Caracterizarea generala a factorilor de productie clasici si a neofactorilor

Caracterizarea generala a factorilor de productie clasici si a neofactorilor

Desfasurarea oricarui proces de productie presupune prezenta in interactiune a mai multor factori, care in starea lor potentiala se numesc resurse si anume: resurse materiale si energetice; resurse financiare; resurse de munca; resurse organizatorice si de conducere; resurse stiintifico-tehnice si tehnologice; resurse de timp si spatiu.

"FACTOR DE PRODUCTIE", CONCEPT, SISTEM GENERAL

Notiunea de factor de productie cuprinde totalitatea elementelor care participa la producerea de bunuri si servicii si reprezinta forma economica pe care o imbraca resursele, adica premisele activitatii economice de productie.

Daca privim evolutiv activitatea productiva, observam ca la inceputurile dezvoltarii societatii se foloseau doi factori de productie: munca si natura (pamantul) motiv pentru care acesti factori poarta denumirea de factori primari, originari sau primordiali. Acesti factori de productie au fost predominanti in cea mai mare parte a istorie civilizatiei materiale (civilizatia productiei agricole). Mult mai tarziu, in a doua jumatatea a sec. XVIII si inceputul sec. XIX a aparut si s-a impus un nou si viguros factor de productie - capitalul. Aparitia acestui factor este legata de productia masinista si de forma industriala de organizare a productiei, ceea ce determina nasterea unui nou sistem economic cunoscut sub denumirea de capitalism, sau, ulterior, de economie de piata. Elaborarea categoriei de factori de productie si o prima grupare a lor dateaza de la inceputul sec. XIX si o datoram economistului francez Jean Baptiste Say. Conturarea acestui concept este strans legata de teoria repartitiei dupa care fiecare factor de productie primeste o recompensa in functie de serviciile aduse in procesul de productie: munca primeste salariul, pamantul - renta, iar capitalul - profitul.

Pe masura dezvoltarii societatii se constata tendinta de diversificare a factorilor de productie, celor trei factori clasici adaugandu-li-se:

- progresul tehnic,

- resursele informationale,

- abilitatea intreprinzatorului (se refera la capacitatea de a combina in cea mai eficienta proportie factorii de productie, la creativitatea si initiativa de a produce bunuri si a descoperi noi cai de comercializare a acestora, la asumarea riscului de a intreprinde actiuni economice). Se considera ca aceasta orientare corespunde realitatii contemporane intrucat dezvoltarea economico-sociala este conditionata, intr-o masura tot mai mare de aplicarea cuceririlor stiintei si tehnicii in productie precum si de calitatea intreprinzatorului.

In felul acesta s-a creat teoria neofactorilor de productie care pune in evidenta faptul ca vechea clasificare a factorilor si aria lor de cuprindere nu mai sunt satisfacatoare. Aceasta teorie include noi categorii de factori cum sunt: capitalul uman, resursele informationale, potentialul creativitatii stiintifice si tehnologice etc. Diversitatea factorilor implicati in activitatea economica si cerintele eficientei economiei de schimb reclama analiza si structurarea lor pe grupe cat mai omogene.

Astfel:

a) dupa continutul, respectiv natura factorilor activitatii economice se disting factori umani, factori economici, factori tehnici, factori sociali;

b) dupa modul de actiune, deosebim factori directi si factori indirecti;

c) dupa sfera de cuprindere se grupeaza in factori comuni (prezenti in orice fel de productie) si factori specifici intalniti numai in unele procese.

Indiferent de modul de clasificare a resurselor atrase in circuitul economic - in maniera clasica sau in cea a teorie neofactorilor - important este ca analiza si interpretarea lor sa fie dinamice prospective, urmarindu-se determinarile cantitative si deopotriva calitative.

1. Munca

In sistemul factorilor de productie, munca ocupa primul si cel mai important loc, prin intermediul ei realizandu-se combinarea si utilizarea eficienta a celorlalti factori de productie. Munca a fost apreciata de Adam Smith ca: "sursa unica a avutiei natiunilor" iar de J. M. Keynes ca "cea care produce totul". Prin munca fizica si intelectuala pe care o depune in toate sferele reproductiei sociale, el este creatorul tuturor bunurilor materiale si serviciilor indiferent de natura si destinatia lor. In aceasi lucrare "Avutia natiunilor", Adam Smith chiar in primele randuri ale lucrarii sale arata: "Munca anuala a oricarei natiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizioneaza cu toate lucrurile necesare si de inlesnire a traiului, pe care le consuma anual si care constau fie din produsul imediat al acestei munci, fie din ceea ce se cumpara cu acest produs de la alte natiuni".

Munca - factor de productie primar originar, comun tuturor genurilor de activitati sociale - reprezinta activitatea constienta, specific umana prin care oamenii utilizand uneltele si instrumentele adecvate isi valorifica aptitudinile, cunostintele si experienta pe care le poseda, in vederea producerii bunurilor in vederea satisfacerii trebuintelor lor imediate si de perspectiva. Raportata la scara timpului, munca apare ca un factor de productie neregenerabil.

In cadrul sistemului factorilor de productie, factorul uman are o maxima importanta deoarece omul este creatorul tuturor bunurilor materiale, precum si al celorlalti factori de productie in acelasi timp el fiind si beneficiarul rezultatelor productiei. In acest context analiza fortei de munca se impune in a fi facuta in complexitate atat sub aspect cantitativ cat si structural si calitativ, dar si al rezultatelor obtinute prin utilizarea sa.

Aspectul cantitativ impune abordarea categoriei de resurse de forta de munca ca ansamblu a capacitatilor umane de care dispune o tara la un moment dat si care sunt atrase sau pot fi atrase in prestarea unei activitati sociale utile.

Lucrare: Motivatia si satisfctia in munca -premisele reusitei si succesului profesional Lucrare: Procesul asigurarea calitatii - tratarea produsului neconform

Dinamica resurselor fortelor de munca, analizata prin prisma componentelor acestora este influentata de o serie de factori dintre care enumeram[1]: a) sporul natural al populatiei, ca diferenta sau raport intre natalitate si mortalitate; b) sporul migratoriu al populatiei, diferenta sau raport intre imigranti si emigranti; c) cresterea populatiei apte de munca si indeosebi, a populatiei ocupate in cadrul populatiei totale prin imbunatatirea starii sanatatii ei si cresterea duratei medii de viata; d) masuri de natura tehnica sociala, juridica privind atragerea in activitate a tuturor persoanelor apte de munca.

Calitatea resurselor de munca se afla in stransa relatie de dependenta cu nivelul sau de cultura generala si instruire profesionala. Ambele aspecte, expresia unor eforturi deosebite depuse de familie si societate, au ca efect potentarea aptitudinilor fizice si intelectuale ale omului.

Calitatea resurselor de munca se reflecta in nivelul pregatirii lor, in nivelul calificarii fortei de munca si in preocuparea existenta pentru ridicarea calificarii, pentru perfectionare. Acest lucru este firesc deoarece aplicarea in practica a ultimilor realizari ale stiintei si tehnicii presupun lucratori cu o temeinica pregatire profesionala, cu un larg orizont cultural, in stare sa manuiasca si sa stapaneasca instrumentele  moderne ale productiei. In aceste conditii calificarea se prezinta ca o conditie si premisa esentiala a productiei moderne, factor esential al sporirii eficientei muncii sociale.

Deci calitatea muncii analizata prioritar prin intermediul calificarii, pune in evidenta amplificarea resurselor de munca de care dispune societatea, ea fiind conditie de baza a cresterii productivitatii muncii.

2. Natura

Natura are un rol central in activitatea economica intrucat ii ofera mediul de desfasurare, substanta materiala si conditiile primare de productie, precum si forta motrica potentiala (resursele primare de energie).

Prin natura, ca factor de productie primar, intelegem totalitatea resurselor brute preexistente care pot fi utilizate la crearea bunurilor si serviciilor.

Factorul natural al productiei cuprinde pamantul (solul), apa, aerul, clima, energia, padurile, mineralele etc.

Din randul elementelor naturale se detaseaza ca importanta pamantul.

In actualitate rolul acestui factor nu este considerat perimat, cu amendamentul ca studiile scientiste prefera sa tina seama mai mult de implicarea celorlalti factori mai calculabili. Deopotriva acest factor este considerat in sensul sau larg, ceea ce inseamna:

recunoasterea caracterului inepuizabil si neconsumabil al factorului pamant, ca o caracteristica ce il deosebeste in special de factorul capital;

includerea, alaturi de ceea ce reprezinta terenul propriu zis de desfasurare a productie, a bogatiilor solului si subsolului;

in fine, inepuizabilitatea fundamentala a pamantului este asociata limitarii resurselor naturale, de la care porneste economia atat  ca activitate, cat si ca studiu si politica.

In agricultura pamantul reprezinta principalul factor al procesului de productie. Sortimentul, marimea, calitatea si eficienta economica a productiei agricole sunt direct dependente de marimea suprafetei utilizate, de insusirile calitative ale solului si de capacitatea productiva a acestuia. In conditiile caracterului limitat al pamantului si ale sporirii nevoii de bunuri agro-alimentare, una din problemele controversate ale teoriei economice este asa numita lege a randamentelor descrescande, conform careia rezultatul marginal (productia obtinuta la fiecare cantitate suplimentara de factori adaugati) se diminueaza. Teza a fost folosita si de Malthus pentru a demonstra cresterea mai rapida a populatiei in comparatie cu mijloacele de subzistenta.

Avand in vedere rolul si importanta sa, o insemnatate mare o prezinta problema evaluarii economice a terenului agricol, respectiv a stabilirea valorii economice a pamantului, deoarece ca orice bun si pamantul are utilitate si pret. Evaluarea economica a pamantului trebuie sa raspunda unor cerinte legate de: cunoasterea contributiei sale la procesul cresterii economice; stabilirea unor limite si normative stiintifice privind utilizarea rationala si eficienta a fiecarei suprafete de teren.

In evaluarea economica a pamantului, se folosesc mai multe metode. Astfel in conditiile existentei rentei funciare, pretul pamantului este renta capitalizata adica o suma de bani care depusa la banca aduce o dobanda anuala egala cu renta anuala insusita de catre proprietarul funciar de la arendasi pe baza contractului de arendare. Dupa aceasta metoda formula de calcul este:

P_p =R/d

Unde   P_p = pretul pamantului,

R = renta in unitati monetare

d = rata dobanzii

3. Capitalul

In sens economic capitalul - factor de productie reprezinta totalitatea bunurilor economice acumulate si reproductibile, care, prin asociere cu ceilalti factori de productie participa la producerea de noi bunuri economice in scopul obtinerii unui profit.

Capitalul este clasificat din mai multe puncte de vedere. Prezinta importanta urmatoarea structura :

Capitalul real are o valoare de sine statatoare, concretizata in bunuri de productie, fabrici, uzine, mine etc. si care functioneaza in activitatea economica.

Capitalul nominal nu are o valoare reala de sine statatoare si nu functioneaza in activitatea economica ci constituie un titlu de proprietate asupra unor valori reale si da dreptul de a insusi venit.

Componenta principala a capitalului real o reprezinta capitalul tehnic, respectiv totalitatea bunurilor reproductibile capabile sa creasca eficacitatea muncii si sa aduca un venit proprietarului sau.

Dupa modul specific in care se consuma si se inlocuiesc, elementele capitalului tehnic se grupeaza in: capital fix si capital circulant. Delimitarea celor doua componente are la baza criterii legate de : transmiterea valorii acestora in cadrul procesului de productie; modul in care se consuma, sub aspect material, in cadrul procesului de productie ; modul de inlocuire al fiecaruia etc.

Capitalul fix reprezinta acea parte a capitalului tehnic care participa la mai multe cicluri de productie, pastrandu-si forma materiala, transferandu-si valoarea in mod treptat prin utilizare.

Uzura capitalului fix imbraca formele: a) uzura fizica determinata de actiunea factorilor naturali precum si de procesul folosirii capitalului fix; b) uzura morala determinata de actiunea progresului stiintifico-tehnic ti tehnologic.

Structura capitalului fix cuprinde: a) constructii care formeaza conditiile generale ale desfasurarii procesului de productie; b) echipamentele de productie care reprezinta componenta principala activa a capitalului fix, determinand capacitatea de productie al unei intreprinderi.

Capitalul circulant reprezinta acea parte a capitalului tehnic care este transformata in procesul de productie schimbandu-si forma naturala, nu poate servi decat un singur ciclu de productie, isi transmite in intregime, dintr-o data valoarea asupra noului produs. Se prezinta sub formele(elementele): stocurile de materii prime si materiale pentru productie; combustibil; energie; productie neterminata ;productie finita si semifabricatele destinate vanzarii; etc.

Capitalul circulant are un grad de mobilitate si lichiditate mai mare decat capitalul fix. In orice moment, intreprinderea dispune de capitalul necesar pentru desfasurarea activitatii ei, care imbraca trei forme: bani, bunuri-capital, marfa[2].

Fluxul circular al capitalului cuprinde trei stadii:

Stadiul 1 reprezinta procesul prin care capitalul banesc e utilizat pentru procurare de factori de productie: capital fix, capital circulant, munca (plata salariilor), transformandu-se in capital productiv;

Stadiul 2 consta in utilizarea si transformarea capitalului productiv, in combinatie cu ceilalti factori de productie, in bunuri sau servicii destinate vanzarii ca marfuri pe piata;

Stadiul 3 il constituie trecerea capitalului din forma marfa in forma baneasca de la care s-a pornit initial insa cu un spor cantitativ reprezentand valoarea adaugata.

Trecerea succesiva a capitalului prin cele trei stadii si forme functionale corespunzatoare poarta denumirea de flux circular al capitalului.

Fluxul circular al capitalului nu se intrerupe o data cu efectuarea unui circuit. Reluarea permanenta a acestei miscari constituie rotatia capitalului.

Timpul de rotatie reprezinta timpul necesar parcurgerii unui circuit complet. Numarul de rotatii efectuate de capital intr-o perioada data (de obicei un an)  constituie viteza de rotatie a capitalului.

Accelerarea vitezei de rotatie este conditionata de promovarea de catre intreprindere a unor masuri tehnico-organizatorice si manageriale in toate stadiile fluxului circular al capitalului. Cu cat viteza de rotatie are valori mai mari cu atat eficienta capitalului creste.

4. Neofactorii de productie

Progresul tehnic si stiintific s-a impus, ca factor de productie distinct, in economiile moderne. Cercetarea stiintifica ofera productiei informatia, respectiv cunostintele fara de care nu se pot crea elementele constitutive ale factorului de productie capital si nici bunurile si serviciile care sa corespunda trebuintelor lumii contemporane. Aplicarea rezultatelor stiintifice in productie se realizeaza sub forma noilor tehnologii, ceea ce capata denumirea generica de progres tehnic.

In general progresul tehnic releva ansamblul realizarilor cunoasterii umane prin care activitatea economica, in totalitatea sa, devine mai eficienta. In comparatie cu alte revolutii in stiinta si tehnica, cea actuala marcheaza un salt urias in toate domeniile cunoasterii umane; ea include tot frontul stiintelor si afecteaza concomitent toti factorii de productie.

In unitate organica cu progresul stiintifico-tehnic se afla si resursele informationale. Ele reprezinta cunostintele stiintifice pe care omul le obtine prin cercetarea naturii si vietii economico-sociale precum si prin activitatea curenta de productie, desfasurata in toate domeniile.

In productie, impreuna cu celelalte elemente dar integrata acestora, informatia devine un factor de productie alaturi de materie si energie, in si prin acestea. Astfel, din punct de vedere al informatiei orice bun nu este altceva decat un suport material al unei cantitati mai mici sau mai mari de informatie. Produsul este cu atat mai valoros cu cat el, ca si suport material, contine o cantitate mai mare de informatie.

In raport cu celelalte aratate putem sublinia faptul ca in sistemul economic informatia are urmatoarele functii:

a)       de element cognitiv ce amplifica potentialul si eficienta celorlalti factori de productie;

b)       element de legatura intre toate elementele sistemului economic influentate de adancirea  diviziunii sociale a muncii;

c)        element important de reglare a tuturor sistemelor, inclusiv la nivel micro-economic.

Ca orice bun produs prin munca, informatia devine un element al avutiei nationale, dar cu unele proprietati speciale:

nu se consuma si nu se uzeaza prin folosire;

se acumuleaza si se imbogateste in timp, devenind din ce in ce mai eficienta;

dupa ce se amortizeaza sub aspect economic devine o resursa inepuizabila;

nu e pierde decat daca i se distruge suportul material;

desi se uzeaza (moral) aceasta nu este totala, informatia operativa devenind informatie statistico-istorica vitala, in continuare ea intrand in stocul informational social si altele

Abilitatea intreprinzatorului reprezinta un neo-factor de productie propriu sistemelor economice bazate pe concurenta si libera initiativa.

In general, prin intreprinzator este inteles acel tip de subiect al activitatii economice, care fie ca initiaza o noua afacere, fie ca, in cadrul unei afaceri in desfasurare, initiaza un proces de schimbare radicala.

David Hyman defineste spiritul intreprinzator drept "abilitatea de a crea produse si procese si de a organiza crearea de produse si servicii"

Ca factor de productie, abilitatea intreprinzatorului reprezinta un element decisiv de progres, in masura in care economia contemporana este bazata prin excelenta pe inovare tehnologica si pe dinamica schimbarilor calitative.