Economia - forma a actiunii umane

Economia - forma a actiunii umane

Pentru a-si rezolva problemele existentei si conditiei lor umane, indivizii actioneaza intr-o mare diversitate de forme si domenii de activitate. Daca dorim sa cunoastem ce este economia ca forma a activitatii umane, este necesar sa observam ce se intampla, in esenta, cand se desfasoara activitatea economica. In acest sens, doua imprejurari sau realitati sunt relevante pentru domeniul de studiu al economiei si pe care se fundamenteaza problema rationalitatii in economie: prima realitate priveste nevoile sau trebuintele oamenilor care sunt practic nelimitate; cea de-a doua realitate se refera la resursele sau mijloacele necesare, care in raport cu trebuintele sunt insuficiente.

1. 1. 1 Nevoile si resursele economice

In acceptiunea cea mai generala, notiunea de nevoie sau trebuinta desemneaza un sentiment de privatiune insotit de dorinta de a o face sa dispara. Privatiunea desemneaza trebuinta inca nesatisfacuta  si, de aici dorinta de a avea, de a fi, de a sti, de a-si insusi bunuri din partea celui care stie ca ii lipseste asa ceva. Aceasta definitie generala este valabila pentru ansamblul trebuintelor umane, fie ca sunt de origine filozofica, de natura socio-culturala, de ordin afectiv sau spiritual.

In raport cu activitatea economica si rezultatele acesteia, sentimentul de privatiune conduce la dorinta oamenilor de a dobandi bunuri materiale sau servicii. Existenta biologica si sociala a individului presupune consum continuu de variate bunuri economice de la alimente, imbracaminte si locuinta la multiple servicii, cum sunt cele de transport, de asistenta medicala, invatamant si educatie, cultura, etc.

Nevoile umane sau trebuintele sunt, asadar, preferinte, cerinte sau dorinte ale oamenilor de a-si insusi bunuri care le dau satisfactie si le sunt folositoare in desfasurarea vietii si activitatii umane. Ele sunt conditionate si devin efective in functie de nivelul dezvoltarii economico-sociale, in general (conditionare obiectiva) , dar si de nivelul de dezvoltare si cultura al individului (conditionate subiectiva).

Nevoile sunt deosebit de complexe si se formeaza la intersectia tuturor parametrilor existentei si conditiei umane. Din acest motiv, nevoile sunt clasificate dupa multe criterii. Astfel, in functie de cele trei dimensiuni ale fiintei umane (biologica, sociala si rationala) nevoile pot fi grupate in: fiziologice (care tin de existenta fiecarui individ in raporturile lui cu mediul natural), sociale sau de grup (legate de convietuirea in colectivitate a oamenilor ca membri ai diferitelor socio-grupuri) si spirituale (cele resimtite de oameni ca fiinte rationale si care devin tot mai importante pe masura progresului lor instructiv si cultural). Dupa intensitatea trebuintelor manifestate in timp, acestea se se impart in: trebuinte imediate, curente, si trebuinte de perspectiva, indepartate. Din punctul de vedere al naturii si complexitatii lor, nevoile pot fi clasificate in: elementare sau de baza (asa numitele necesitati vitale) si superioare sau elevate.

Analiza nevoilor sau trebuintelor umane pune in evidenta mai multe caracteristici ale acestora, mai importante fiind urmatoarele: avand o determinare legata de preferintele, dorintele, asteptarile si idealurile indivizilor, socio-grupurilor si societatii in ansamblul ei, nevoile sunt virtual nelimitate; sunt concurente, in sensul ca satisfacerea unei nevoi se poate face decat in detrimentul altor trebuinte; sunt multiple si se diversifica odata cu aparitia unor noi mijloace de satisfacere a lor si pe masura ce oamenii si societatea in ansamblul ei isi formuleaza scopuri, idealuri si aspiratii tot mai variate si mai complexe; cunosc o dinamica continua, ele evoluand de la trebuintele fiziologice, elementare, spre cele sociale si spirituale tot mai numeroase si elevate; se constituie ca un sistem ordonat si ierarhizat, unele trebuinte fiind stringente, iar altele mai indepartate. Sistemul nevoilor caracterizeaza global atat nivelul de dezvoltare a individului si personalitatii umane cat si stadiul de dezvolare a societatii si nivelul civilizatiei in general.

Studiul trebuintelor sta la baza intelegerii motivatiilor actiunii umane, a principiilor si regulilor care calauzesc comportamentul uman. Actiunile oamenilor in scopul satisfacerii nevoilor lor pot fi intelese din punct de vedere economic, numai in stransa interdependenta cu mijloacele necesare satisfacerii acestor trebuinte.

Resursele economice constituie premisele activitatii economice si sunt formate din totalitatea mijloacelor disponibile si susceptibile de a fi valorificate in producerea de bunuri materiale si servicii. Natura furnizeaza o parte a acestor mijloace, iar altele sunt create de oameni.

Desprinderea resurselor naturale din mediul lor in vederea folosirii este rezultatul actiunii umane, conditionata la randul sau de volumul, structura si calitatea resurselor de munca. Resursele naturale impreuna cu potentialul demografic formeaza resursele primare sau originare. Pe baza lor se formeaza resursele derivate care sunt fie materiale (constructii, echipamente si tehnologii, infrastructuri, etc.), fie umane (cunostinte, experienta, informatii, etc).

Resursele in ansamblul lor reprezinta potentialul (natural, material, uman, tehnico-stiintific, informational, etc) de care dispune economia si se caracterizeaza printr-o mare varietate. De asemenea, in timp ele cunosc o ameliorare continua, mai ales cele derivate, create de oameni. In raport cu nevoile umane, resursele economice raman insa limitate, insuficiente.

Gradul de acoperire a nevoilor sau trebuintelor umane - atat la nivelul individual cat si social - depinde de potentialul de resurse de care dispune economia la un moment dat, dar si de modul in care ele sunt atrase si valorificate in activitatea economica. In acesta calitate de imputuri (intrari) sau factori de productie, resursele sunt analizate la temele despre teoria productiei si a comportamentului producatorului (vezi capitolele 5 si 6).

1. 1. 2 Activitatea economica si structurile ei

Actiunile prin care oamenii tind sa-si satisfaca trebuintele in conditiile restrictive impuse de caracterul limitat al resurselor reprezinta activitatea economica sau economia. Tendinta normala si permanenta a oamenilor de a-si satisface tot mai bine trebuintele, orienteaza si stimuleaza intreaga lor activitate, le determina comportamentul economic in societate.

Economia, termen sinonim cu activitatea economica, se refera asadar, la realitatea economica ca latura inseparabila a vietii si practicii sociale. In ansamblul activitatilor umane, economia este componenta prioritara, actiunea cea mai complexa si cuprinzatoare. Totodata, economia reprezinta domeniul fundamental prin care indivizii si societatea se manifesta, intrucat in dinamica acestei activitati se fauresc conditiile materiale (mijloacele productiei si bunurile de consum) si cele sociale in care oamenii convietuiesc si coopereaza. Raporturile in care oamenii intra unii cu altii, convietuind si cooperand in cadrul activitatii economice, sunt relatii de interese ce le determina initiativa si actiunea in vederea satisfacerii trebuintelor umane. Interesele economice reprezinta manifestari constientizate ale nevoilor umane devenite mobiluri ale activitatii economice, iar in scopul satisfacerii acestor nevoi le sunt subordonate toate mijloacele disponibile.

Activitatea economica se defineste drept domeniu fundamental al activitatii sociale care cuprinde ansamblul activitatilor referitoare la atragerea si utilizarea resurselor economice limitate, in vederea producerii, distributiei, schimbului si consumului de bunuri, in raport de interesele si nevoile umane.

Productia cuprinde activitatile care conduc la obtinerea de bunuri economice destinate satisfacerii directe sau indirecte a nevoilor umane. In functie de forma bunurilor produse, acestea se impart in: bunuri materiale, care sunt tangibile, cum sunt alimentele sau imbracamintea; serviciile care sunt bunuri intangibile, cum sunt transportul sau educatia. Ambele sunt numite bunuri economice, sau simplu produse, spre deosebire de bunurile libere care sunt daruri ale naturii. Toti care produc bunuri materiale sau presteaza servicii se numesc producatori.

Consumul reprezinta actul final al activitatii economice si consta in folosirea efectiva a bunurilor materiale si serviciilor, act in urma caruia se verifica utilitatea bunurilor produse in raport cu nevoile umane. Orice participant la viata economica ce utilizeaza bunuri pentru a-si satisface nevoile se numeste consumator.

Economiile moderne sunt bazate pe diviziunea muncii si pe o larga specializare a activitatilor economice. De aceea este necesar schimbul de bunuri care cuprinde activitatile prin intermediul carora produsele sunt orientate si ajung la consumatori; el are loc in principal prin piete si este facilitat de folosirea banilor.

Intrucat fiecare produs este vandut si cumparat pe propria sa piata, economia este formata din mii si mii de astfel de piete interrelationate. Dupa cum se va vedea pe parcursul disciplinei noastre, mare parte din teoria economica este dedicata studiului pietelor pentru a intelege cum acestea functioneaza si coordoneaza milioanele de decizii si actiuni ale participantilor la viata economica. De la inceput este insa util sa facem distinctia intre doua categorii mari de piete, si anume: pietele bunurilor produse si pietele factorilor de productie. Studierea modului de functionare a celei de-a doua categorii de piete ne va permite sa intelegem cum dobandesc producatorii resursele (serviciile factorilor de productie) de care au nevoie, dar si cum se formeaza veniturile in economie de care depinde distribuirea bunurilor produse.

De-a lungul timpului a avut loc un amplu proces de dezvoltare, diversificare, specializare si integrare a activitatilor economice. Ca rezultat, economia moderna este o realitate extrem de complexa, care se manifesta ca un ansamblu cu multistructura, multidimensional.

Raportata la aceasta realitate, economia este un concept abstract de maxima generalitate. Definita ca un ansamblu de activitati interrelationale, economia se poate referi la activitatea unei firme, la economia unei localitati sau zone geografice, la activitatea economica din intreaga tara cum ar fi economia Romaniei, dupa cum se poate referi la un grup de tari (cum ar fi economia Uniunii Europene) sau la economia mondiala in ansamblu.

In acest cadru, activitatile care compun economia sunt grupate si agregate conceptual de catre economisti in diverse entitati numite niveluri si sectoare ale economiei.

Referat: SATISFACTIA MUNCII - modalitati de crestere a satisfactiei muncii Lucrare: Ce este proiectul?

Nivelurile economiei sunt: microeconomia, mezoeconomia, macroeconomia si mondoeconomia.

Microeconomia reprezinta nivelul de baza, cel mai de jos al economiei si se refera la activitatile si comportamentul participantilor individuali la viata economica in calitate de producatori, consumatori, vanzatori  si cumparatori, etc. Un exemplu ilustrativ de microeconomie este activitatea economica a unei firme, sau un alt exemplu, activitatea si faptele care compun piata unui produs cum ar fi piata graului.

Mezoeconomia reprezinta nivelul intermediar de grupare a activitatilor care compun economia, cum este cel al ramurilor economice sau la nivelul unitatilor administrativ-teritoriale. Astfel de concepte, precum economia de ramura, economia locala sau economia regionala, tin de acest nivel de agregare a activitatii economice.

Macroeconomia reprezinta ansamblul proceselor, faptelor, comportamentelor si activitatilor care compun economia unei tari privita ca un singur tot sau agregat. Exemplul tipic de macroeconomie este economia nationala, cele doua notiuni fiind similare din punct de vedere al nivelului de agregare a aeconomiei.

Mondoeconomia reprezinta realitatea economica considerata la scara planetara sau zonal internationala; ea se refera la economiile nationale interrelationate, respectiv relatiile si fluxurile economice internationale, mecanismele de functionare si institutiile corespunzatoare acestora.

Economia contemporana fiind o realitate deosebit de complexa, in mod firesc activitatile care o compun pot fi grupate sau agregate pe sectoare ale economiei in mod complex, multicriterial. Dintre acestea cateva tipuri de agregate ale activitatilor din economie pe sectoare sunt adesea utilizate de economisti.

Un prim tip de agregare a activitatilor pe sectoare economice face distinctie intre caracteristicile fizice ale diferitelor productii si care au la baza insasi fazele istorice ale dezvoltarii economice. Potrivit acestui criteriu, economia se subdivide in: sectorul primar, care cuprinde activitatile din agricultura, silvicultura, pescuit, extractia minereurilor, etc. ; sectorul secundar, alcatuit din toate activitatile din industriile prelucratoare, constructii si lucrari publice; sectorul tertiar, care include ansamblul activitatilor prestatoare de servicii (transportul, comertul, finantele, invatamantul, sanatatea, etc). Unii economisti considera ca, odata cu dezvoltarea noilor servicii privind informatica, robotica, cercetarea stiintifica si dezvoltarea tehnologica etc., are loc formarea celui de-al patrulea sector al economiei, anume sectorul cuaternar care include activitatile din aceste domenii de varf ale economiei moderne.

In functie de forma de proprietate, economia este alcatuita din: sectorul privat, care cuprinde ansamblul activitatilor economice realizate pe baza proprietatii si initiativei private; sectorul public care include toate activitatile in administrare publica.

Un alt tip de agregare a activitatilor din economie folosit in analizele intreprinse de economisti face distinctie intre: sectorul de piata, care cuprinde toate activitatile de natura comerciala si functioneaza dupa regulile pietei; si sectorul non-piata, ce functioneaza dupa alte reguli decat cele ale pietei si include activitatile necomerciale sau prestatoare de servicii gratuite. Cele doua sectoare nu se identifica cu sectorul privat si sectorul public, unde distinctia depinde de forma de proprietate. Gruparea activitatilor din economie in sectorul de piata sau in sectorul non-piata depinde de gradul in care rezultatele acestor activitati (bunuri materiale sau servicii) sunt sau nu sunt destinate pietei, iar costurile lor sunt sau nu sunt acoperite pe seama veniturilor realizate din vanzarea lor ca marfuri.

1.1.3 Raritate si alegere. Costul de oportunitate

Marea majoritate a problemelor care preocupa pe economisti rezida dintr-o realitate fundamentala a vietii economice - raritatea bunurilor economice in raport cu trebuintele umane. Toate resursele economice atrase si utilizate in producerea bunurilor care satisfac nevoile oamenilor sunt rare, limitate, insuficiente.

Raritatea este, asadar, caracteristica generala a tuturor bunurilor economice. Aceasta insuficienta sau raritate a lor trebuie raportata intotdeauna la trebuinte, la cantitatea necesara ceruta. Astfel actioneaza paradoxul clasic cunoscut: "un cal schiop este rar, deci un cal schiop este mai scump decat unul sanatos". Pe de alta parte, raritatea nu este acelasi lucru cu penuria. In timp ce aceasta din urma este conjuncturala si limitata in spatiu, raritatea este un fenomen general si permanent. In afara catorva bunuri naturale (asa numite daruri de la natura, cum sunt aerul, lumina de la Soare) toate celelalte bunuri sunt produse de catre oameni printr-o activitate care presupune atragerea si consumarea resurselor economice limitate.

Desi privite in mod absolut, resursele disponibile au sporit si s-au diversificat continuu - deoarece omenirea a progresat enorm pe linia cunoasterii, a identificarii si atragerii spre folosinta de noi resurse - in raport cu cresterea si diversificarea trebuintelor, ele au fost, sunt si raman limitate, insuficiente. Raritatea resurselor economice si implicit a bunurilor produse in raport cu nevoile constituie astfel regula generala a activitatii economice, o lege a acesteia.

Legea raritatii consta in aceea ca volumul si raritatea resurselor si a bunurilor economice evolueaza mai incet decat volumul, structurile si intensitatea nevoilor umane. Cu tot progresul omenirii in acest domeniu, se reproduce continuu un ecart intre dorintele nelimitate resimtite de catre oameni si bunurile economice care raman virtual limitate.

Legea raritatii sta la baza demersului specific stiintei economice, caci, cum sustin unii analisti, in afara principiului raritatii teoria economica nu si-ar avea sensul.

In general, teoria economica solutioneaza problema tensiunii dintre nevoi si resurse prin rationamente  si predictii care privesc fie ameliorarea cantitativa si calitativa a resurselor care permit cresterea cantitatii de bunuri produse, fie printr-o mai buna distributie a bunurilor economice. Ambele procese presupun alegeri ale participantilor la viata economico-sociala, care sa conduca, in ultima instanta, la o satisfacere cat mai buna a nevoilor.

Preocuparea dintotdeauna si de pretutindeni a oamenilor de a face optiuni economice oportune, de a alege intre alternativele de alocare a resurselor rare si de ierarhizare a folosirii lor spre o cat mai buna satisfacere a trebuintelor, constituie continutul problemei generale a economiei. In rezolvarea acestei probleme, omenirea a cautat si a dat, mai mult sau mai putin constient, raspunsuri la urmatoarele intrebari vitale ale organizarii si functionarii oricarei economii: ce si cat sa produca? (ce bunuri si in ce cantitati trebuie produse cu resursele de care se dispune); cum sa produca? (cu ce resurse si in ce combinatie a lor se poate produce cat mai eficient fiecare bun pentru care s-a optat); pentu cine sa produca? (care sunt criteriile si cum se asigura accesul membrilor societatii la bunurile produse).

In functie de modul cum s-a raspuns la aceste intrebari si de mecanismele concrete de rezolvare a lor, economiile s-au delimitat in timp si spatiu in diferite forme de organizare si sisteme economice, problema care va face obiectul temei capitolului urmator.

Raritatea resurselor face ca orice alegere a unuia sau altuia dintre paticipantii la viata economica (pe care ii vom numi in continuare agenti economici) sa insemne sacrificarea altor sanse potentiale, respectiv luarea unor asemenea decizii care implica intotdeauna alegerea unei alternative in detrimentul celorlalte. Termenul folosit de economisti pentru costul exprimat in raport de alternativele la care s-a renuntat este costul de oportunitate. Alti termeni similari, adesea folositi, sunt costul alegerii, costul alternativ sau costul sansei sacrificate.

Costul de oportunitate reprezinta valoarea sau aprecierea data celei mai bune dintre sansele sacrificate atunci cand se alege intre diferitele alternative de folosire a resurselor rare. El este deci un cost relativ care exprima "castigul" obtinut prin "pierderea" celei mai bune din alternativele sacrificate si este masurat in termenii acestei alternative.

Costul alegerii este o regula generala in actiunile intreprinse de toti agentii economici, indiferent daca este cazul cheltuirii veniturilor acestora in procesul de consum, sau de utilizarea resurselor productive in procesul de productie.

Principiul costului de oprtunitate in cazul alegerilor facute de consumatori presupune cautarea maximului de satisfactie in cheltuirea veniturilor disponibile. In conditiile in care consumatorul dispune in orice moment de un buget limitat, el este permanent confruntat cu un cost real al alegerii atunci cand decide ce bun trebuie sa aleaga; efectul acestei decizii este ca suma cheltuita nu mai este disponibila pentru cumpararea altor bunuri pe care si le-ar dori. De exemplu, daca o persoana dispune de un venit suplimentar de 10 000 lei pe care doreste sa-i foloseasca pentru cumpararea a 10 tigari sau a doua ziare, costul de oportunitate al unui ziar este sacrificarea a cinci tigari.

In domeniul productiei, costul de oportunitate a unui bun produs de agentul producator se exprima prin cantitatea din bunul la care s-a renuntat prin utilizarea resurselor disponibile. De exemplu, presupunem ca un fermier doreste sa cultive o suprafata de teren cu grau sau cartofi, productiile care pot fi obtinute fiind la grau de 5 tone la hectar si respectiv 10 tone cartofi la hectar. Daca fermierul alege varianta sa cultive grau, costul de oportunitate al unei tone de grau este egal cu doua tone de cartofi.

In analiza posibilitatilor alternative de productie ale unei economii, se foloseste un model deosebit de sugestiv, numit curba sau frontiera posibilitatilor de productie. Mai este cunoscut si prin termeni precum "frontiera" sau "limita" posibilitatilor de productie.

Frontiera posibilitatilor de productie (FPP) reflecta ansamblul combinatiilor de bunuri care pot fi produse de catre o economie prin utilizarea integrala si eficienta a resurselor sale disponibile intr-o anumita perioada de timp. Pentru a permite reprezentarea FPP intr-un spatiu bidimensional, se considera ca intr-o economie se produc numai doua categorii de bunuri evidentiate de cele doua axe ale graficului.

Astfel, daca presupunem ca intr-o economie ipotetica se produc intr-un interval de timp, utilizand complet si eficient resursele sale disponibile, bunuri alimentare (x) si de imbracaminte (y) in combinatiile prezentate in Tabelul 1.1, atunci FPP are alura curbei din Figura 1.1.

Frontiera posibilitatilor de productie reprezinta un model simplu de analiza, dar care permite desprinderea unor concluzii generale cu privire la problema raritatii si a costului de oportunitate pe care il implica alegerile (deciziile) luate in economie, dupa cum urmeaza:

a) Resursele economice disponibile sunt utilizate complet si eficient la orice punct de pe FPP. Economia functineaza la limita posibilitatilor sale de productie, termenul de frontiera evidentiind faptul ca toate punctele (combinatiile) de pe curba sunt puncte de maxim in valorificarea resurselor economice;

b) Cand opereaza la limita posibilitatilor sale de productie, economia nu poate produce mai mult dintr-un bun decat daca produce mai putin din alt bun. Dupa cum se observa din datele din Tabelul 1.1, sporirea productiei de alimente se realizeaza cu pretul sacrificarii unei cantitati din ce in ce mai mari din productia de imbracaminte. FPP, care este o curba concava, inspre interior, releva si ea legea cresterii costului de oportunitate. In Figura 1.1 panta tot mai abrupta a FPP de la stanga la dreapta, indica faptul ca, pentru a obtine o crestere in continuare a productiei de alimente in detrimentul celei de imbracaminte costul de oportunitate este tot mai mare. Tendinta de crestere a costului de oportunitate este motivata economic prin aceea ca resursele productive au la un moment dat o anumita specializare, mai eficienta pentru o anumita destinatie. Alocarea lor pentru o alta destinatie face ca productia suplimentara care se obtine in urma folosirii unor cantitati crescatoare dintr-o anumita resursa sa se reduca.

c) Economia functioneaza sub limita posibilitatilor sale de productie la orice punct din interiorul frontierei. Acesta indica o productie totala inferioara celei exprimata de combinatiile de pe curba FPP. O economie produce in interiorul FPP fie ca urmare a faptului ca unele resurse disponibile raman nefolosite, fie datorita faptului ca resursele sale sunt utilizate ineficient. Economia poate creste productia oricaruia dintre bunuri prin eliminarea cauzelor care conduc la subutilizarea resurselor sau la folosirea lor ineficienta;

d) Orice punct din afara FPP este nerealizabil pentru economia respectiva. Ea nu poate in conditiile date sa creasca productia niciunuia dintre bunuri peste nivelurile combinatiilor de pe frontiera. Pe termen lung, economia poate sa creasca productia ambelor bunuri prin progres tehnologic, investitii, etc. Pe masura ameliorarii cantitative si calitative a resurselor economice, cresterea economica impinge FPP spre drepta graficului, asa cum este ilustrat in Figura 1.1 prin curba intrerupta. Punctul H, care indica, inainte de cresterea economica, o combinatie nerealizabila, devine acum una din combinatiile posibile, la fel ca toate celelalte puncte de pe noua frontiera.

In manualele si tratatele de specialitate FPP este un model de analiza frecvent folosit la ilustrarea unor situatii din economie, cum sunt cazurile in care o economie alege intre bunuri civile si bunuri militare, intre bunuri publice si bunuri private, intre bunuri de consum si bunuri de capital (de investitii), intre bunuri de stricta necesitate si bunuri de lux. In toate aceste situatii, FPP reliefeaza cele trei concepte de baza analizate in paragraful de fata - "raritate, alegere si cost de oportunitate: raritatea reiese din combinatiile ce nu pot fi obtinute, aflate deasupra frontierei; alegerea, din necesitatea de a alege intre punctele care pot fi realizate aflate pe frontiera; costul de oportunitate, din panta negativa a curbei care arata ca pentru a obtine mai mult dintr-un anumit bun, inseamna a avea mai putin din altul".[1]

Intrucat problemele care ii preocupa pe economisti sunt, prin natura lor, interdependente, multe din conceptele folosite in prima parte a capitolului introductiv vor fi din nou intalnite in unele teme ale cursului unde sunt fie extinse sau aprofundate, fie relationate cu altele. Ele au fost analizate aici mai ales din perspectiva evidentierii elementelor si trasaturilor fundamentale ale economiei ca forma a actiunii sociale, inainte de a caracteriza economia ca stiinta, de care ne ocupam in cea de-a doua pare a capitolului introductiv.