Desi aceasta procedura este obiect de studiu al dreptului procesual civil, date fiind particularitatile pe care le prezinta fata de dreptul comun, vom prezenta, in aceasta parte a expunerii, unele dintre acestea.

Sediul materiei il reprezinta dispozitiile art. 607‑619 din Codul de procedura civila, articole grupate in Capitolul VI „Divortul”.

1. Actiunea de divort si cererea de chemare in judecata

Actiunea de divort, avand un caracter strict personal, apartine in exclusivitate sotilor.

Sotul alienat mintal, care nu a fost pus sub interdictie, va putea intenta actiunea in momentele de luciditate. Se sustine in literatura juridica[1] ca si cel pus sub interdictie poate formula in momentele de luciditate actiunea de divort, intrucat, in caz contrar, o incapacitate de exercitiu s‑ar transforma intr‑o incapacitate de folosinta, tutorele neputand nici el exercita actiunile cu caracter personal ale celui interzis. Ulterior, daca cel pus sub interdictie isi pierde luciditatea, tutorele il va putea reprezenta, conti­nuand actiunea .

Sotul alienat sau debil mintal, pus sub interdictie, va putea figura ca parat in procesul de divort, prin tutorele sau.

In cazul in care unul dintre soti declara ca nu are cunostinta despre situatia si domiciliul celuilalt (de obicei cand sotii sunt despartiti in fapt de mai multi ani), el va putea intenta actiunea de divort, citarea sotului parat, disparut in fapt, urmand a se face prin publicitate, dupa prevederile art. 95 din Codul de procedura civila.

Cererea de chemare in judecata va trebui sa cuprinda elementele prevazute de art. 112 C.proc.civ. si numele si data nasterii copiilor minori nascuti din casatorie sau care se bucura de situatia legala a copiilor nascuti din casatorie[3]. Se vor anexa cererii certificatul de casatorie si certificatele de nastere ale copiilor minori, in copii legalizate.

Pentru actiunea in desfacerea casatoriei se percepe o taxa judiciara de timbru fixa, care este mai mica in cazul in care cererea de divort se intemeiaza pe dispozitiile art. 38 alin. (3) C.fam., precum si in situatia in care reclamantul nu realizeaza venituri sau acestea sunt inferioare salariului minim pe economie. Reclamantul datoreaza, in functie de cererile formulate prin actiunea de divort, si timbru judiciar.

Tot prin cererea de divort se va solicita incredintarea spre crestere si educare, unuia dintre soti, a copiilor minori si obligarea celuilalt parinte la plata unei contributii de intretinere in favoarea acestora (art. 42 C.fam.). In cazul minorilor care au impli­nit 14 ani, avand deci capacitatea de exercitiu restransa, cererea privind obligarea la plata unei contributii de intretinere va trebui facuta chiar de ei, asistati fiind de parintele titular al actiunii.

Tot cu ocazia solutionarii divortului se va stabili si numele pe care viitorii soti urmeaza sa‑l poarte dupa desfacerea casatoriei (art. 40 C.fam.).

Desi nu este obligatoriu, odata cu introducerea actiunii de divort se poate for­mula, ca o cerere accesorie, actiune privind impartirea bunurilor comune. Remar­cam insa ca, in practica, de cele mai multe ori, actiunea de impartire a bunurilor comune este formulata separat si numai dupa solutionarea irevocabila a actiunii de divort, tinand cont de faptul ca divortul se poate finaliza mai rapid decat impartirea bunuri­lor, care necesita un probatoriu mai amplu.

In cadrul actiunii de divort, ca cerere accesorie se va putea solutiona si problema locativa a sotilor.

Paratul, in cazul in care se prezinta in instanta, poate adopta o atitudine pasiva[4], fie declarandu‑se de acord cu actiunea formulata, fie opunandu‑se admiterii acesteia. Imprejurarea ca paratul se opune constant la admiterea divortului nu este de natura a constitui un argument pentru mentinerea unei casatorii, daca relatiile de casatorie sunt iremediabil vatamate .

Sotul parat poate formula, si el, cerere reconventionala in cazul in care considera ca sotul reclamant sau ca si acesta se face vinovat de destramarea relatiilor de casa­torie, pe care o poate introduce pana la prima zi de infatisare. Daca paratul nu a formulat cererea pana la acest moment, el va fi decazut din dreptul de a o mai intro­duce, cu exceptia situatiei in care se invoca fapte imputabile sotului reclamant, petrecute dupa prima zi de infatisare, caz in care va putea formula cererea recon­ventionala pana la inceperea dezbaterilor asupra fondului la prima instanta (art. 608 C.proc.civ.) sau, daca cererea principala se afla deja in apel, paratul va putea face cererea direct la instanta investita cu judecarea apelului (art. 609 C.proc.civ.). In consecinta, in cazul in care sotul parat doreste sa ceara si el desfacerea casatoriei, nu are de ales intre actiunea directa si cererea reconventionala, fiind obligat a folosi ultima cale .

Controversa, s‑a aratat in literatura de specialitate[7], apare ca fiind mai mult de ordin teoretic, deoarece, chiar daca sotul‑parat ar formula o actiune separata de divort, dispozitiile art. 608 alin. (2) C.proc.civ. impun judecarea acestei cereri impreuna cu cea a reclamantului, astfel incat rezultatul la care se ajunge este acelasi.

Din necesitatea judecarii impreuna a actiunii principale cu cererea reconven­tio­nala in cazul proceselor de divort, prin derogare de la dreptul comun, nu se poate face aplicarea dispozitiilor art. 120 alin. (2) C.proc.civ. privind disjungerea[8].

Daca instanta, urmare a probatorului administrat, constata existenta numai a culpei reclamantului si daca paratul nu a formulat cerere reconventionala, actiunea recla­man­tului urmeaza a fi respinsa[9].

2. Instanta competenta

Legiuitorul a stabilit dispozitii derogatorii de la dreptul comun in materia compe­tentei teritoriale. Conform prevederilor art. 607 C.proc.civ., cererea de divort este de competenta instantei in circumscriptia careia se afla cel din urma domiciliu comun al sotilor. Daca, insa, sotii nu au avut un domiciliu comun sau daca, la data intro­du­cerii cererii de divort, nici unul dintre soti nu mai domiciliaza in circumscriptia instan­tei in care au avut ultimul domiciliu comun, competenta va apartine instantei de la domiciliul paratului. Daca paratul nu mai are domiciliul in tara sau daca reclamantul dovedeste ca a facut toate demersurile, insa fara succes, pentru aflarea domiciliului paratului, competenta va reveni instantei de la domiciliul reclamantului[10].

Se mai impune precizarea ca nu ne aflam, in situatiile evidentiate mai sus, in pre­zenta unei competente alternative, reclamantul fiind obligat a formula cererea la instanta competenta, in ordinea si in conditiile deja aratate, deoarece normele de com­petenta in materia divortului au un caracter imperativ, neputandu‑se deroga de la ele[11].

In ceea ce priveste competenta materiala, aceasta apartine, in prima instanta, jude­catoriei.

Cererea de divort insotita de actele aratate mai sus urmeaza a fi prezentata prese­dintelui instantei personal de catre sotul reclamant [art. 612 alin. (4) C.proc.civ.]. In cazul divortului intemeiat pe dispozitiile art. 38 alin. (2) C.fam., cererea va fi sem­nata de ambii soti, insa nu este necesara prezenta personala a celor doi in fata pre­sedintelui instantei la depunerea acesteia, putandu‑se prezenta si numai unul dintre soti.

Presedintele instantei, la primirea cererii de divort – arata art. 613 C.proc.civ. – va da sfaturi de impacare reclamantului, dupa care, daca acesta insista in actiunea formulata, va fixa termen in sedinta publica.

In cazul in care cererea de divort se intemeiaza pe acordul sotilor, dispozitiile art. 613¹ alin. (2) C.proc.civ. arata ca, primind cererea, presedintele instantei va verifica existenta consimtamantului sotilor, dupa care va fixa un termen de doua luni in sedinta publica, fara a mai face mentiune, ca in articolul precedent, despre sfaturile de impacare. Fiindca legiuitorul, in art. 613¹ C.proc.civ., nu a facut nicio distinctie, s‑a opinat in literatura de specialitate ca, si in acest din urma caz, presedintele instan­tei va da sfaturi de impacare partilor. Achiesam si noi la opinia exprimata, cu atat mai mult cu cat art. 131 alin. (1) din Codul de procedura civila prevede obligatia jude­catorilor primei instante de a incerca impacarea partilor.

De obicei, cand sotii consimt la desfacerea casatoriei pe baza acordului lor de vointa, tot ei se inteleg si cu privire la solutionarea cererilor accesorii divortului. Legiuitorul a si avut in vedere aceasta imprejurare, aratand, in cuprinsul alin. (1) al art. 613¹ C.proc.civ., ca sotii vor stabili si modalitatile in care au convenit sa fie solutionate cererile accesorii divortului. Despre ce anume cereri este vorba se specifica in alin. (3) al aceluiasi articol. Aceasta din urma dispozitie legala ofera si calea de urmat pentru instanta in cazul in care, desi sotii consimt la desfacerea casatoriei pe baza acordului lor de vointa, nu se inteleg la numele pe care‑l vor purta, la pensia de intretinere sau la atribuirea locuintei, situatie in care instanta urmeaza sa administreze probe pentru a putea hotari.

3. Prezenta personala a sotilor

Prin derogare de la procedura de drept comun, in cazul divortului, potrivit dispo­zitiilor art. 614 C.proc.civ., partile au obligatia de a se prezenta personal in fata instantelor de fond, ceea ce nu exclude dreptul la aparare prin avocat. Numai ca, in aceasta din urma ipoteza, avocatul nu poate reprezenta partea in proces, ci numai o asista. Regula fiind prevazuta expres numai pentru instanta de fond, inseamna ca ea nu se aplica si la judecata in caile de atac.

De la aceasta regula, textul prevede o serie de exceptii:

a) unul dintre soti executa o pedeapsa privativa de libertate;

b) unul dintre soti este impiedicat de o boala grava;

c) unul dintre soti este pus sub interdictie;

d) unul dintre soti are resedinta in strainatate.

Pentru toate aceste imprejurari, legiuitorul acorda posibilitatea infatisarii sotului prin mandatar, chiar si in fata instantei de fond.

Ratiunea instituirii unor astfel de prevederi consta in aceea ca procesul se poate desfasura in mai bune conditii atunci cand partile sunt prezente, mai ales ca aspectele in discutie sunt intim legate de persoana sotilor. Pe de alta parte, in acest mod, instanta isi poate realiza obligatia legala de a incerca impacarea sotilor[12].

3.1. Prezenta obligatorie a reclamantului. In faza judecarii pricinii la prima instanta, prezenta reclamantului este obligatorie, fiindca, potrivit dispozitiilor art. 616 C.proc.civ., daca la termenul de judecata se infatiseaza numai paratul, iar recla­mantul lipseste nejustificat, cererea se va respinge ca nesustinuta. Este singurul caz in pro­cedura noastra cand actiunea se poate respinge ca nesustinuta, prin derogare de la normele dreptului comun, care dau posibilitatea judecarii cauzei in lipsa uneia sau a ambelor parti (art. 152 si art. 242 alin. ultim C.proc.civ.) .

Lipsa paratului nu impiedica judecarea procesului, fiindca el este obligat sa fie prezent numai daca a introdus cerere reconventionala[14].

In ipoteza divortului prin consimtamantul partilor, prezenta acestora este obli­gatorie la termenul fixat in prima instanta, data la care instanta va verifica daca sotii mai staruie in desfacerea casatoriei pe baza acordului lor de vointa. S‑a opinat in literatura de specialitate[15] ca, in cazul in care, intr‑o asemenea situatie, sotii nu se vor prezenta, cererea va fi respinsa. Chiar daca sotii aveau obligatia de a se prezenta, impreuna, la termenul fixat in sedinta publica, in lipsa acestora, consideram noi, instanta nu va putea trece la solutionarea cererii (cu atat mai mult cu cat, este de neconceput, in cazul divortului intemeiat pe consimtamantul partilor, unde sotii au dubla calitate procesuala, solicitarea judecarii in lipsa uneia dintre parti), ci ea va trebui suspendata.

4. Sedinta de judecata

Judecata cererii de divort are loc, respectandu‑se principiul publicitatii, in sedinta publica, insa legiuitorul (art. 615 C.proc.civ.) ofera posibilitatea ca instanta sa treaca la solutionarea pricinii in camera de consiliu, daca prin aceasta se asigura o mai buna judecare si administrare a probelor. In toate cazurile insa, hotararea se pronunta in sedinta publica.

In literatura de specialitate[16] s-a opinat in sensul ca, in situatia in care instanta a fost initial sesizata cu o cerere de divort in procedura obisnuita, iar, ulterior, in sedinta publica, ea este modificata, cerandu-se desfacerea casatoriei prin acordul partilor, instanta trebuie sa acorde din acel moment termenul de doua luni, deoarece numai atunci a intervenit consimtamantul partilor pentru acest tip de divort.

In ceea ce ne priveste, credem ca nu se mai justifica acordarea acestui termen de doua luni, deoarece hotararea partilor de a divorta este evidenta, nemaiexistand posibilitatea revenirii asupra deciziei luate (in plus, de cele mai multe ori, in astfel de situatii, de la data introducerii actiunii si pana la modificarea pozitiei partilor au trecut mai mult de doua luni).

5. Regimul probelor

Mijloacele de proba admisibile in actiunea de divort prezinta particularitati fata de dreptul comun.

Potrivit dispozitiilor art. 612 alin. (6) C.proc.civ., interogatoriul nu poate fi folo­sit pentru dovedirea motivelor de divort, tocmai pentru a nu se ajunge la admite­rea actiunii de divort prin consimtamant mutual[17]. Din formularea textului rezulta ca restrictia priveste numai dovada motivelor, ceea ce inseamna ca interogatoriul va putea fi folosit in procesul de divort pentru combaterea acestora sau in legatura cu cererile accesorii .

Spre deosebire de dreptul comun, unde, potrivit art. 189 C.proc.civ., rudele si afinii pana la gradul al treilea inclusiv nu pot fi ascultati ca martori, in conformitate cu dispozitiile art. 190 C.proc.civ., in procesele de divort, acestor categorii de per­soane li se vor putea lua declaratii, exceptandu‑i pe descendenti. Derogarea s‑a creat pornindu‑se de la ideea ca, discutandu‑se aspecte legate de viata de familie a partilor, uneori de natura intima, rudele si persoanele cele mai apropiate partilor sunt cele mai in masura sa le cunoasca.

Instantele judecatoresti trebuie sa dea dovada de perspicacitate si de discernamant in evaluarea acestor probe, data fiind tendinta de partinire ce se manifesta deseori in practica.

6. Masuri provizorii pe timpul procesului de divort

Mai ales, atunci cand procesul de divort dureaza un timp mai indelungat, se impun a fi luate, functie de conditiile concrete ale cauzei deduse judecatii, anumite masuri vremelnice al caror continut este determinat de art. 613² C.proc.civ. Textul se refera la incredintarea copiilor minori, obligatia de intretinere, alocatia pentru copii si folosinta locuintei. Textul mai face precizarea ca mijlocul procedural prin care se vor putea lua aceste masuri este procedura speciala a ordonantei presedintiale[19].

Masurile pe care instanta urmeaza a le dispune pe aceasta cale au un caracter provizoriu, putand fi modificate de instanta si sunt vremelnice (concluzie logica de vreme ce sunt dispuse prin ordonanta presedintiala), producandu‑si efectele pe timpul solutionarii procesului de divort. Aceste masuri pot fi luate de instanta la care s-a indreptat actiunea de divort chiar inainte de primul termen de judecata[20].

7. Hotararea de divort

In principal, instanta judecatoreasca se pronunta prin hotararea de divort asupra admiterii sau respingerii cererii de desfacere a casatoriei. Daca exista motive temei­nice, in sensul prevederilor art. 38 C.fam., cererea va fi admisa, iar casatoria desfa­cuta, fie din vina sotului parat, daca se dovedeste ca este exclusiv raspunzator de destramarea relatiilor de casatorie, fie din vina ambilor soti, daca si reclamantului ii revine o parte din vina.

Instanta de judecata, asa cum am aratat deja, nu va putea pronunta divortul din vina exclusiva a sotului reclamant, urmand ca, atunci cand se constata ca numai acesta este culpabil de neintelegerile intervenite, sa respinga actiunea[21]. Daca exista cerere reconventionala sau actiunea conexa a paratului, instanta va putea, respingand actiunea principala si admitand, dupa caz, cererea reconventionala sau cea conexa, sa pronunte divortul.

Daca divortul este cerut pentru alienatie sau debilitate mintala cronica sau pentru o boala grava, incurabila, survenita inaintea sau in timpul casatoriei, instanta va declara desfacuta casatoria, fara a retine vina unuia sau a altuia dintre soti. In acelasi mod se va pronunta divortul si in cazul prevazut de art. 38 alin. (2) C.fam.

Actiunea de divort se mai poate „stinge”, arata legiuitorul [art. 618 alin. (2) C.proc.civ.], prin impacarea partilor. Instanta va putea lua act de aceasta impacare in oricare faza a procesului, deci chiar si pe parcursul cailor de atac si indiferent daca apelul sau recursul au fost sau nu timbrate potrivit legii. In acest caz, recla­man­tul va putea, ulterior, introduce o noua actiune de divort prin care va putea invoca atat motive intervenite ulterior impacarii partilor, cat si cele anterioare acestui moment (art. 618 alin. ultim C.proc.civ.).

Reclamantul poate sa renunte la cererea de divort in tot cursul procesului, chiar daca paratul se impotriveste, dar numai inaintea instantei de fond, ceea ce a indreptatit concluzia, exprimata in literatura de specialitate, ca, in fata instantei de apel, o asemenea renuntare se va face numai cu invoirea paratului[22]. Consideram, ala­turi de alti autori , ca renuntarea reclamantului la divort, fara incuviintarea paratului, se va putea face si in fata instantei de apel. Oricum, renuntarea reclamantului nu produce niciun efect asupra cererii paratului [art. 618 alin. (1) C.proc.civ.].

Prin hotararea prin care se pronunta divortul, instanta de judecata urmeaza a solutiona si alte cereri, accesorii divortului.

a) Astfel, potrivit dispozitiilor art. 40 C.fam., prin aceeasi hotarare instanta va statua si asupra numelui pe care sotii il vor purta in viitor[24], iar, in conformitate cu pre­vederile art. 42 C.fam., se va dispune incredintarea copiilor minori spre crestere si educare unuia dintre parinti.

In ceea ce priveste numele pe care viitorii soti il vor purta dupa desfacerea casatoriei, se impun cateva precizari. Dispozitiile legale dau posibilitatea intervenirii unei intelegeri intre soti, de care instanta de judecata urmeaza a lua act, in sensul ca sotul care, pe durata casatoriei, a purtat numele de familie al celuilalt sot, sa‑l pastreze si dupa desfacerea casatoriei[25]. Dificultati intervin atunci cand sotul care la incheierea casatoriei a luat numele de familie al celuilalt doreste sa‑l poarte si dupa desfacerea casatoriei, dar se loveste de opozitia acestuia. Intr‑o asemenea imprejurare instanta va putea, pentru motive temeinice, „sa incuviinteze acest drept chiar si in lipsa unei invoieli intre soti” [art. 40 alin. (2) C.fam.].

Intrucat legiuitorul nu explica ce anume se intelege prin „motive temeinice”, revine practicii judiciare si doctrinei sarcina aflarii intelesului notiunii pe care legiui­torul l‑a avut in vedere.

In practica[26], unele instante au apreciat ca fiind motiv temeinic, in sensul dispo­zitiilor legii, dorinta sotiei de a‑si pastra numele purtat in timpul casatoriei, pentru a avea acelasi nume cu minorul rezultat din casatorie si care i‑a fost incredintat spre crestere si educare. Solutiile nu sunt unitare, astfel ca, in cazuri asemanatoare cu cel men­tionat anterior, alte instante au adoptat o interpretare restrictiva a notiunii de „motive temeinice” si au decis ca s‑ar referi numai la un interes legat de reputatia pe care acel sot si‑a dobandit‑o in societate sub numele avut in timpul casatoriei .

S‑a sustinut, de asemenea, a fi un motiv temeinic, pentru ca instanta sa incu­viinteze pastrarea numelui dobandit la incheierea casatoriei, si faptul ca acea casatorie a durat vreme indelungata, iar reclamanta a fost cunoscuta in viata sociala cu acel nume[28].

Literatura si practica judiciara au fost unanime in a considera ca daca o persoana s‑a facut remarcata intr‑o activitate stiintifica, artistica, sportiva sau de alta natura ori in viata sociala, aceasta poate fi considerata motiv temeinic pentru admiterea cererii de incuviin­tare a purtarii si pe mai departe a numelui sub care a devenit cunoscuta[29].

b) Instanta va dispune si cu privire la contributia de intretinere datorata minorilor de catre parintele caruia nu i‑au fost incredintati copiii (art. 86 si 94 C.fam.) si, daca este cazul, cu privire la stabilirea pensiei de intretinere intre soti (art. 41 C.fam.).

Daca minorul a fost incredintat unor terte persoane sau unei institutii de ocrotire, instanta va hotari care dintre parinti va administra bunurile minorului, il va repre­zenta si ii va incuviinta actele (art. 43 C.fam.).

c) Daca odata cu desfacerea casatoriei s‑a solicitat si impartirea bunurilor comune, instanta, avand in vedere dispozitiile art. 36 C.fam., se va pronunta si cu pri­vire la aceasta cerere.

d) O alta cerere accesorie ce se poate solutiona prin hotararea de divort este si aceea referitoare la atribuirea locuintei comune a sotilor.

Curtea Suprema de Justitie a opinat in sensul ca, daca locuinta care a constituit fostul domiciliu conjugal al partilor este comod partajabila si fiecare poate sa pri­measca in folosinta exclusiva cate o camera separata, cu respectarea normei locative legale, nu se va dispune evacuarea niciunuia dintre soti si se va proceda la impar­tire[30]. Desigur ca o asemenea solutie va fi adoptata numai in cazul in care convietuirea partilor este posibila si in continuare.

Eseu: Politica regionala a Uniunii Europene - oportunitati pentru Romania Referat: Dezvoltarea autosustinuta a comunitatii prin identificarea si utilizarea eficienta a resurselor

In cazul in care locuinta ce a constituit fostul domiciliu conjugal este bun comun in devalmasie, instanta are posibilitatea, la cererea unei parti, sa procedeze la o impar­tire sau atribuire a acesteia[31] in mod provizoriu, daca nu s‑a solicitat impartirea bunurilor comune. Rezolvarea definitiva a situatiei partilor in acest caz urmeaza a fi facuta cu ocazia procesului de partaj. La atribuirea chiar vremelnica a apartamen­tului catre unul dintre soti, va trebui sa se tina seama de interesele copiilor minori, de starea sanatatii sotilor si posibilitatile lor materiale si de a‑si asigura o alta locuinta.

8. Nemotivarea hotararii de divort

In situatia in care ambele parti solicita instantei, potrivit dispozitiilor art. 617 alin. (2) C.proc.civ., hotararea de divort nu se va motiva.

Unele instante au interpretat aceasta dispozitie legala in sensul ca intreaga hotarare prin care instanta pronunta divortul nu va fi motivata. Chiar daca textul legii ar parea insuficient precizat, avand in vedere si ratiunea pentru care legiuitorul a instituit o asemenea derogare (anume aceea de a nu se regasi in cuprinsul hotararii motivele care au dus la destramarea relatiilor de casatorie), consideram ca mentio­nata dispozitie legala se refera exclusiv la capatul principal solutionat, respectiv divortul, asa incat cererile accesorii (numele sotilor, incredintarea copiilor minori si stabilirea unei contributii de intretinere in favoarea acestora, atribuirea sau impartirea locuintei) urmeaza a fi motivate.

Desi textul nu o precizeaza expres, consideram ca nemoti­varea este incidenta si in cazul desfacerii casatoriei prin consimtamantul sotilor.

9. Caile de atac

Impotriva hotararii de divort se pot exercita ambele cai de atac ordinare, apelul si recursul, termenul fiind de 30 de zile de la comunicarea hotararii [art. 619 alin. (1) C.proc.civ.].

In ceea ce priveste capetele de cerere accesorii, intrucat legea nu distinge, s‑a concluzionat[32] ca termenul de 30 de zile se aplica si acestora.

Divortul pronuntat in temeiul dispozitiilor art. 613¹ C.proc.civ. nu este supus niciunei cai de atac, hotararea pronuntata fiind definitiva si irevocabila [art. 619 alin. (4) C.proc.civ.]. Totusi, in cazul in care, prin aceeasi hotarare, instanta dispune si cu privire la alte cereri, accesorii divortului, relativ la care partile nu s‑au inteles, acele dispozitii ale instantei pot fi atacate cu apel sau cu recurs, insa tot in termenul special de 30 de zile prevazut pentru divort. In acest din urma caz, consideram ca va trebui sa se procedeze si la comunicarea hotararii, chiar daca in ceea ce priveste capatul principal nu se poate exercita nicio cale de atac ordinara.

Alte particularitati ale apelului si ale recursului in materia divortului rezulta din cuprinsul art. 619 C.proc.civ. si sunt urmatoarele:

‑ daca la solutionarea apelului sau, dupa caz, a recursului formulat de catre recla­mant se prezinta numai paratul, acesta va fi respins ca nesustinut;

‑ apelul sau recursul paratului se va judeca insa chiar daca se prezinta numai reclamantul;

‑ hotararea pronuntata in materia divortului nu este supusa revizuirii. In literatura de specialitate s‑a opinat[33] ca aceasta prevedere se refera numai la cererea principala, res­pectiv la divort, astfel incat capetele de cereri accesorii vor putea fi supuse revizuirii.

10. Data desfacerii casatoriei

Potrivit legislatiei romane, casatoria se considera desfacuta pe data la care hota­rarea prin care s‑a pronuntat divortul a ramas irevocabila [art. 39 alin. (1) C.fam.]. In acest context, inscrierea pe marginea actului de casatorie a hotararii de divort are ca efect numai opozabilitatea fata de terti cu privire la raporturile patrimoniale [art. 39 alin. (2) C.fam.], deoarece, in privinta statutului civil al persoanei, hotararea judeca­toreasca are efect constitutiv erga omnes[34].

Hotararea de divort se va comunica, din oficiu, serviciului de stare civila competent pentru a face mentiunea pe marginea actului de casatorie[35].

11. Efectele desfacerii casatoriei

Actul juridic al casatoriei producand efecte de ordin patrimonial si perso­nal‑nepatrimonial intre soti, pe de‑o parte, si intre acestia si copii, pe de alta parte, evident ca desfacerea casatoriei genereaza o serie de efecte contrare. Desi, astfel cum vom arata in cele ce urmeaza, in general, drepturile si obligatiile nascute din casa­torie intre soti dispar odata cu desfacerea acesteia, intre parinti si copii ele se mentin, primind o alta infatisare.

a) Efecte cu privire la relatiile personale dintre soti

• Numele

Odata cu divortul, fiecare dintre soti isi va relua numele avut inainte de incheie­rea casatoriei [art. 40 alin. (3) C.fam.]. Solutia isi gaseste aplicarea in cazul in care unul dintre soti sau ambii si‑au schimbat numele la incheierea casatoriei. Daca unul dintre soti a luat, la incheierea casatoriei, numele celuilalt, dupa divort el va reveni la numele purtat anterior. Acesta poate fi numele sau de familie, al adoptatorului, daca a fost adoptat sau numele de familie al fostului sot, daca, urmare a unei casatorii anterioare, a pastrat acel nume[36].

Pentru ca, prin revenirea la numele avut anterior incheierii casatoriei, sa nu se aduca prejudicii morale acelei persoane, mai ales in situatia in care a devenit cunos­cuta sub acest din urma nume, exista posibilitatea ca sotul care si‑a schimbat numele sa‑si pastreze numele dobandit la incheierea casatoriei. Acest aspect va putea fi reali­zat fie ca efect al intelegerii sotilor, acord de care instanta judecatoreasca va lua act [art. 40 alin. (1) si (2) C.fam.], fie urmare a hotararii instantei, atunci cand exista motive temeinice care sa justifice pastrarea numelui, in conditiile opozitiei celuilalt sot.

Cererea fostului sot, care a purtat in timpul casatoriei numele de familie al celui­­lalt sot, de a reveni la numele avut anterior casatoriei, formulata pe cale prin­ci­pala, ulterior divortului, este inadmisibila[37]. Tot ca urmare a autoritatii de lucru judecat a hotararii de divort care a solutionat problema numelui, s‑a apreciat ca nu mai poate fi repusa in discutie nici chiar in cadrul altei proceduri – contencios admi­nistrativ – redo­bandirea de catre sotie a dreptului de a purta, in viitor, numele avut in timpul casatoriei .

Nici sotii, prin conventia lor, si nici instanta nu va putea incuviinta ca sotul care a purtat in timpul casatoriei numele de familie al celuilalt sa poarte, dupa desfacerea casatoriei, atat acel nume, cat si numele sau de familie dinaintea casatoriei[39].

In situatia in care fiecare dintre soti si‑a pastrat, la incheierea casatoriei, numele avut anterior, la divort situatia va ramane neschimbata.

• Obligatia de sprijin moral, de fidelitate, precum si cea de a locui impreuna inceteaza odata cu desfacerea casatoriei.

• Capacitatea de exercitiu dobandita de femeia minora prin casatorie se pas­treaza, chiar daca la data divortului ea nu implinise 18 ani.

Divortul, de asemenea, nu are nicio influenta in ceea ce priveste cetatenia[40].

b) Efecte cu privire la relatiile patrimoniale dintre soti

• Comunitatea de bunuri a sotilor inceteaza prin impartirea bunurilor comune.

• Locuinta comuna a sotilor. Si cu privire la acest aspect ne‑am referit anterior, cand am facut vorbire despre modul de solutionare, de instantele judecatoresti investite cu judecarea actiunilor de divort, a unora din cererile accesorii acestuia.

Se impune precizarea ca, in cazul in care locuinta poate fi impartita intre fostii soti cu respectarea normelor legale, daca se asigura functionalitatea ei si avand in vedere si atitudinea fostilor soti (mai ales in cazul in care acestia consimt la o atare impartire de locuinta), se va proceda ca atare. Plenul fostului Tribunal Suprem s‑a si pronuntat in acest sens[41].

Daca intre soti nu intervine nicio invoiala, instantele de judecata sunt chemate sa dispuna caruia dintre soti urmeaza a i se atribui locuinta, functie de interesele mino­rilor si de celelalte criterii de preferinta despre care am facut vorbire anterior[42].

Aceleasi criterii vor fi avute in vedere si atunci cand se dispune atribuirea sau partajarea in natura a locuintei ce formeaza proprietatea comuna a sotilor.

Obligatia de a suporta cheltuielile casniciei si de sprijin material inceteaza, de asemenea, ca urmare a desfacerii casatoriei.

• Obligatia legala de intretinere dintre soti inceteaza, dar ia nastere, in anumite conditii, obligatia legala de intretinere intre fostii soti.

• Dreptul la mostenire, pe care sotul supravietuitor il are potrivit Legii nr. 319/1944 cu privire la bunurile ramase la moartea celuilalt sot, se pierde.

c) Efecte cu privire la raporturile personale dintre parinti si copii

• Incredintarea copiilor minori. Prin hotararea de divort, asa cum rezulta din prevederile art. 42 C.fam., instanta de judecata este obligata sa se pronunte si asupra incredintarii copiilor minori, daca exista. Aceasta inseamna ca instanta va dispune incredintarea copiilor, chiar daca prin actiunea de divort acest lucru nu s‑a cerut. Sotii se pot invoi in legatura cu incredintarea copiilor minori, insa, potrivit prevede­rilor art. 42 alin. (4) C.fam., invoiala lor va produce efecte numai daca a fost incu­viin­tata de instanta de judecata.

La incredintarea copiilor unuia sau altuia dintre soti, instanta va avea in vedere, in mod exclusiv, interesul minorilor, sens in care va cerceta posibilitatile materiale si garan­tiile morale ale unei bune cresteri si educari a copiilor minori, dispunand incre­din­tarea aceluia dintre parinti care ofera, din toate punctele de vedere, cele mai optime conditii[43].

Posibilitatile materiale mai bune ale unuia dintre parinti sunt un criteriu pe care instantele urmeaza a‑l avea in vedere la incredintarea minorilor, dar nu sunt de natura a influenta in mod decisiv hotararea, atata vreme cat se dovedeste ca, fata de celalalt parinte minorul este mult mai atasat, iar acesta a manifestat o preocupare sporita in educarea copilului si, astfel, interesul minorului impune incredintarea lui spre cres­tere si educare catre acest din urma parinte[44].

Articolul 42 alin. (1) C.fam. prevede ca instanta va trebui sa asculte parintii si autoritatea tutelara si pe copiii minori, daca au implinit varsta de 10 ani. Autoritatea tutelara trebuie citata obligatoriu in proces, dar absenta sa nu impiedica instanta sa treaca la solutionarea cauzei, cu conditia ca, in toate situatiile, autoritatea tutelara sa‑si fi exprimat parerea in scris prin ancheta sociala[45]. Opinia autoritatii tutelare nu este obligatorie pentru instanta, ea coroborand datele din ancheta sociala cu celelalte probe din dosar .

Minorul care are varsta de peste 10 ani va fi audiat in camera de consiliu, fara pre­zenta altor persoane. Optiunea sa este relevanta si instantele vor tine seama, in general, de ea. Nu mai putin important de observat este faptul ca, la o asemenea varsta, minorii sunt usor de influentat, astfel incat hotararea pe care instanta de jude­cata o va lua cu privire la incredintarea minorului spre crestere si educare unuia dintre parinti va tine seama de interesul acestuia, chiar impotriva alegerii minorului[47].

In aprecierea interesului copiilor minori, instanta de judecata trebuie sa aiba in vedere un complex de factori, ca varsta si sexul copilului, atasamentul acestuia pentru unul sau altul dintre parinti, posibilitatile materiale ale parintilor, comportarea lor morala etc.[48]

Se apreciaza, de asemenea, ca, in procesele in care sunt implicati copii minori, este indicat ca si procurorul sa formuleze concluzii[49].

O problema delicata, ivita in fata instantelor de judecata in unele procese de divort, este si aceea de separare a copiilor, pentru ca fiecarui parinte sa i se incredin­teze unul sau mai multi minori.

Opinia pe care o sustinem si care a fost adoptata si de o mare parte a practicii[50] este aceea ca, pe cat posibil, sa nu se procedeze la o separare a copiilor, mai ales atunci cand intre ei s‑au stabilit stranse legaturi de afectiune, despartirea lor fiind de natura a le crea traume psihice.

Cazurile in care masura separarii minorilor a fost considerata justificata au fost acelea in care, din probatoriul administrat, a rezultat ca ambii parinti au manifestat in egala masura afectiune, iar minorii, la randul lor, si‑au exprimat dorinta de a ramane, fiecare, la parintele la care se gaseste[51].

In situatiile in care cresterea si educarea copiilor nu poate fi asigurata de niciunul dintre parinti, instanta de judecata va putea, potrivit art. 42 alin. (2) C.fam., sa dispuna incredintarea copiilor minori unor rude ori altor persoane sau unor institutii de ocrotire. Aceste masuri vor fi luate avandu-se in vedere si dispozitiile Legii nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului.

Motivele de exceptie care justifica incredintarea minorilor unor alte persoane decat parintii trebuie riguros constatate de instanta, pe baza de probe, iar masura luata este corecta numai atunci cand are la baza exclusiv interesul minorilor[52]. De asemenea, indiferent cat de puternic ar fi atasamentul bunicilor fata de nepoti, acesta nu poate fi considerat un motiv temeinic pentru inlaturarea parintelui .

• Exercitarea ocrotirii parintesti

De regula, la desfacerea casatoriei, copiii minori sunt incredintati unuia dintre parinti care, potrivit art. 43 alin. (1) C.fam., exercita fata de ei drepturile parintesti. Celalalt parinte pastreaza dreptul de a avea legaturi personale cu copiii si de a veghea la cresterea, la invatatura si la pregatirea lor profesionala.

In practica judecatoreasca s‑a decis ca solutionarea cererilor cu privire la modul de exercitare a dreptului parintelui caruia nu i s‑a incredintat copilul, de a avea lega­turi personale cu aceasta, este de competenta instantelor judecatoresti[54]. Aceste lega­turi personale se realizeaza prin vizitarea copilului de catre parinte, luarea copilului de catre acesta in anumite zile la domiciliul sau, vizitarea la scoala etc.

Desi textul legal [art. 43 alin. (3) C.fam.] vorbeste numai de dreptul parintelui de a avea legaturi personale cu copilul, iar in practica judiciara s‑a decis[56] ca alte rude apropiate, cum ar fi bunicii, nu pot revendica dreptul de a avea legaturi personale cu copilul, ni se pare gresita o atare concluzie si, in orice caz, ea nu este conforma intereselor copilului minor, care, si in situatia divortului dintre parintii sai, este bine sa aiba raporturi firesti atat cu acestia, cat si cu rudele sale. Socotim, asadar, ca o actiune a bunicilor sau a altor rude apropiate pentru vizitarea minorului ar trebui admisa, fixandu‑se anumite date rezonabile in acest sens, aceasta avand efecte bene­fice asupra echilibrului sufletesc al minorului .

In ceea ce priveste copilul fata de care s‑a luat masura incredintarii sau a plasa­mentului sau unei persoane, unei familii sau unei institutii, parintii pot sa pastreze legaturi personale cu minorul, cu respectarea conditiilor stabilite de catre organul care a luat masura si daca este respectat interesul superior al acestuia.

Potrivit art. 44 C.fam., in cazul schimbarii imprejurarilor avute in vedere la incredintarea copilului minor, instanta judecatoreasca va putea modifica masurile luate printr‑o hotarare anterioara cu privire la modul de exercitare a drepturilor parin­testi. Cererea pentru modificarea masurilor luate printr‑o hotarare anterioara poate fi facuta de oricare din parinti, de copilul care a implinit 14 ani, autoritatea tute­lara, insti­tu­tiile de ocrotire si de catre procuror[58]. Pentru admiterea unei astfel de cereri nu este suficienta o schimbare partiala a imprejurarilor care au determinat, initial, incredin­tarea copilului unuia dintre parinti sau altei persoane, ci este nevoie sa fi survenit modificari esentiale, astfel incat mentinerea pe mai departe a acestora sa influenteze negativ buna crestere si educare a minorului .

d) Efecte cu privire la raporturile patrimoniale dintre parinti si copii

Conform art. 42 alin. (3) C.fam., prin hotararea de divort, instanta judecatoreasca trebuie sa stabileasca si contributia ambilor parinti la cheltuielile de crestere si edu­care a minorilor. De regula, parintele caruia nu i s‑a incredintat copilul este obligat la o anume cota din venitul sau net, pe care urmeaza sa o plateasca pentru minor parin­telui caruia copilul i‑a fost incredintat. Instanta de judecata va lua masuri pentru infiin­tarea popririi [potrivit art. 453 alin. (2) C.proc.civ.]. Parintii vor putea conveni si cu privire la cuantumul contributiei fiecaruia la cheltuielile de crestere si educare a copilului, insa, invoiala lor trebuie incuviintata de instanta de judecata, care va veghea ca sumele stabilite sa corespunda nevoilor reale ale minorului. Parintele caruia i s‑a incredintat copilul nu va putea, in principiu, renunta la pensia de intre­tinere ce se cuvine minorului din partea celuilalt parinte, decat daca s‑ar constata ca are mijloace indestulatoare pentru a asigura conditii bune pentru cresterea si educarea minorului[60]. Chiar in situatia in care fiecare parinte a primit cate un copil pentru crestere si educare, daca unul din parinti are posibilitati materiale mai mari, el va putea fi obligat sa plateasca celuilalt parinte o suma stabilita de instanta, astfel ca ambii copii sa beneficieze de conditii aproximativ egale . Daca nevoile copilului minor sau posibilitatile materiale ale parintilor s‑au schimbat, instanta poate stabili, printr‑o noua hotarare judecatoreasca, o alta contributie de intretinere, neputandu‑se opune exceptia autoritatii de lucru judecat.

Exercitarea drepturilor parintesti cu privire la bunurile copilului si actele sale patrimoniale se face, astfel cum rezulta din art. 43 alin. (1) C.fam., de catre parintele caruia copilul i‑a fost incredintat. Daca, insa, el a fost incredintat unei terte persoane sau unei institutii de ocrotire, instanta va trebui sa stabileasca care dintre parinti ii va administra bunurile si‑l va reprezenta sau ii va incuviinta actele juridice [art. 43 alin. (2) C.fam.].

• Alocatia de stat pentru copii

In prezent, sediul juridic in materia alocatiei de stat pentru copii se regaseste in dispozitiile Legii nr. 61/1993[62], cu modificarile intervenite ulterior. Copiii in varsta de pana la ani beneficiaza de alocatie acordata de stat (art. 1 din Legea nr. 61/1993) .

Titularul dreptului la alocatia de stat, conform prevederilor art. 3 alin. (2) din lege, este copilul.

Curtea Constitutionala s-a pronuntat[64] in sensul ca dispozitiile art. 1 alin. (2) si ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 61/1993 privind alocatia de stat pentru copii, inainte de modificarea acesteia prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 44/2006, dispozitii care conditioneaza acordarea alocatiei de urmarea invatamantului general obligatoriu si de incadrarea in una dintre formele de invatamant prevazute de lege, sunt neconstitutionale, fiind contrare art. 49 alin. (2) si 16 alin. (1) din Constitutia Romaniei, conform carora „Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari”.

De vreme ce legiuitorul nu face nicio distinctie, inseamna ca sunt indreptatiti la plata alocatiei de stat atat copiii din casatorie, cat si cei din afara casatoriei, precum si cei adoptati.

La fel ca si pensia de intretinere, alocatia de stat, avand un caracter strict perso­nal, nu poate face obiectul unei tranzactii sau al unei renuntari[65].

Test de evaluare

Intrebari:

Ce sisteme sau conceptii cunoasteti in legatura cu divortul?

Care sunt motivele care pot duce la desfacerea casatoriei?

Este obligatorie prezenta reclamantului la procesul de divort? Dar a paratului? Ce sanctiune intervine in cazul lipsei reclamantului de la judecarea pricinii?

Ce particularitati prezinta regimul probelor in procesul de divort?

Exercitarea ocrotirii parintesti dupa divort.

Raspunsuri:

1. Se cunosc mai multe sisteme sau conceptii privind divortul:

Sistemul divortului‑remediu. Potrivit unei asemenea conceptii, divortul inter­vine in cazul imposibilitatii continuarii casatoriei, indiferent daca aceasta situatie este imputabila sau nu vreunuia dintre soti. Divortul apare ca un remediu al unei situatii ce nu mai poate continua.

Conceptia divortului‑sanctiune. Divortul, in aceasta conceptie, este o sanc­tiune pentru culpa unuia dintre soti. El se pronunta impotriva sotului culpabil, la cere­rea celui inocent. In cazul in care ambii soti se fac vinovati de destramarea rela­tiilor de casatorie, divortul se va pronunta din vina amandurora. El nu va putea fi acordat daca este cerut de sotul exclusiv culpabil.

Sistemul sau conceptia mixta a divortului remediu‑sanctiune. Aceasta teorie imbina elementele din primele doua conceptii prezentate; fie se considera divortul ca fiind intotdeauna un remediu insa, in multe cazuri, avand la baza si culpa unuia sau a ambilor soti, fie ca divortul este privit ca sanctiune, dar poate fi si un remediu. Se observa ca, in ambele ipoteze, se are in vedere culpa, care prezuma o sanctiune, fara sa se ignore faptul ca, in acelasi timp, ipso facto, divortul este si un remediu, fiind mijlocul de a pune capat unei situatii ce nu mai poate dura.

2. Pentru a se putea declara desfacuta casatoria in temeiul dispozitiilor art. 38 alin. (1) C.fam. – exceptand deci divortul avand la baza consimtamantul sotilor – trebuie sa existe motive temeinice, care sa fi dus la vatamarea grava a raporturilor dintre soti si la imposibilitatea continuarii casatoriei.

Legiuitorul nefacand o enumerare a motivelor de divort, instantele judecatoresti sunt cele care, in functie de situatiile de fapt si de probatoriul administrat, vor aprecia temeinicia motivelor invocate. Este insa cert ca acestea trebuie sa prezinte o anumita gravitate de natura sa adanceasca neintelegerile dintre soti si sa justifice desfacerea casatoriei.

In practica judiciara au fost recunoscute, spre exemplu, a fi motive temeinice de divort:

‑ despartirea in fapt a sotilor, precum si refuzul nejustificat al unuia dintre ei de a locui impreuna cu celalalt. Pentru a fi considerata motiv temeinic de divort, despar­tirea in fapt trebuie sa aiba caracter definitiv, iar refuzul convietuirii sa‑i fie imputabil sotului parat, ambele de natura sa faca imposibila continuarea casatoriei pentru sotul reclamant;

‑ infidelitatea, incalcarea de catre unul dintre soti a obligatiei de a nu intretine relatii sexuale in afara familiei;

‑ neintelegeri grave intre soti, generate de o atitudine necorespunzatoare a unuia dintre ei, exprimata prin jigniri sau prin alte manifestari violente si care au condus la o deteriorare iremediabila a relatiilor dintre ei, de natura a face imposibila continua­rea casatoriei;

‑ nepotriviri de ordin fiziologic care afecteaza normala desfasurare a raporturilor intime dintre soti;

‑ existenta unei boli grave, incurabile, a unuia dintre soti. Prezenta unei boli grave nu constituie, in sine, motiv de divort; mai mult, celalalt sot are chiar obligatia morala de a‑i acorda sprijin sotului bolnav. Imprejurarea ca boala de care sufera unul dintre soti afecteaza grav raporturile firesti dintre ei, astfel incat continuarea casa­toriei sa nu mai fie posibila, coroborata si cu ascunderea de catre sotul bolnav a maladiei de care sufera constituie temeinic motiv de divort.

S‑a mai aratat in literatura de specialitate si in practica judiciara ca refuzul unuia dintre soti de a contribui material la sustinerea casatoriei nu poate constitui motiv de divort, existand alte sanctiuni pentru acesta decat desfacerea casatoriei.

3. In faza judecarii pricinii la prima instanta, prezenta reclamantului este obligatorie, fiindca, potrivit dispozitiilor art. 616 C.proc.civ., daca la termenul de judecata se infatiseaza numai paratul, iar recla­mantul lipseste nejustificat, cererea se va respinge ca nesustinuta. Este singurul caz in pro­cedura noastra cand actiunea se poate respinge ca nesustinuta, prin derogare de la normele dreptului comun, care dau posibilitatea judecarii cauzei in lipsa uneia sau a ambelor parti (art. 152 si art. 242 alin. ultim C.proc.civ.).

Lipsa paratului nu impiedica judecarea procesului, fiindca el este obligat sa fie prezent numai daca a introdus cerere reconventionala.

In ipoteza divortului prin consimtamantul partilor, prezenta acestora este obli­gatorie la termenul fixat in prima instanta, data la care instanta va verifica daca sotii mai staruie in desfacerea casatoriei pe baza acordului lor de vointa. S‑a opinat in literatura de specialitate ca, in cazul in care, intr‑o asemenea situatie, sotii nu se vor prezenta, cererea va fi respinsa. Chiar daca sotii aveau obligatia de a se prezenta, impreuna, la termenul fixat in sedinta publica, in lipsa acestora, consideram noi, instanta nu va putea trece la solutionarea cererii (cu atat mai mult cu cat, este de neconceput, in cazul divortului intemeiat pe consimtamantul partilor, unde sotii au dubla calitate procesuala, solicitarea judecarii in lipsa uneia dintre parti), ci ea va trebui suspendata.

4. Mijloacele de proba admisibile in actiunea de divort prezinta particularitati fata de dreptul comun.

Potrivit dispozitiilor art. 612 alin. (6) C.proc.civ., interogatoriul nu poate fi folo­sit pentru dovedirea motivelor de divort, tocmai pentru a nu se ajunge la admite­rea actiunii de divort prin consimtamant mutual. Din formularea textului rezulta ca restrictia priveste numai dovada motivelor, ceea ce inseamna ca interogatoriul va putea fi folosit in procesul de divort pentru combaterea acestora sau in legatura cu cererile accesorii.

Spre deosebire de dreptul comun, unde, potrivit art. 189 C.proc.civ., rudele si afinii pana la gradul al treilea inclusiv nu pot fi ascultati ca martori, in conformitate cu dispozitiile art. 190 C.proc.civ., in procesele de divort, acestor categorii de per­soane li se vor putea lua declaratii, exceptandu‑i pe descendenti. Derogarea s‑a creat pornindu‑se de la ideea ca, discutandu‑se aspecte legate de viata de familie a partilor, uneori de natura intima, rudele si persoanele cele mai apropiate partilor sunt cele mai in masura sa le cunoasca.

Instantele judecatoresti trebuie sa dea dovada de perspicacitate si de discernamant in evaluarea acestor probe, data fiind tendinta de partinire ce se manifesta deseori in practica.

5. De regula, la desfacerea casatoriei, copiii minori sunt incredintati unuia dintre parinti care, potrivit art. 43 alin. (1) C.fam., exercita fata de ei drepturile parintesti. Celalalt parinte pastreaza dreptul de a avea legaturi personale cu copiii si de a veghea la cresterea, la invatatura si la pregatirea lor profesionala.

In practica judecatoreasca s‑a decis ca solutionarea cererilor cu privire la modul de exercitare a dreptului parintelui caruia nu i s‑a incredintat copilul, de a avea lega­turi personale cu aceasta, este de competenta instantelor judecatoresti. Aceste lega­turi personale se realizeaza prin vizitarea copilului de catre parinte, luarea copilului de catre acesta in anumite zile la domiciliul sau, vizitarea la scoala etc.

Desi textul legal [art. 43 alin. (3) C.fam.] vorbeste numai de dreptul parintelui de a avea legaturi personale cu copilul, iar in practica judiciara s‑a decis ca alte rude apropiate, cum ar fi bunicii, nu pot revendica dreptul de a avea legaturi personale cu copilul, ni se pare gresita o atare concluzie si, in orice caz, ea nu este conforma intereselor copilului minor, care, si in situatia divortului dintre parintii sai, este bine sa aiba raporturi firesti atat cu acestia, cat si cu rudele sale. Socotim, asadar, ca o actiune a bunicilor sau a altor rude apropiate pentru vizitarea minorului ar trebui admisa, fixandu‑se anumite date rezonabile in acest sens, aceasta avand efecte bene­fice asupra echilibrului sufletesc al minorului.

In ceea ce priveste copilul fata de care s‑a luat masura incredintarii sau a plasa­mentului sau unei persoane, unei familii sau unei institutii, parintii pot sa pastreze legaturi personale cu minorul, cu respectarea conditiilor stabilite de catre organul care a luat masura si daca este respectat interesul superior al acestuia.

Potrivit art. 44 C.fam., in cazul schimbarii imprejurarilor avute in vedere la incredintarea copilului minor, instanta judecatoreasca va putea modifica masurile luate printr‑o hotarare anterioara cu privire la modul de exercitare a drepturilor parin­testi. Cererea pentru modificarea masurilor luate printr‑o hotarare anterioara poate fi facuta de oricare din parinti, de copilul care a implinit 14 ani, autoritatea tute­lara, insti­tu­tiile de ocrotire si de catre procuror. Pentru admiterea unei astfel de cereri nu este suficienta o schimbare partiala a imprejurarilor care au determinat, initial, incredin­tarea copilului unuia dintre parinti sau altei persoane, ci este nevoie sa fi survenit modificari esentiale, astfel incat mentinerea pe mai departe a acestora sa influenteze negativ buna crestere si educare a minorului.

Bibliografie:

Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucuresti, 2006.

I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Bucuresti, ed. a VIII-a