Raspunderea civila a statului pentru incalcarea dreptului comunitar

Raspunderea civila a statului pentru incalcarea dreptului comunitar

Posibilitatea consacrarii principiului raspunderii civile delictuale a statelor membre pentru incalcarea de catre instantele nationale a dreptului comunitar a fost intrevazuta in dreptul comunitar, la sfarsitul anului 1960, in contextul unei actiuni in constatarea neindeplinirii obligatiilor unui stat membru. Aceasta posibilitate a fost conturata mai clar prin hotararea in cauza Francovich, cand Curtea Europeana de Justitie a decis ca statele membre sunt responsabile patrimonial pentru prejudiciile create particularilor prin nerespectarea legislatiei comunitare.

Ulterior, Curtea a nuantat acest principiu, hotarand, in cauza Brasserie du pêcheur si Factortame ca statul raspunde patrimonial in toate cazurile, indiferent care este autoritatea(legislativa, executiva, judecatoreasca) responsabila pentru actul vatamator. Statul, atunci cand este subiect al raspunderii ca urmare a incalcarii unei obligatii internationale este considerat ca o entitate unica, indiferent daca incalcarea este imputabila legislativului, executivului sau judiciarului. Prin decizia din cauza Köbler, instanta de la Luxemburg a consacrat explicit posibilitatea raspunderii statului pentru erorile judiciare afectand drepturi individuale izvorate din legislatia comunitara, inclusiv atunci cand acestea sunt cauzate de ultime instante, a determinat caracteristicile acestui tip de raspundere si conditiile in care aceasta intervine.

Secțiunea 1

Conditiile si caracteristicile raspunderii civile a statului pentru incalcarea dreptului comunitar

Conditiile care trebuie intrunite pentru a da nastere acestui tip de raspundere sunt conditiile generale ale raspunderii civile delictuale: norma de drept incalcata sa dea nastere unor drepturi individuale, incalcarea sa fie suficient de grava, sa existe o legatura nemijlocita intre incalcarea obligatiei ce incumba statului si pierderea sau prejudiciul reclamat de partea vatamata. Ca si conditie specifica, retinem incalcarea normei (fapta ilicita) care trebuie sa fie vadita.

Aceasta raspundere are un caracter exceptional, ceea ce inseamna ca ea va fi antrenata doar in cazul in care instanta judecand in ultima instanta a incalcat in mod vadit norma de drept aplicabila, apreciere ce se va face in functie de urmatorii factori: gradul de precizie si de claritate al normei incalcate, daca a existat intentie, daca eroarea de drept este sau nu scuzabila, pozitia adoptata de o institutie comunitara data de prezumtiva incalcare, neindeplinirea de catre respectiva instanta a obligatiei de a demara actiunea preliminara. In privinta laturii subiective, raspunderea nu exste conditionata de o anumita forma a vinovatiei, intentia este numai unul din elementele care pot contura caracterul vadit al incalcarii. Raspunderea se caracterizeaza prin subsidiaritate, in sensul ca ea se va aplica doar in cazul in care aceasta situatie nu e reglementata de legislatia nationala, insa poate fi reglementata si prin intermediul legislatiei nationale chiar si in conditii mai putin restrictive, dar aceste conditii pentru repararea prejudiciului stabilite de instanta nationala nu pot fi mai putin favorabile decat cele similare care se refera la actiunile in daune bazate pe dreptul intern, si trebuie sa fie astfel reglementate, incat sa nu fie imposibil sau excesiv de dificil sa obtii repararea prejudiciului (caracter echivalent si efectiv). Astfel, raspunderea statului nu poate fi limitata prin excluderea sa in cazurile cand incalcarea este consecinta interpretarii gresite a legii sau a analizei eronate a faptelor si probelor administrate. Ea nu poate fi limitata nici la cazurile in care fapta a fost savarsita cu intentie sau din culpa grava.

Principiul se refera la raspunderea statului, iar nu a judecatorului.

Existenta unui asemenea drept la actiune permite repararea efectelor vatamatoare ale unor hotarari judecatoresti gresite pot fi considerate ca imbunatatind calitatea actului de justitie si, pe termen lung, contribuind la cresterea autoritatii puterii judiciare.

Organele jurisdictionale interne au obligatia de a asigura deplina eficacitate a drepturilor protejate de legislatia comunitara, or eficacitatea deplina a dreptului comunitar nu ar putea fi realizata daca aceasta obligatie nu include si posibilitatea de a obtine reparatii atunci cand drepturile particularilor le-au fost lezate printr-o incalcare a dreptului comunitar imputabila unui stat membru. Chiar atunci cand acest tip de raspundere izvoraste din dreptul comunitar, normele procedurale potrivit carora aceasta va fi pusa in aplicare, inclusiv instanta competenta a solutiona litigiile, vor fi stabilite in conformitate cu normele nationale ( autonomia procedurala nationala).

Secțiunea a 2-a

Raspunderea statului pentru incalcarea Conventiei Europene pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor fundamentale

Conventia europeana a drepturilor omului prevede, in art. 1, obligatia statelor contractante de a respecta drepturile si libertatile oricarei persoane aflate sub jurisdictia lor, iar in art. 34 dreptul particularilor (organizatie neguvernamentala, persoane fizice, grup de particulari) de a sesiza Curtea Europeana a Drepturilor Omului cu o plangere individuala daca unul sau mai multe din aceste drepuri sau libertati au fost nesocotite de catre un stat contractant.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si a protocoalelor aditionale la aceasta Conventie , Romania recunoaste dreptul persoanelor prejudiciate la recursul individual in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului si la jurisdictia obligatorie a acestei instante internationale.

Conditii pentru angajarea raspunderii statului pentru nerespectarea prevederilor Conventiei Europene pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor fundamentale

Document online: Contractul de intretinere Eseu: Conventie civila de prestari servicii

1). Conform art. 35, pentru a avea acces la aceasta instanta internationala, pretinsa victima trebuie sa epuizeze caile interne de atac, sub sanctiunea respingerii plangerii ca inadmisibila, expresie a subsidiaritatii mecanismului european de protectie a drepturilor omului fata de sistemele nationale. Aceasta obligatie se coreleaza cu dreptul la o cale efectiva de atac in fata unei autoritati nationale in caz de violare a unui drept consacrat de Conventie.

2). Pentru a putea fi parat in aceasta procedura europeana, este necesar ca violarea drepturilor omului sa fie imputabila statului respectiv, indiferent daca aceasta are drept cauza nerespectarea unei obligatii negative sau pozitive a statului.

In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o violare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al statului nu permite sa se inlature decat in mod imperfect consecintele acestei violari, Curtea acorda partii vatamate, daca este cazul, o satisfactie echitabila (art. 41). Hotararile definitive ale Curtii au forta obligatorie pentru partile contractante, ceea ce inseamna ca dupa comunicarea hotararilor prin care statele au fost obligate la reparatii pecuniare fata de reclamanti, ele trebuie sa le puna imediat in aplicare . Executarea lor este supravegheata de Comitetul Ministrilor.

Raspunderea pentru consecintele pagubitoare pe care le-ar putea antrena functionarea defectuoasa a activitatii justitiei apartine exclusiv statului, acesta fiind raspunzator de organizarea si buna lui functionare. Buna administrare a justitiei nu este doar un atribut suveran al statului, ci un drept fundamental al cetatenilor, a carui realizare reprezinta unul dintre parametrii de evaluare a caracterului democratic al societatii, acesta fiind sensul degajat de Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin interpretarea dispozitiilor art. 6 din Conventie, referitor la dreptul la un proces echitabil.

3).Deficientele organizarii si functionarii justitiei constituie incalcari ale acestui drept fundamental, pentru care statul isi poate vedea angajata raspunderea, prin hotararea Curtii de la Strasbourg, sub forma condamnarii sale si a obligarii la plata de despagubiri in favoarea persoanei prejudiciate, daca repararea nu s-a putut realiza prin mijloace ale dreptului intern.

2. Tipurile de despagubiri acordate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului

Daca instanta de la Strasbourg constata incalcarea, de catre statul roman, a drepturilor reclamantului, consacrate de Conventie, ea il poate obliga la plata unei sume de bani cu titlu de satisfactie echitabila (daune morale si materiale, cheltuieli de judecata, dobanzi pentru intarzierea executarii hotararii), iar in mod exceptional la executarea in natura. Astfel, in anumite cazuri de incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, care consacra protectia proprietatii, prin privari neconventionale de proprietate, Curtea, potrivit, principiului restitutio in integrum, a instituit in sarcina statului condamnat o obligatie alternativa, fie restituirea in natura, fie plata indemnizatiei de satisfactie echitabila, alegerea fiind lasata exclusiv statului, care poate executa hotararea in modul pe care il considera oportun. Insa, in anumite situatii, Curtea a considerat ca o constatare a violarii reprezinta o satisfactie echitabila suficienta pentru prejudiciul suferit, fara a acorda nici o indemnizatie in bani . Indemnizatia de satisfactie echitabila se poate compune din toate, din unele sau dintr-un singur element din cele indicate.

Coroborand art. 38 par. 1.b, 2 si art. 39 rezulta ca, dupa declansarea procedurii europene, este posibila stingerea litigiului prin incheierea unei reglementari amiabile, care trebuie sa respecte drepturile omului consacrate de Conventie, caz in care Curtea radiaza cauza de pe rol.

Obligatia de plata a indemnizatiei de satisfactie echitabila, continuta intr-o hotarare definitiva a Curtii Europene a Drepturilor Omului, potrivit art. 41 din Conventie, revine, in temeiul art. 46 exclusiv statului parte la Conventie, condamnat prin respectiva hotarare. Prin urmare, unicul titular al obligatiei de plata este statul, iar nu o autoritate publica ori un agent al statului sau un particular.

Natura raspunderii juridice a statului

In ceea ce priveste natura raspunderii juridice a statului, stabilita prin hotararea instantei europene, este o raspundere internationala, in temeiul unui tratat international. Raspunderea pe plan international apartine statului, iar nu subiectelor din ordinea juridica interna.

In procesul international in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului, parat este numai statul roman, in calitate de subiect international, in temeiul capacitatii juridice internationale, iar hotararea Curtii angajeaza raspunderea internationala si stabileste obligatii internationale numai in sarcina statului. O raspundere juridica a celor vinovati in concret (subiecte din ordinea juridica interna) nu poate fi stabilita decat in planul dreptului intern, potrivit normelor dreptului national, fiind vorba de o raspundere juridica interna. In absenta unor norme exprese care sa prevada repararea, in dreptul intern, a prejudiciilor suferite de stat ca urmare a obligatiilor sale internationale, prin crearea institutiei regresului statului impotriva celor vinovati, nu se poate face apel la dispozitiile clasice referitoare la regres (raspunderea solidara, chemarea in garantie a celor vinovati, raspunderea comitentului pentru fapta prepusului), deoarece ele isi au aplicabilitate exclusiv in ipoteza in care atat raspunderea celui care se regreseaza, cat si raspunderea celui impotriva caruia se exercita regresul au aceeasi natura juridica (interna )

Potrivit jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, printre textele Conventiei care au fost cel mai adesea nerespectate de catre statul roman se afla art. 5 (dreptul la libertate si la siguranța), art. 6 alin. ( (dreptul la un proces echitabil), art. 8 (dreptul la respectarea vietii private si de familie), art. 13 (dreptul la un recurs efectiv), art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la Conventia pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor fundamentale.

In vederea reglementarii detaliate la nivel intern a participarii Romaniei la procedurile eruropene in materia drepturilor omului, a fost adoptata Ordonanta de Guvern nr. 94/1999 privind participarea Romaniei la procedurile in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului si a Comitetului Ministrilor ale Consiliului Europei si exercitarea dreptului de regres al statului in urma hotararilor si conventiilor de rezolvare pe cale amiabila. Aceasta a fost initiata de Ministerul Justitiei si a fost avizata favorabil de catre Ministrul Finantelor.

Sumele care trebuiesc platite ca urmare a hotararilor de condamnare sau a conventiilor de rezolvare pe cale amiabila se platesc din bugetul Ministerului Finantelor Publice, intrucat statul raspunde patrimonial prin acest organ.

Procedura de plata a despagubirilor

Procedura platii sumelor stabilite fie prin hotararea de condamnare pronuntata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, fie prin conventia de rezolvare pe cale amiabila a cauzei, este reglementata de art. 10. Sumele necesare platii reparatiei echitabile stabilite prin hotarare a Curtii Europene, precum si sumele necesare platii stabilite prin conventia de rezolvare pe cale amiabila a cauzei se stabilesc prin legea bugetului de stat si se inscriu in bugetul Ministerului Finantelor Publice.

Pentru eliminarea oricarei ambiguitati in procedura de plata si a oricarei posibilitati de intarziere, care este sanctionata cu majorari de intarziere, ordonanta prevede ca atat hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului, sub aspectul sumei constituind reparatia echitabila si al celorlalte cheltuieli, precum si conventia de rezolvare pe cale amiabila a cauzei, semnata de parti, constituie titluri executoriu. Conform art. 10 alin. (4) din O.G. nr. 94/1999, modificata prin O.U.G. nr. 48/2008, plata se efectueaza pe baza dispozitiei scrise a Ministrului Justitiei, in termenul prevazut de hotararea Curtii sau de conventia de rezolvare pe cale amiabila, iar, in lipsa acestui termen, plata se efectueaza in termen de 3 luni de la data comunicarii hotararii Curtii, respectiv de la data semnarii conventiei de rezolvare pe cale amiabila. Ministerul Economiei si Finantelor va calcula si va plati, dupa caz, si penalitatile de intarziere, asa cum se stipuleaza in hotararea Curtii sau in conventia de rezolvare pe cale amiabila.