Teoria dezvoltarii cognitive a lui J.Piaget din perspectiva moderna

Teoria lui J.Piaget este considerata originea psihologiei genetice, prin studiul inteligentei copilului cautand sa descifreze maniera in care functioneaza intelectul uman. Este considerat de asemenea parintele epistemologiei genetice prin studiul transformarii cunoasterii din copilarie pana in perioada adulta incercand sa identifice cum se structureaza si cum se construieste cunoasterea umana.

Majoritatea autorilor considera teoria sa ca fiind de orientare cognitiva pe de o parte pentru ca se centreaza pe geneza proceselor mentale si a cunostintelor, si contructivista caci toate cunostintele noastre se elaboreaza in cursul schimburilor dialectice intre individ si mediul inconjurator in care el se dezvolta si se structureaza progresiv.

Opera lui J.Piaget este foarte valoroasa atat prin deschiderile sale teoretice cat si prin implicatiile practice si aportul la dezvoltarea procesului educational.

Cu toate acestea teoria sa a fost supusa unor noi evaluari din perspectiva cercetarilor moderne in domeniu. Noi cercetari prind gandirea preoperationala au aratat ca in conditii optime, prescolarii sunt mult mai "competenti" decat a constatat Piaget. Esecul lui Piaget in aprecierea abilitatilor de gandire ale prescolarilor poate fi atribuita in mare masura sarcinii cu care Piaget investiga cunostintele copiilor. In multe cazuri sarcinile contineau elemente nefamiliare sau prea multe piese dintr-o informatie pentru ca un prescolar sa o poata asimila. Ca rezultat, raspunsurile prescolarilor nu au reflectat in totalitate abilitatile de care dispun. De asemenea, privitor la egocentrismul si animismul copiilor descris de Piaget, s-au formulat numeroase obiectii. Proba cea mai cunoscuta pe care a folosit-o Piaget pentru a argumenta incapacitatea copiilor de a privi din alt punct de vedere decat cel propriu a fost "proba muntelui". Copilului i se prezinta o serie de fotografii ale unui peisaj si este invitat sa selecteze o imagine care sa corespunda punctului de vedere al unei alte persoane (respectiv, care este imaginea ce ar putea-o vedea cineva asezat in alta parte decat el). La aceasta proba copii sub 8 ani au indicat o performanta slaba ceea ce l-a condus pe Piaget la concluzia ca sub aceasta varsta copilul nu poate intelege ca pot exista si alte puncte de vedere decat cel personal. Numeroase experimente au demonstrat ca gandirea copilului prescolar nu este atat de egocentrica pe cat considera Piaget atunci cand sarcinile sunt simplificate si relevante pentru experienta lor zilnica. S-a apreciat ca "proba muntelui" este abstracta si evident foarte departe de experienta prescolarului sau a scolarului mic. De exemplu, experimentul lui M. Donaldson (1978) foloseste "proba politistului" plecand de la idea de a se asigura mai intai ca s-a inteles foarte bine proba si ca descrie o situatie familiara copilului.

Alti cercetatori au plecat de la ipoteza ca sunt importante variabilele implicate in proba cum ar fi felul in care este aplicata proba si tipul de raspuns care i se cere copilului. Modificand acesti parametrii Borke (1975), Flavell (1977) au obtinut rezultate mai bune. Gelman si Shatz (1978) observand conversatia copiilor de 4 ani au constatat ca ei foloseau propozitii simple foarte scurte atunci cand vorbeau cu copii de 2 ani spre deosebire de conversatia cu adultii care era mult mai complexa. In concluzie, copii prescolari sunt evident capabili sa ia in consideratie nevoile si capacitatile celui care ii asculta ceea ce nu ar fi posibil (Gelman, 1979) daca egocentrismul lor ar fi atat de puternic.

Piaget credea ca egocentrismul prescolarilor este responsabil pentru tendinta lor de a atribui caracteristici ale vietii obiectelor. Studii recente aduc in discutie acelasi aspect al nefamiliaritatii componentelor probelor. Piaget i-a intrebat pe copii despre obiecte nefamiliare cum ar fi norii sau soarele fapt care a exagerat tendinta copiilor de a privi intr-o maniera animista (Dolgin si Behrend 1984, Bullock, 1985). Concluziile au fost ca miscarea este o caracteristica a aparentei animate mai ales pentru copii prescolari. A fost combatuta idea conform careia copii au o credinta generalizata cum ca obiectele sunt vii, ci mai degraba este vorba de faptul ca unele proprietati ale unor obiecte sunt susceptibile de a crea aceasta convingere, cu precadere acelea cu care copilul are o experienta limitata.

In consecinta, a fost criticat mai ales protocolul celor mai multe probe prin aceea ca au facut foarte dificila obtinerea unor raspunsuri corecte din partea copiilor (A. Birch, 2000, pag.102).

Cercetari mai noi au aratat ca daca de exemplu, conditiile de desfasurare a testelor de conservare sunt in asa fel definite, incat raspunsurile copilului sa nu depinda de nivelul de achizitie a limbajului ( mai exact intelegerea cuvintelor " mai mult" si " mai lung") atunci se va constata existenta conceptului de conservare a numarului chiar la copii in varsta de 3, 4 ani; cu alte cuvinte la aceasta varsta copii pot distinge intre caracteristicile esentiale, adica numarul obiectelor dintr-un anume aranjament, si cele neesentiale, aranjamentul lor spatial (Gelman si Gallistel, 1978). De asemenea intr-un experiment pentru conservarea numarului, in care au fost modificate intrebarile din protocol sugerandu-se copiilor sa priveasca sirul de obiecte ca pe o colectie si nu ca pe mai multe obiecte separate asezate la rand, rezultatele au fost mult superioare. Argumentatiile copiilor au sustinut rezultatele initiale (copii au justificat raspunsurile facand referiri la numar - au numarat obiectele pentru a demonstra ca numarul este acelasi - referiri la operatii - nu a fost scos si nici introdus un alt obiect - referiri la irelevanta transformarii - obiectele au fost imprastiate - (Atkinson, Atkinson, Smith si Bem, 2002, pag. 106).

Piaget considera ca in stadiul preoperational copii nu pot intelege reversibilitatea. Studii realizate in anii '80 au evidentiat ca pentru secvente mici si simple copii sunt capabili sa reprezinte reversibilitatea unor evenimente in termenii unor transformari simple (experimentele lui Gelman, Bullock, Meck, 1980 constand in prezentarea unor cartonase ilustrand de exemplu, o cana, un ciocan si o cana sparta si cerandu-se copiilor sa aseze imaginile refacand transformarea obiectului). Rezultatele acestor experimente au indicat faptul ca prescolarii arata abilitati de operare logica rudimentare cu mult timp inainte de stadiul operational concret stabilit de Piaget. Cercetatorii sunt de acord cu Piaget asupra faptului ca prescolarii nu au o abilitate de a rationa logic la fel de dezvoltata precum copii de varsta scolara dar daca conditiile probelor sunt modificate (de exemplu, se lucreaza cu mai putine obiecte) prescolarii sunt capabili de rezultate bune la probele respective (Berk, 1989, pag. 245).

Concluziile cercetatorilor sunt legate mai ales de idea ca dezvoltarea operatiilor logice este un proces gradual in care copii folosesc o strategie din ce in ce mai complexa de a rezolva problemele si nu numai una de tip perceptual. Asadar, copii trec prin numeroase faze inainte de a intelege conservarea, faze de intelegere rudimentara, care prin existenta lor nu infirma teoria lui Piaget asupra faptului ca la varsta prescolara copii nu inteleg principiile teoretice ale conservarii.

Faptul ca dobandirea operatiilor logice este un proces, o achizitie ce se realizeaza gradual a condus si al idea antrenamentului copiilor prescolari pentru cresterea performantelor la probele piagetiene. Antrenamentul a avut succes in inducerea a numeroase abilitati operationale incluzand conservarea, tranzitivitatea si incluziunea claselor. El nu da rezultate insa pentru toti copii. Copii care detin o parte din capacitatile testate vor beneficia mai mult de antrenament (Inhelder, Sinclair, Bovet, 1974). Varsta ramane totusi un factor major, copii de 2 ani pot fi antrenati dar ei nu fac progrese la fel ca cei de 4 si 5 ani si efectele antrenamentului rareori se generalizeaza la sarcini nefamiliare.

In sfarsit, exista obiectii si cu privire la stadiile descrise de Piaget, considerate discontinue (Berk, 1989, pag 259). Majoritatea autorilor sunt acum de acord ca schimbarile cognitive se desfasoara gradual si ca foarte putine abilitati sunt absente intr-o perioada a dezvoltarii pentru ca apoi sa apara brusc in urmatoarea. De asemenea privind astfel procesul schimbarilor cognitive se arata ca sunt putine momentele de inactivitate si echilibru in dezvoltare ceea ce presupune ca structurile cunoasterii copilului sunt intr-o permanenta schimbare si achizitie de noi competente. Aceasta a condus pe unii autori sa respinga idea de stadiu si sa considere dezvoltarea cognitiva ca pe un continuum asa cum este ea vazuta in teoria procesarii informatiei.