spatiul liber. In timpul unei stari fizice si psihice bune, senzatia temperaturii inconjuratoere,  a miscarii aerului si a spatiului liber se intensifica si mi se pare din nou ca simt putina lumina, insa nu cu ochii, ci cu toata fata"

Perceptia devine mai slaba si eronata pentru acele obiecte si fenomene care nu sunt in campul atentiei, in timp ce obiectele din campul aten]ei se percep cu mut mai cla: "Trebuie sa subliniez ca atunci cand atentia mi-e concentrata asupra unui lucru oarecare,  percep mai prost cele ce se petrec in jurul meu Daca sunt impresionata deosebit de puternic de vreo carte sau altceva, gandurile imi ratacesc departe de realitate" (op. cit., p. 140).

Importanta tactului creste prin asocierea acestuia cu senzatiile vibratorii si cu senzatiile de miscare care pot fi percepute de catre obul-surdomut prin cele mai diferite zone senzoriale ale organismului in contactul cu lumea exterioara: obrazul, mana, picioarele etc. "Mainile imi inlocuesc partial vazul si auzul. Dar picioarele mele nu joaca in acest caz un rol mai mic. Astfel simt cu  usurinta cea mai mica inclinatie a solului, daca merg pe strada sau prin parc. Tata de ce, mergand pe strada, recunosc cand ma apropiu de capatul trotuarului unde trebuie sa cobor pe caldaram si cand ma apropiu de locul unde trebuie sa ma urc pe trotuar" (op. cit., p. 27).

Trebuie observat ca in elaborarea reprezentariin spatiului si a topografiei spatiale in deplasare, tactul, miscarea si vibratiile participa ca dominante, schematizand detaliile si modeland imagini orientative practice. Reprezentarea spatiului in intuneric, care pentru omul cu vedere este greu accesibila, indeosebi in locuri necunoscute, pentru orbul-surdomut reprezinta "elementul sau", in care poate deveni calauza pentru cei cu vedere. "O data o petreceam pe E.A. pana la locuinta ei, deoarece in casa era intunerec de tot. Cand ne apropiaram de locul unde incepeu treptele ce duceau in jos, E.A. m-a apucat cu putere de mana si a inceput sa mearga cu multa bagare de seama; - Nu va temeti, treptele nu sunt inca atat de aproape; va voi face un semn cand trebuie sa coboram; iata treptele - si am facut lui E.A. un semn conventional" (op. cit., p. 31). Este aici un proces de adaptare functionala a tactului, a miscarii si a vibratiilor, diferita oarecum de specificul vizual (de lumina).

Datorita marii capacitati de receptie rezonatorie de care dispune analizatorul vibrator, orbul-surdomut poate realiza perceptia unor frecvente si intensitati ale stimulului si a zgomotelor care traduse in semnificatia lor pot constitui canale pretioase de investigare a lumii si totodata un important material de analiza, de diferentieri si de sinteze practice. "In 21 ianuarie am fost la o adunare de doliu Sedeam in randul al doilea de la estrada. Cand s-a anun]at ca adunarea e deschisa, cineva a inceput sa cante la pian marsul funebru de Chopin. Ne-am ridicat toti in picioare. Tineam in mana bereta mea de fetru si chiar de la primele sunete ale pianului am simtit ca prin bereta mea se transmit sunetele si inca atat de bine incat chiar L.S. si N. au simtit cand au pus mainile pe bereta. Toata seara am tinut bereta in mana si simteam cand incepeau sa cante la pian. Daca puneam bereta pe genunchi si-mi luam mainile de pe ea, sim]eam sunetele mult mai prost" (op. cit., p. 114-115).

Cazuri celebre cu dubla deficienta

Din biografia unor sculptori orbi din prima jumatate a secolului XVIII aflam ca Gonelli din Siena cunoaste pe Lisette Berruci, pe care a iubit-o la nebunie, ca si prietenul sau, care din ura i-a aruncat in ochi praf de marmura, din care cauza orbeste. Logodnica ii cere lui Gonelli sa-i faca bustul si il va lua de sot. Dupa un an bun  bustul era gata, iar Gonelli trimite vorba Lisettei ca pot fi impreunati, insa in groapa. Dupa acest eveniment - se spune ca - a si cazut mort la pamant.

Kleinhaus, la 4 ani face varsat, care ii strica vederea. Invata sa sculpteze crucifixe; la varsta de 12 ani a inceput sa sculpteze cruci dupa alt model, ce i-a reusit, astfel ca a continuat si le vindea rentabil. Sculpta si bustutri si alte obiecte.

Laura Bridgam, oarba surdo-muta, cu ea se incepe cu succes instructia metodica a acestei categorii de handicap. Nascuta sanatoasa in 1829 la Hanovra, se imbolnaveste la 26 de luni de scarlatina, care ia distrus vederea, auzul si mirosul. Stiuse cateva cuvinte, dar le uitase si pe acelea. Pana la 8 ani mai percepe putina lumina, apoi o pierde si pe aceasta. Cu mama sa invata impletitul. Cand ii era foame intindea mana; pentru unt pe paine facea miscarea de intindere a untului. Howe a auzit de fetita si o lua la Institutul de orbi de la Boston octombrie 1837. El a facut pentru aceasta litere proeminente din carton, care se puteau pipa, cu care scria numele obiectelor; numele scrise erau legate de obiectele respective (de exemplu: cutit, lingura); o facea pe Laura sa pricepa egalitatea dintre obiect si literele de pe carton; cand pricepea i se inveselea fata.

Helena Keller, se naste sanatoasa in 1880, dar la 18 luni face o congestie cerebrala (encefalita). In copilaria ei, pe masura ce ii cresteau fortele, devine tot mai de nestapanit, mai salbatica, face des accese de furie. In urma sfatului dat de Bell, inventatorul telefonului, care a fost si profesor de surdomuti, sotii Keller se adreseaza in anul 1887 Institututlui Perkins de surdomuti din Boson. Aici li se recomanda pentru instruire pe domnisoara Ana Sulivan, oarba ea insasi pe atunci, dar care mai tarziu si-a recastigat vederea. Aceasta s-a pregatit pentru noua ei misiune timp de sase luni pe baza experientelor realizate cu Laura Bridgam, dupa care s-a dus la familia Keller. Inceputul acestei misionare de 21 de ani in instruirea elevei sale de 7 ani a fost mai mult decat grea; ea a avut in primele interventii adevarate momente de desnadejde, cand credea ca incercarile sale sunt zadarnice in fata elevei sale refractare, ba chiar agresive, oricarei actiuni educative, reactionand ca un animal neimblanzit; o mama ii vorbeste copilului ei neincetat, zi si noapte; dar domnisoara Sulivan nu putea proceda asa, deoarece eleva ei nu auzea, nu vedea. Ea avea la dispozitie numai simtul pipaitului, care putea fi folosit destul de limitat. In manuta elevei insemna ea ceea ce o mama ar fi spus copilului ei. Invatatoarea si-a dat curand seama ca unele semne mai des repetate, asa ca cuvintele prajitura, papusa reprezentau obiectele care o interesau pe ea mai mult; dar ideea ca orice obiect are un nume, nu se nascuse inca. Intr-o zi o facuse sa atinga un pahar ceea ce ii scrise si in palma; apoi, atinge apa si ii scrie in palma apa; "mica Elena ingalbeni, se inrosi, incepu sa tremure si era extaziata" - ideea ca orice lucru are un nume se nascuse; ea punea mana pe tot ce-i iesea in cale si cerea semnul numelui in palma; acum primul obiect care la inceput a fost persoana straina misterioasa, care-i raspundea acum, este profesoara, care face sa apara efuziunea de bucurie si la eleva si la profesoara, in care prima simte pe salvatoarea ei din intuneric. La varsta de 10 ani se incepe cu articulatia, care a reusit perfect, caci vorbeste cu gura foarte clar, ba si canta din gura si la pian, fireste ca nu artistic. Hellen Keller va si scrie despre viata sa; in limba romana va apare in 1930 Optimismul.

Berta Galleron, este sotia arhitectului care a edificat Ateneul roman. Viitorul sot o cunoaste de copila; ea orbise la 8 ani; el n-a dat-o uitarii si o ia in casatorie; au avut impreuna o fetita, care inca in perioada alaptarii se imbolnaveste si moare. Berta Galleron a scris cartea Dans ma nuit prefatata de Carmen Sylva. Referindu-se la moartea fetitei, regina scria ca mama oarba si surdo-muta, tinand fetita la piept a fost cea dintai, chiar inaintea doctorului, care si-a dat seama ca viata fetitei se stinge, corpul i se raceste. Aceasta scena dureroasa este descrisa cu durere de mama intr-una din poeziile continute in carticica.

Scorohodova, O.I., oarba-surdomuta din Harkov, educata, dovedind talent literar, isi va descrie trairile in mai multe lucrari literare (tradusa in limba romana Cum percep lumea exterioara, E.D.P., Bucuresti, 1950).

Dumitru Munteanu, orb-surdomut, de instruirea caruia s-a ocupat George Halarevici, intre anii 1923-1927, fiind o realizare foarte insemnata a acetuia. In trei ani elevul a ajuns sa articuleze corect, sa scrie si sa citeasca in sistemul braille si sa ine in contact cu colectivul de elevi.

Vasile Adamescu, orb-surdomut, a fost instruit si educat la Scoala de orbi din Cluj, ajunge cadru didactic la aceeasi scoala, cu talent artistic, realizeaza sculpturi in miniatura.

Cele mai multe dintre persoanele cu dubla deficienta sunt autori a unor lucrari de arta si stiintifice care au o deosebita importanta pentru cunoasterea modului de manifestare a acestora, pentru psihopedagie. Acestea constituie totodata exemple ce pun in evidenta uriasele resurse de energie de care dispune organismul uman si care in conditii critice pot fi mobilizate pentru a suplini lipsa unor aparate fundamentale de cunoastere.